Contestaţie în anulare. înţelesul sintagmei „cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă”. Lipsa legăturii cu fondul a excepţiei de neconstitutionalitate
| Comentarii |
|
C. proc. civ., art. 317 alin. (1) pct. 2 Legea nr. 47/1992, art. 29 alin. (2)
Motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. este incident nu atunci când instanţa nu a făcut ceva ce era în competenţa sa, ci priveşte faptul că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă absolută, deci a competenţei generale, a competenţei materiale şi a competenţei teritoriale exclusive, ce aparţinea unei alte instanţe.
în speţă, o eventuală declarare ca neconstituţionale dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 nu ar avea o influenţă hotărâtoare asupra modului de soluţionare a acţiunii civile promovată de intimată împotriva contestatorului, concluzia neîndeplinirii condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 fiind, astfel, justificată, neputând fi reţinută o încălcare din depăşire a competenţei instanţei de recurs.
C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 262R din 15 martie 2011 (nepublicată)
Prin decizia civilă nr. 1334 din 22.09.2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul S.G.D. împotriva încheierii de şedinţă din 20.03.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţiona-litatea art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 a fost invocată de pârâtul-recurent în cadrul dosarului nr. xxx din 299 din 2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă. Judecătorii au fost învestiţi să soluţioneze calea de atac a recursului pe care acelaşi pârât îl promovase împotriva unei încheieri de respingere a unei alte cereri de sesizare a Curţii
Constituţionale, respinsă la rândul său de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti pe data de 15.12.2006.
în primul dosar aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, recurentul figurează în calitate de pârât într-un litigiu privind proprietatea unui imobil. în acest context, Curtea a constatat că excepţia invocată de recurentul-pârât privind neconstituţionalitatea art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 nu are legătură cu cauza dedusă judecăţii.
Curtea a constatat, în acelaşi timp, că textele legale avute în vedere de judecătorii recursului iniţial, prin respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, au fost cele ale art. 29 alin. (1) şi art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, fără legătură cu dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 ce ar fi fost incidente doar în ipoteza admiterii cererii şi înaintării acesteia Curţii Constituţionale.
împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contesta-torul S.G.D., în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare, s-a arătat că prin nesoluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, ridicată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de recurs a încălcat dispoziţiile de ordine publică privitoare la competenţa absolută, cu toate că era competentă şi obligată să se pronunţe asupra acestei cereri.
în practica judecătorească „s-a admis o contestaţie în anulare întemeiată pe acest motiv arătându-se că instanţa, refuzând să se pronunţe pe cale incidentală asupra excepţiei de ilegalitate a unui act administrativ, sub cuvânt că nu a fost sesizată cu o acţiune având asemenea obiect, a încălcat normele de competenţă generală a instanţelor judecătoreşti”.
Contestatorul a mai arătat că, prin decizia instanţei de recurs i-a fost încălcat dreptul de apărare şi dreptul de acces liber la justiţie, fiind în imposibilitate de a exercita calea de atac a recursului prevăzut de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.
în ceea ce priveşte recursul, contestatorul a arătat că instanţa de recurs a încălcat încă o dată normele de ordine publică privitoare la competenţă.
Textul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu specifică că excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu judecata fondului litigiului sau că trebuie să se aplice din să fie incidenţă în soluţia dată de instanţă litigiului. Acest text legal prevede doar ca excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei ce se judecă în faţa căreia a fost ridicată excepţia. Or, acolo unde legea nu distinge, nici judecătorului nu-i este îngăduit să o facă.
Astfel, instanţa, încălcându-şi competenţa, a adăugat la lege un text nou, substituindu-se legiuitorului.
în speţă, contestatorul apreciază că articolele a căror neconstituţionalitate a invocat la instanţa de fond au legătură cu soluţionarea cererii de recuzare formulată în temeiul prevederilor art. 27 C. proc. civ..
La data de 16.03.2010, contestatorul a ridicat încă o dată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată coroborat cu dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, deoarece încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 20, art. 21, art. 24, art. 146 lit. d) din Constituţia României.
Verificând legalitatea deciziei contestate în raport de criticile formulate, Curtea apreciază ca nefondată contestaţia în anulare pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Acest motiv vizează situaţia în care hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea competenţei generale, a competenţei materiale şi a competenţei teritoriale şi nu poate fi utilizat pentru invocarea încălcării privitoare la incompatibilitate, deoarece acestea sunt norme de organizare judecătorească, iar nu de competenţă.
Este adevărat că potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor.
De asemenea, dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale statuează că aceasta este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România.
însă, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1),
(2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.”
însă, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credinţă, iar nu folosite pentru tergiversarea soluţionării litigiilor.
în acest sens, Curtea reţine că procedura prevăzută de Legea nr. 47/1992, privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată într-un litigiu, are menirea de a da expresie principiului celerităţii şi al soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, aceasta fiind raţiunea pentru care încheierea prin care instanţa de judecată respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 de ore de la pronunţare, ce trebuie soluţionat în termen de 3 zile.
De altfel, Curtea Constituţională a statuat prin numeroase decizii pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, că regulile speciale de procedură instituite de legiuitor în această materie nu sunt de natură a încălca dreptul de acces la instanţă sau la folosirea căilor de atac. Or, contestatorul a formulat în cauză numeroase cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu controlul constituţionalităţii art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată coroborat cu dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, ce au fost apreciate ca inadmisibile, dar şi căi de atac împotriva încheierilor prin care instanţele au respins aceste cereri, în cadrul cărora s-a reiterat excepţia de neconstituţionalitate.
In această situaţie, Curtea constată că modalitatea de exercitare a drepturilor procesuale de către contestator nu corespunde cerinţei privind soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
Pe de altă parte, instanţa de recurs nu a încălcat dreptul contesta-torului de acces la justiţie, întrucât a răspuns prin considerentele deciziei pronunţate tuturor argumentelor privitoare la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, care au fost invocate atât ca motive de recurs cât şi ca motive de neconstituţionalitate.
De altfel, consecinţa admiterii recursului, în cazul în care motivele ar fi fost găsite justificate de către instanţa de recurs, ar fi fost aceea de casare a încheierilor succesive de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate şi sesizarea Curţii Constituţionale. Prin urmare, nu se poate reţine nici o încălcare a drepturilor contestatorului.
Mai mult, analizarea concomitentă a motivelor de recurs şi a celor invocate prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, care au vizat în ambele cereri doar neconstituţionalitatea art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 şi modul în care au fost aplicate aceste prevederi de către instanţa care a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate, nu constituie o încălcare a competenţei instanţei de recurs, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. invocate ca temei al contestaţiei în anulare. De altfel, contestatorul a argumentat incidenţa prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., prin aceea că, deşi era competentă, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Or, motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. este incident nu atunci când instanţa nu a făcut ceva ce era în competenţa sa, ci priveşte faptul că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă absolută, deci a competenţei generale, a competenţei materiale şi a competenţei teritoriale exclusive, ce aparţinea unei alte instanţe.
Contestatorul a avut o atitudine similară celei din recurs şi în prezenta cale de atac extraordinară, motivele de neconstituţionalitate constituind şi motive ale contestaţiei în anulare.
în această situaţie, Curtea apreciază că argumentele avute în vedere în analiza motivelor contestaţiei în anulare, sunt în măsură să lămurească considerentele pentru care sesizarea Curţii Constituţionale cu controlul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 nu este oportună.
Din interpretarea raţională a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 rezultă că legătura dintre prevederea legală a cărei neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Aceasta deoarece instrumentul excepţiei de neconstituţionalitate a fost pus de legiuitor la îndemâna părţilor pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei, iar nu a oricărei alte dispoziţii legale ce poate fi incidenţă în desfăşurarea unui proces civil, fără a influenţa însa modul de rezolvare a acestuia.
în speţă, o eventuală declarare ca neconstituţionale dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 nu ar avea o influenţă hotărâtoare asupra modului de soluţionare a acţiunii civile promovată de intimată împotriva contestatorului, concluzia neîndeplinirii condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 fiind, astfel, justificată, neputând fi reţinută o încălcare din depăşire a competenţei instanţei de recurs.
Lipsa oricărei legături a dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 cu cauza, este evidentă, neconstituţionalitatea fiind invocată iniţial prin raportare la dispoziţiile art. 27 pct. 1-9 C. proc. civ., care reglementează instituţia recuzării judecătorilor. Or, litigiul priveşte proprietatea unui imobil, astfel încât este exclusă legătura dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate s-a invocat şi cauza dedusă judecăţii. în acelaşi sens a statuat şi Curtea Constituţională prin dec. nr. 627 din 26.06.
Pe de altă parte, motivele contestaţiei în anulare, prin care se invocă încălcarea dreptului la apărare al contestatorului şi dreptul de acces liber la justiţie nu fac parte din categoria celor avute în vedere de dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv nu constituie o încălcare a dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Faţă de cele reţinute, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Curtea va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.
| ← Contestaţie la executare. Prescripţia executării şi... | Acţiune în despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 221/2009.... → |
|---|
