Convenţie încheiată de ambii soţi. Datorie proprie. Anterioritatea creanţei
| Comentarii |
|
1. înstrăinarea printr-un contract de întreţinere a singurului imobil din patrimoniul debitorului, în cursul procesului penal în care creditorul se constituise parte civilă, atrage revocarea actului de dispoziţie.
Debitorul a cunoscut starea de insolvabilitate de natură a-l păgubi pe creditor pe care şi-a creat-o, iar terţul dobânditor este chiar fiul debitorului, cu care acesta a gospodărit şi înainte de încheierea actului şi care i-a acordat în fapt întreţinere, având cunoştinţă, ca membru al familiei, de finalitatea contractului -sustragerea imobilului de la executarea silită.
Cerinţa anteriorităţii creanţei faţă de actul atacat nu este necesară atunci când se dovedeşte că debitorul a încheiat actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor.
2. Acţiunea revocatorie nu are semnificaţia juridică a unui act de executare, astfel încât susţinerile privind nelegala urmărire a bunurilor comune înaintea celor proprii ale dobânditorului nu au relevanţă.
C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 3854/2000, în C.P.J.C.C.A. Bucureşti2000, p. 31
Prin cererea înregistrată sub dosar nr. 2319/1999 la Judecătoria Urziceni, reclamantul Gh.Gh. a chemat în judecată pe pârâţii D.S., D.I. şi D.C., solicitând instanţei desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere încheiat între pârâţi.
Prin sentinţa civilă nr. 319 din 7 martie 2000, judecătoria a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta D.I. şi a respins cererea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, prin acţiunea pauliană, reclamantul a solicitat revocarea contractului de vânzare-cumpărare cu obligaţie de întreţinere autentificat sub nr. 549 din 10 iunie 1997.
Pârâtul D.S. a devenit debitor al reclamantului cu suma de 31.774.266 lei, despăgubiri civile, acordate prin sentinţa penală nr. 155 din 25 noiembrie 1997 a Tribunalului Ialomiţa, definitivă prin decizia penală nr. 2345 din 9 iunie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie.
Potrivit art. 975 C. civ., creditorii în numele lor personal pot să atace actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.
Rezultă că, în materia acţiunii pauliene, dreptul la acţiune îl au numai creditorii fraudaţi şi persoanele subrogate în drepturile lor.
Dintre aceştia, legea are în vedere numai pe creditorii anteriori actului atacat. Odată dovedită existenţa calităţii de creditor, reclamantul ar fi trebuit să facă dovada că este titularul unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi că această creanţă este anterioară actului atacat, or, la momentul încheierii contractului ce s-a cerut a fi revocat, reclamantul nu era creditor al pârâtului D.S. şi nu avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Reclamantul s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 80.000.000 lei, în şedinţa publică din 10 octombrie 1996, iar actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 10 iunie 1997 şi trecut în registrul de transcripţii al Judecătoriei Urziceni sub nr. 1535 din 10 iunie 1997.
Constituirea ca parte civilă în procesul penal nu a conferit reclamantului calitatea de creditor şi nu poate duce la concluzia că există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Hotărârea penală prin care pârâtul D.S. este obligat la despăgubiri către reclamant a rămas definitivă prin decizia penală nr. 270 din 18 septembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti şi chiar în acest moment reclamantul dobândeşte calitatea de creditor, iar creanţa sa este certă, lichidă şi exigibilă.
Acţiunea pauliană are caracter subsidiar. Ea se justifică numai în situaţia în care creditorul nu-şi poate realiza creanţa împotriva debitorului, din motiv că a devenit insolvabil.
S-a reţinut că reclamantul nu a dovedit existenţa prejudiciului, adică imposibilitatea de a-şi realiza creanţa fără readucerea bunului respectiv în patrimoniul debitorului şi nici complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul fraudulos.
In ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâtei D.I., s-a apreciat că, deşi actul de vânzare-cumpărare cu obligaţie de întreţinere este încheiat de cei doi soţi cu fiul lor, având în vedere că numai pârâtul D.S. este debitorul şi caracterul relativ al acţiunii pauliene, pârâta nu are calitate procesuală pasivă.
împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, care a arătat că sunt îndeplinite cerinţele admisibilităţii acţiunii pauliene, inclusiv frauda creditorului, cât şi anterioritatea creanţei faţă de actul fraudulos.
Prin decizia civilă nr. 410 din 29 ianuarie 2000, Tribunalul Ialomiţa a admis apelul formulat de reclamantul Gh.Gh., a schimbat în tot sentinţa apelată şi, în fond, a admis acţiunea reclamantului împotriva pârâţilor, a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare cu obligaţia de întreţinere, urmând ca imobilul care a făcut obiectul acestuia să revină în patrimoniul vânzătorilor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii revocatorii.
Astfel, este incontestabil că s-a produs creditorului-reclamant un prejudiciu prin crearea unei stări de insolvabilitate în sarcina debi-torului-pârât, care şi-a micşorat activul patrimoniului.
Operaţiunea juridică de înstrăinare a imobilului este una pur formală, părţile locuind deja în acelaşi imobil cu fiul (cumpărătorul-terţ), fiind, astfel, realizată şi condiţia fraudei debitorului.
Fiind membru al familiei, pârâtul cumpărător D.C. a ştiut scopul încheierii acestui act - sustragerea bunului de la executarea silită —, fiind, astfel, îndeplinită şi condiţia complicităţii la fraudă a terţului dobânditor cu care debitorul a încheiat actul atacat.
împotriva acestei decizii au formulat recurs intimaţii-pârâţi D.I., O.C. şi O.S., invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 6 şi 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nemotivată în ceea ce priveşte combaterea susţinerilor făcute în faţa instanţei de fond, care au fost înlăturate fără absolut nicio argumentare.
în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra capătului de cerere privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei D.I.
în sprijinul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că, prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, au fost încălcate dispoziţiile art. 33 alin. (1) C. fam., potrivit cărora bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia din soţi.
Pârâta D.I. nu răspunde pentru creanţa pe care soţul său o are faţă de reclamantul Gh.Gh. Şi, ca urmare, nu poate fi sancţionată de către instanţă prin desfiinţarea actului, având în vedere şi faptul că acţiunea pauliană are un caracter relativ, adică îşi produce efecte numai între creditor şi terţul dobânditor.
Totodată, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că pârâtul D.S. a arătat chiar şi la interogatoriul luat de instanţa de fond că este de acord să-1 despăgubească din veniturile ce le va obţine după eliberarea sa din penitenciar.
Instanţa de apel nu a avut în vedere, de asemenea, nici împrejurarea că, dacă reclamantul ar fi introdus cerere de executare silită mai întâi asupra bunurilor personale ale pârâtului-intimat O.S. şi s-ar fi constatat că nu are de unde să-şi îndestuleze creanţa, s-ar fi putut aprecia prejudicierea lui - doar pentru partea de creanţă certă şi lichidă, adică după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Recursul nu este fondat.
în ce priveşte motivul de recurs vizând nemotivarea hotărârii, acesta nu poate fi primit, soluţia pronunţată în apel fiind motivată atât în fapt, cât şi în drept.
Tribunalul a urmărit îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii revocatorii, constatând că acestea sunt întrunite.
Astfel, prin actul atacat s-a creat creditorului un prejudiciu constând în aceea că debitorul şi-a cauzat o stare de insolvabilitate.
Acest fapt rezultă chiar din răspunsurile la interogatoriu, debitorul oferindu-se să plătească datoria după ce se va elibera din detenţie, recunoscând în acelaşi timp că veniturile pe care le realizează împreună cu soţia nu puteau acoperi o eventuală despăgubire şi nici prestaţia periodică pe care o solicitase creditorul în procesul penal.
Debitorul a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului faţă de creditor, fiind evident că, dacă înstrăinezi singurul bun imobil din patrimoniu şi nu există nici venituri din care să poată fi restituită suma datorată, s-a creat o stare de insolvabilitate, de natură a-1 păgubi pe creditor.
Cea de-a doua condiţie constă în existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, de regulă anterioară actului atacat.
Probleme referitoare la caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei nu există, aceste condiţii fiind îndeplinite, deoarece creditorul posedă chiar un titlu executoriu - sentinţa penală nr. 155 din 25 noiembrie 1996, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, creanţa constatată întrunind cerinţele art. 379 alin. (1) C. proc. civ.
Apărările pe care recurenţii le-au formulat au vizat neîndeplinirea condiţiei anteriorităţii creanţei faţă de actul atacat, act care a fost încheiat la 10 iunie 1997, creanţa fiind constatată la 25 noiembrie 1997.
Această cerinţă nu este însă obligatorie atunci când se dovedeşte că debitorul a încheiat actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor.
Din cuprinsul sentinţei penale nr. 155 din 25 noiembrie 1997 rezultă că urmărirea penală împotriva debitorului D.S. s-a pornit în anul 1995, rechizitorul s-a întocmit la 22 mai 1996, iar cererea de despăgubiri s-a formulat la 10 septembrie 1996, dată la care partea vătămată Gh.Gh. s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Ca atare, corect a apreciat instanţa de apel că actul de înstrăinare a fost săvârşit în vederea sustragerii de la urmărire a bunului, dispunând desfiinţarea lui.
Şi ultima condiţie privind complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat este îndeplinită.
Terţul-dobânditor este chiar fiul debitorului, cu care acesta a gospodărit şi înainte de încheierea actului.
Aşa cum rezultă la răspunsul la interogatoriu, pârâtul D.C. avea cunoştinţă, la data încheierii contractului, de procesul penal al tatălui său, cunoştea că există posibilitatea ca acesta să fie obligat la despăgubiri.
Condiţia fraudei trebuie considerată îndeplinită prin simplul fapt că terţul a cunoscut că prin actul pe care îl încheie se creează sau se măreşte insolvabilitatea debitorului.
Mai mult decât atât, creditorul i-a oferit acestuia posibilitatea păstrării actului, efectuând plata în numele debitorului, dar acesta a refuzat acest lucru.
în ceea ce priveşte situaţia recurentului D.I. şi pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 33 alin. (1) C. fam., motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. se referă la nepronunţarea asupra unui capăt de cerere şi nicidecum asupra unui mijloc de apărare al intimatului-pârât, situaţie ce se regăseşte în ipoteza prevăzută de art. 304pct. IOC.proc. civ.
Ca mijloc de apărare, instanţa de apel a înlăturat corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.I.
Aceasta a cunoscut existenţa procesului penal, precum şi faptul că, prin actul de înstrăinare, soţul său şi-a creat o stare de insolvabilitate. Contractul are, deci, o cauză falsă, fiind lovit de nulitate absolută.
Actul de înstrăinare a fost un act formal, din răspunsurile la interogatoriu ale celor doi rezultând că aceştia au gospodărit împreună cu fiul lor şi înainte de încheierea actului, iar acesta le oferea şi atunci întreţinere, fapt ce conduce la concluzia că scopul actului a fost acela al fraudei creditorului.
Pe de altă parte, acţiunea revocatorie nefiind un act de executare, susţinerile privind nelegala urmărire a bunurilor comune înaintea celor proprii ale dobândi torului nu au relevanţă.
Oricum, din răspunsurile la interogatoriu şi chiar din cuprinsul motivelor de recurs rezultă că dobânditorul nu mai are alte bunuri ce ar putea fi executate pentru îndestularea creditorului.
Iar apărările privind posibilitatea executării prin poprire nu pot fi primite, deoarece modalitatea de executare este la alegerea creditorului, care nu poate fi silit să primească o plată fracţionată.
Faţă de cele reţinute, în baza art 316 raportat la art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondat, recursul.
| ← Condiţiile acţiunii revocatorii | Acţiune revocatorie. Creditor viitor. Prescripţia dreptului... → |
|---|
