Acţiune în despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 221/2009. Temeiul acţiunii declarat neconstituţional. Nea-plicarea hotărârilor Curţii Constituţionale. Caracterul echitabil al procedurii şi principiul nediscriminării

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

Constituţia României, art. 147 alin. (1) C.E.D.O., art. 6 Legea nr. 47/1992, art. 31

Afectarea dreptului reclamantei de a-i fi analizată cererea este consecinţa atât a deciziilor Curţii Constituţionale, cât şi a atitudinii Statului, care a dat dovadă de pasivitate şi nu a respectat dispoziţiilor constituţionale privind termenul de 45 de zile pentru a pune în concordanţă actul normativ cu Constituţia.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau pentru luarea măsurilor administrative asimilate acestora este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare, de anumite incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea cazului, de exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi de alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.

C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 491R din 29 aprilie 2011 (nepublicată)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, la data de

1.06.2010, reclamanta N.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând în baza Legii nr. 221/2009, obligarea acestuia la plata unor daune morale în valoare de 960.000 Euro, pentru prejudiciul moral suferit de bunicul său, I.I., precum şi de familia sa, ca urmare a condamnării acestuia la 12 ani închisoare din care a executat 8 ani în perioada 1952 - 1954, 1958 -1964, cu cheltuieli de judecată.

în motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin sentinţa penală nr. 235 din 1959, bunicul său a fost condamnat la 10 ani închisoare din care a executat 8 ani, timp în care a fost umilit, bătut, înfometat, forţat să trăiască şi să muncească în condiţii greu de imaginat.

în această perioadă nu a putut lua legătura cu familia, care a fost nevoită să suporte condiţiile grele de viaţă, neştiind dacă mai trăieşte sau nu. A arătat că la data de 15.04.1964, a fost eliberat prin Decretul de graţiere nr. 176 din 1964, însă, în continuare a fost supus controalelor periodice de către organele de securitate până în ianuarie 1978 când a decedat.

A mai arătat reclamanta că, asupra bunicului său şi a familiei sale, condamnarea acestuia a avut grave repercusiuni pe plan social, profesional şi familial, daunele cerute nefiind disproporţionate faţă de aceste repercusiuni.

în drept, s-a indicat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 10 din 19.01.2011 pronunţată de Tribunalul Teleorman, s. civ. s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată reclamanta N.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Teleorman.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Deşi reclamanta nu a indicat exact dispoziţia din Legea nr. 221/2009 prin care îşi întemeiază cererea, aceasta se circumscrie dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din această lege. Or, aceste dispoziţii, care prevedeau posibilitatea acordării unor despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21.10.2010 şi 1360 din 21.10.2010 publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din

15.11.2010.

Conform art. 31 alin. (1) din Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, decizia prin care se constată ne-constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe sau a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

Potrivit art. 30 alin. (3) din aceeaşi lege, dispoziţiile legilor şi ordonanţelor în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Existenţa celor două decizii ale Curţii Constituţionale, apreciate în lumina textelor legale citate mai sus, şi faptul că Parlamentul României nu a intervenit, au făcut ca dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. (a) teza I din

Legea nr. 221/2009, care prevedeau posibilitatea acordării unor daune morale pentru condamnările cu caracter politic să nu mai aibă efecte juridice şi, în consecinţă, să nu mai poată constitui temei legal pentru admiterea unor acţiuni precum cea de faţă.

Drept urmare, acţiunea a fost respinsă, ca nefondată, împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Teleorman a declarat apel reclamanta N.D.

{...]

în drept, îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 282-298 şi art. 274 C. proc. civ. şi pe ele ale art. 20, art. 21 şi art. 147 din Constituţia României, şi ale Legii nr. 221/2009, precum şi orice altă dispoziţie legală aplicabilă în cauză.

în susţinerea motivelor de apel înţelege să se servească de proba cu înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 29.04.2010, instanţa a calificat calea de atac ca fiind recursul în raport de data pronunţării sentinţei atacate şi a dispoziţiilor art. XIII din Legea nr. 202/2010.

Analizând recursul declarat, din prisma motivelor invocate, a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 15 şi art. 147 din Constituţie coroborat cu art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a deciziilor nr. 1354 din 2010 şi nr. 1358 din 2010 ale Curţii Constituţionale, Curtea, în majoritate, a învederat următoarele argumente:

Prima problemă juridică este reprezentată de răspunsul care se poate da întrebării în ce măsură reclamanta se mai poate prevala de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în condiţiile în care Curtea Constituţională, după ce a declarat neconstituţională plafonarea instituită de O.U.G. nr. 62/2010 prin dec. nr. 1354 din 2010, a declarat, la sesizarea, invocată într-un litigiu civil în controlul a posteriori, a Ministerului Finanţelor Publice, neconstituţionale şi prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce priveşte posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferinţele încercate de persoanele condamnate politic, soţiile acestora precum şi de descendenţii acestora, până la gradul al doilea inclusiv (a se vedea în acest sens dec. nr. 1358 din 2010).

Există, în jurisprudenţă, raportat la această împrejurare generată de opţiunea Curţii constituţionale, două opinii.

Prima dintre acestea, susţine că, după data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar şi în situaţia în care a fost pronunţată o hotărâre în primă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

Cea de-a doua opinie susţine că decizia Curţii Constituţionale nu îşi produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în Monitorul Oficial, cauza se afla deja pe rolul instanţei de fond, şi, cu atât mai puţin în cazul în care, în respectiva cauză, fusese pronunţată deja o hotărâre în primă instanţă.

Instanţa de recurs a îmbrăţişat cea de-a doua opinie, apreciind că deciziile Curţii Constituţionale nu îşi produc efectele în prezenta cauză pentru următoarele considerente:

De la data adoptării sale, Legea nr. 221/2009 a conferit persoanelor persecutate de către regimul comunist dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată şi a supune controlului judiciar vocaţia de a dobândi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de suferinţele fizice şi psihice, la care a fost supusă persoana sau autorul acesteia în timpul regimului comunist.

Curtea a constatat că în patrimoniul reclamantei s-au născut două drepturi: dreptul de a sesiza instanţa de judecată pentru a fi analizată cererea şi vocaţia de a dobândi un drept de creanţă constând în despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat.

Aceste drepturi intră în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a învederat că dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 enumeră două tipuri de garanţi: unele de natură materială şi altele de natură procedurală, menite să asigure eficienţa celor din prima categorie. Pentru a se realiza o protecţie eficientă a drepturilor omului nu este suficientă consacrarea unor drepturi materiale. Este la fel de necesară existenţa unor garanţii fundamentale de procedură de natură să întărească mecanismul de apărare a acestor drepturi. Acesta este scopul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Importanţa garanţiilor de natură procedurală este confirmată de toată jurisprudenţa Curţii Europene.

Din punct de vedere material, câmpul de aplicare al articolului se referă la existenţa unei contestaţii ce poartă asupra unui drept subiectiv civil.

în cauza de faţă, dreptul subiectiv civil se referă la dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral, creat de către regimul comunist. Acest drept are un evident caracter civil.

Se constată că, prin adoptarea acestei legi, reclamanta a dobândit numai vocaţia de a dobândi acest drept, urmând ca, în urma sesizării instanţei de judecată şi analizării temeiniciei contestaţiei formulate să se statueze în mod definitiv şi irevocabil asupra dreptului său subiectiv civil.

Din punct de vedere procedural, art. 6 din Convenţie consacră şi garanţii procedurale, şi anume dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată şi de a-i fi analizată pe fond contestaţia.

Astfel, Curtea constată că în patrimoniul recurentei-reclamante s-a născut dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată cu analizarea solicitării sale în temeiul Legii nr. 221/2009.

Ca urmare a declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, a fost paralizat acest drept procedural al reclamantei de a i se analiza cererea formulată, astfel încât dreptul său procedural de a sesiza instanţa de judecată, în temeiul Legii nr. 221/2009, a rămas lipsit de conţinut juridic.

Curtea a învederat că dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul de a sesiza instanţa de judecată şi dreptul de a-i fi analizată cererea, drept care s-a născut în patrimoniul acesteia odată cu promovarea prezentei acţiunii înainte de publicarea deciziilor Curţii Constituţionale, este afectat în substanţa sa.

In jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder vs. Marea Britanie, a învederat că dreptul de acces la justiţie poate fi limitat. Aceste limitări trebuie să respecte următoarele principii: să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului şi să existe proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele specifice.

In cauza de faţă, prin efectele deciziilor Curţii Constituţionale se aduce atingere în substanţă dreptului de a-i fi analizată cererea, iar această limitare a dreptului nu corespunde nici cerinţei proporţio-nalităţii.

Astfel, nu se asigură un raport rezonabil şi de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite, deoarece scopul reclamantei este de a i fi analizată cererea, în schimb mijloacele folosite şi anume invocarea excepţiei de neconstituţionalitate chiar de către Statul Român, care are calitatea de parte în prezenta cauză şi care a adoptat actul normativ respectiv, precum şi pasivitatea acestuia, care nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a pune în concordanţă actul normativ cu deciziile Curţii Constituţionale, sunt de natură a afecta proporţionali-tatea între interesul particular al persoanei şi interesul general.

Curtea a constatat că afectarea dreptului reclamantei de a-i fi analizată cererea este consecinţa atât a deciziilor Curţii Constituţionale, cât şi a atitudinii Statului, care a dat dovadă de pasivitate şi nu a respectat dispoziţiilor constituţionale privind termenul de 45 de zile pentru a pune în concordanţă actul normativ cu Constituţia.

Din perspectiva calităţii de parte în prezenta cauză a Statului Român, Curtea constată că nu este respectat nici principiul egalităţii de arme în faţa instanţei de judecată, deoarece însăşi partea, care are o poziţie privilegiată şi care avea obligaţia de a se conforma deciziei Curţii Constituţionale, prin modificarea Legii, invocă în faţa instanţei de recurs deciziile Curţii Constituţionale în scopul de a paraliza dreptul reclamantei de a i se analiza contestaţia formulată, deşi acesta nu are nici o culpă pentru declararea neconstituţională a actului normativ sau pentru pasivitatea legiuitorului român.

Din această perspectivă, instanţa apreciază că în lumina art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din prisma dreptului de acces la justiţie şi a garanţiilor procedurale conferite este obligatoriu ca instanţa de judecată să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată formulată şi să se pronunţe asupra temeiniciei acesteia.

Curtea a invocat şi faptul că prin nesoluţionarea cererii de fond a cauzei, se creează o situaţie discriminatorie între reclamantă şi celelalte persoane, care au obţinut hotărâri definitive şi irevocabile de obligarea a Statului Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, înainte de publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor Curţii Constituţionale.

Astfel, art. 14 din Convenţia coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie consacră principiul nediscriminării şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în câzul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, înainte de publicarea în Monitorul Oficial a deciziei de neconstituţionalitate, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit

Astfel, dacă s-ar constata faptul că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358 din 2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru reclamantă - care, la fel ca orice altă persoană cu o situaţie identică cu a sa, a declanşat procedura judiciară permisă şi reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, cu consecinţe asupra finalităţii procesului, - prin raportare la situaţia altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic, au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă” (Marckx c. Belgiei, 1979).

De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalităţii, care stabileşte că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

Aplicând la cazul concret imperativul constituţional al respectării principiului egalităţii şi nediscriminării, în opinia Curţii, se ajunge la următoarea constatare:

1. există un tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situaţii juridice egale.

Această constatare are ca premisă situaţia a două persoane care se află în ipoteza normei juridice [art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009], în sensul că ambele pretind acordarea pe cale judiciară a unor daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a faptului că, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, drept la reparaţie ce era reglementat, la data promovării celor două acţiuni, de textul de lege indicat mai sus. în cazul reclamantului A acţiunea se judecă, în baza acestui temei juridic, înainte de declararea neconstituţionalităţii lui, iar în cazul reclamantului

B, acţiunea este în curs de judecată la acelaşi moment - când se pune problema, din partea instanţei, a rămânerii fără temei juridic a acţiunii sale.

Curtea consideră că acest criteriu al duratei procesului şi al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv şi rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantei, ci de considerente ce ţin de organizarea şi gradul de încărcare al instanţei.

Cu privire la cauza Slavov împotriva Bulgariei, Curtea, în majoritate, învederează că nu ne aflăm într-o situaţie similară cu cea a reclamantului Slavov.

în cauza Slavov vs Bulgaria, reclamantul depusese cererea de acordare a compensaţiei după ce legea privind acordarea compensaţiei fusese declarată neconstituţională, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la compensaţie pentru proprietatea confiscată nu se naşte din lege, ci este condiţionat de depunerea cererii şi de aprobarea sa de către autorităţile administrative competente. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că o lege declarată neconstituţională nu ar reprezenta o bază suficientă în sensul jurisprudenţei CEDO pentru a se aprecia că reclamanţii au o speranţă legitimă.

în prezenta cauză, reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată când dispoziţiile Legii nr. 221/2009 erau constituţionale, deci a depus cerere în temeiul unui act normativ în vigoare, care producea efecte juridice depline.

Numai dacă reclamanta ar fi promovat cererea de chemare în judecată, după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei de neconstituţionalitate, ne-am afla într-o situaţie similară cu cea a reclamantului din cauza Slavov.

într-adevăr, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferenţele existente între situaţia în care legislativul intervine în administrarea justiţiei şi situaţiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudenţă ori se declară ca neconstituţională o dispoziţie din legea internă aplicabilă în procesele pendinte (cauza Unedic contra Franţei, cererea nr. 20153 din 04, hotărârea din 18 decembrie 2008; cauza Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Andreadis contra Greciei cererea nr. 13427 din 87, hotărârea din 9 decembrie 1994 şi cauza Crişan contra României, cererea nr. 42930 din 98, hotărârea din 27 mai 2003).

Insă ceea ce este esenţial de subliniat este împrejurarea că prin deciziile Curţii Constituţionale nu s-a declarat neconstituţională numai o normă juridică, ci practic întreaga reglementare care stipula un drept de compensaţie în favoarea persoanelor persecutate politic, fiind, în realitate, o abrogare totală implicită a legii respective. Această abrogare implicită a legii a fost determinat şi de pasivitatea statului, care nu a luat măsurile necesare pentru a adopta o legislaţie în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale.

Având în vedere aceste considerente, Curtea va analiza pe fond cererea reclamantei.

Situaţia de fapt:

Bunicul reclamantei I.I. a fost condamnat la 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii prin sentinţa penală nr. 867 din 12 septembrie 1958 şi prin decizia penală nr. 433 din 1959 pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 pct. 1 Cp.

Din cuprinsul inventarului nr. 1719 din 1958, rezultă că bunicul reclamantei a fost încarcerat în iulie 1958 şi a fost eliberat în anul 1964, ca urmare a decretului de graţiere nr. 176 din 1964.

în perioada detenţiei, bunicul reclamantei a suportat 3 zile de izolare, şi respectiv 7 zile de izolare pentru comiterea faptei interzise de a juca şah în cameră.

înainte de condamnarea pentru infracţiunea comisă I.I. a fost reţinut 24 de ore, conform ordonanţei de reţinere aflate la şi a fost arestat preventiv o perioadă de 60 de zile în perioada 6 iulie 1958-4 septembrie 1958, aşa cum rezultă din mandatul de arestare preventivă nr. 235 din 07.07.1958.

De asemenea, I.I. a fost supus la percheziţie domiciliară şi i s-a instituit sechestru asigurător asupra bunurilor, aşa cum rezultă din ordonanţa de instituire a sechestrului asigurător şi ordonanţa de percheziţie domiciliară.

Curtea în majoritate, constată că arestarea bunicului reclamantei şi condamnarea arestuia la muncă silnică se circumscrie sferei de aplicare a art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că constituie de drept o condamnare cu caracter politic luate de către regimul comunist.

Pentru vicisitudinile şi suferinţele fizice şi psihice suferite în perioada comunistă, reclamanta, în calitate de nepoată a persoanei persecutate politic are dreptul la repararea acestora, în condiţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare înainte de declararea neconstituţionalităţii.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, Curtea a constatat următoarele:

Instanţa observă că, deşi prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave săvârşite asupra cetăţenilor români, respectiv condamnări penale şi sancţiuni administrative ca dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, ea recunoaşte totuşi la această epocă faptul că au avut loc încălcări ale unor drepturi şi libertăţi manifestate şi sub alte forme [art. 4 alin. (2)], toate măsurile abuzive având scopul susţinerii şi consolidării regimului politic comunist.

Actele normative sus-menţionate, la care se adaugă şi altele (de exemplu, Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii) afirmă deci, în prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securităţii statului, parte a poliţiei politice, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale şi că prin aceste acte se încearcă o reparaţie prin obţinerea unor satisfacţii morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului.

Acordarea despăgubirilor materiale pentru daunele morale este incontestabil compatibilă cu regulile de convieţuire socială şi cu principiile de echitate şi justiţie care pretind că autorul faptei ilicite trebuie să suporte consecinţele negative ale acesteia;

Curtea învederează că prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.

De asemenea, nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, constând în dureri fizice şi psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii.

în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte.

în schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând Ia oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.

De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei.

Reţinând că este de netăgăduit că orice condamnare penală produce celor în cauză şi familiei acestora suferinţe pe plan moral şi social, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale, pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu trebuie folosit drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situaţii similare.

în acest sens, instanţa va învedera că la stabilirea cuantumului daunelor morale va avea în vedere că bunicul reclamantei a fost deţinut şi arestat preventiv, că a executat aproximativ 8 ani de muncă silnică, că a fost supus percheziţiei domiciliare şi că s-a instituit măsura sechestrului asigurător asupra averii acestuia.

De asemenea, în perioada, cât a executat pedeapsa aplicată a suportat măsuri disciplinare, constând în 10 zile de izolare, pentru că a jucat şah în cameră.

Pe lângă condamnarea la muncă silnică, a suferit 5 ani de degradare civică şi i-a fost confiscată toată averea.

în tot acest interval de timp este de notorietate că persoanele condamnate pentru fapte împotriva regimului comunist au suferit persecuţii constând in: urmărire permanenta acasă şi la locul de munca, nenumărate „invitaţii” la biroul de cadre sau la securitate pentru a da diferite declaraţii şi unde era jignit, ameninţat cu arestarea şi cu concedierea de la locul de munca, supus la şantaj şi presiuni pentru a deveni colaborator al securităţii, ceea ce nu s-a întâmplat.

De asemenea, reclamantul fost supus la suferinţe fizice, psihice într-o perioadă în care îşi întemeiase o familie şi care ar fi trebuit să beneficieze de sprijinul său material şi psihic, ştirbindu-i-se reputaţia. De asemenea, i s-au îngrădit libertatea şi alte drepturi nepatrimoniale garantate de lege şi a fost lipsit de posibilitatea de a-i continua activităţile anterioare şi a obţine venituri corespunzătoare pregătirii şi capacităţii lui profesionale.

în raport de aceste împrejurări coroborat cu situaţia că au trecut mai mult de 50 de ani de zile de la suferinţa provocată prin arestarea sa şi condamnarea sa la muncă silnică, instanţa de recurs a reţinut că suma de

60.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data plăţii efective reprezintă o sumă echitabilă pentru suferinţa produsă bunicului reclamantei.

Instanţa apreciază că suma menţionată este suficientă pentru a se oferi părţi o recunoaştere a vătămărilor pe care le-a suportat autorul său în perioada comunistă.

Curtea învederează că, la stabilirea cuantumului stabilit a avut în vedere împrejurarea reclamanta nu a beneficiat de dispoziţiile Decretului -lege nr. 118/1990 şi de faptul că prin trecerea timpului s-au atenuat consecinţele negative ale regimului comunist, iar suferinţele provocate s-au estompat. De asemenea, s-au avut în vedere şi criteriile stabilite de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, respectiv natura măsurilor luate (deţinerea şi arestarea preventivă, condamnarea la muncă silnică, degradarea civică şi confiscarea averii), durata măsurii (8 ani de muncă silnică şi 5 ani de degradare civică) şi lipsa despăgubirilor primite în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, Curtea a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate — cauza Moiseyev contra Rusiei, cauza Shchebet contra Rusiei, cauza Iambor contra României, Dedovski şi alţii contra Rusiei, cauza Riad şi Idiab contra Belgiei, Maslova şi Nalbandov contra Rusiei, în cauza Mansuroglu contra Turciei, cauza Brăgădireanu contra României, cauza Chember contra Rusia şi cauza Vladimir Romanov contra Rusiei.

Pentru aceleaşi considerentele menţionate, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 cu aplicarea art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dispoziţiilor art. 304 indice 1 şi art. 312 C. proc. civ., Curtea va reţine ca fiind întemeiate criticile formulate de către recurenta-reclamantă N. D. şi va admite recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 10 din 19 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Teleorman, s. civ., în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Teleorman, va modifica în tot sentinţa civilă recurată, în sensul că: va admite în parte acţiunea, va obliga pârâtul la plata sumei de 60.000 euro echivalent în lei la data plăţii efective la cursul BNR reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral, către reclamantă.

Cu opinia separată a doamnei judecător R.P., în sensul respingerii recursului ca nefondat.

Recursul nu este fondat.

Susţin în totalitate motivarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond prin care a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a Statului Român la despăgubiri morale pentru persecuţia politică la care a fost supus bunicul ei, cu motivarea că temeiul legal în baza căruia a fost formulată cererea a fost declarat neconstituţional.

Declararea neconstituţionalităţii unei legi este echivalentă cu scoaterea acesteia din cadrul ordinii de drept interne şi nu mai poate fi aplicată de instanţă, chiar dacă acţiunea a fost formulată anterior declarării neconstituţionalităţii legii, deoarece instanţa este obligată să se conformeze dispoziţiilor legale, or la data pronunţării sentinţei atacate, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 fusese declarat neconstituţional.

în speţă, principiul aplicării imediate a situaţiei juridice create prin declanşarea mecanismului de control al constituţionalităţii legii este prioritar şi nu principiul tempus regit aclum, deoarece raporturile juridice de obligaţie dintre părţile implicate sunt create în baza hotărârii instanţei, prin verificarea îndeplinirii condiţiilor legale şi nu sunt finalizate prin simpla voinţă sau consimţământ al părţilor, situaţia juridică din prezenta speţă fiind de natură legală şi nu de natură convenţională.

Instanţa de recurs nu poate schimba în această cale de atac temeiul legal al cererii reclamantei, deoarece se opun normele procedurale prevăzute de art. 294 combinat cu art. 316 C. proc. civ., dar, reclamanta poate formula oricând o nouă cerere, în baza textelor legale pe care le considera aplicabile din pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, deoarece acestea fac parte din dreptul intern, potrivit art. 11 din Constituţia României.

← Contestaţie în anulare. înţelesul sintagmei „cu călcarea...		Acţiune în despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 221/2009.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Acţiune în despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 221/2009. Temeiul acţiunii declarat neconstituţional. Nea-plicarea hotărârilor Curţii Constituţionale. Caracterul echitabil al procedurii şi principiul nediscriminării