Aplicarea directă în dreptul intern a unor prevederi ale Convenţiei asupra relaţiilor personale care privesc copiii din anul 2003, ratificată de România prin Legea nr. 87/2007
| Comentarii |
|
- Legea nr. 87/2007
Art. 20 Constituţie prevede că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
în ceea ce priveşte punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, care au ca obiect relaţiile personale părinte-copil, pot apărea numeroase dificultăţi, pentru evitarea cărora a fost adoptată Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii din anul 2003, ratificată de România prin Legea nr. 87/2007, care permite instanţelor interne luarea unor măsuri eficiente pentru a garanta executarea acestor hotărâri. în dreptul intern nu a fost adoptat un act normativ care să prevadă garanţii pentru asigurarea punerii în executare a hotărârilor privind relaţiile personale care privesc copiii, motiv pentru care sunt aplicate direct dispoziţiile convenţiei.
(Decizia nr. 343/R din 18 februarie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 8647/10.07.2008 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul P.D.D.P. în contradictoriu cu pârâta M M.O şi în consecinţă, pârâta a fost obligată să plătească o amendă civilă în cuantum de 30 de lei pe zi de întârziere în favoarea statului până la executarea obligaţiei prevăzută în sarcina acesteia în titlul executoriu sentinţa civilă nr. 5005/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, aşa cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 650/A/2007 a Tribunalului Cluj.
Prin decizia civilă nr. 604/A/2008 a fost respins apelul declarat de reclamantul P.D.p.P. şi a fost menţinută sentinţa civilă nr. 8647/2009 a Judecătoriei Cluj-Napoca.
împotriva acestei decizii a formulat în termen legal recurs reclamantul P.D.D.P. solicitând instanţei admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii petitului privind obligarea pârâtei în temeiul art. 10 par. 2 lit. a) liniuţa a treia, din Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii din 2003, ratificată prin Legea nr. 87/2007 la depunerea unei garanţii în cuantum de 5000 lei, în scopul asigurării punerii în executare a sentinţei civile nr. 5005/2007 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca şi decizia civilă nr. 650/A/2007 pronunţată de Tribunalul Cluj, pentru a respecta programul de vizitare a minorei P.N.M.E.
Recursul reclamantului este fondat.
Reclamantul este tatăl fetiţei P.N.M.E. şi prin sentinţa civilă nr. 5005/2007 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca şi decizia civilă nr. 650/A/2007 pronunţată de Tribunalul Cluj s-au stabilit relaţiile personale dintre tată şi fiică. Hotărârile amintite permit reclamantului să ia fetiţa de la domiciliul mamei, în intervalul orar stabilit, fără prezenţa acesteia.
Pârâta susţine că nu s-a opus programului de vizitare stabilit de instanţă, însă această susţinere este parţial reală. Este adevărat că pârâta nu s-a opus ca reclamantul să viziteze fetiţa la domiciliul ei, dar s-a opus ca tatăl să plece în vacanţa de vară cu fetiţa fără că aceasta să-i însoţească, afirmaţie făcută în şedinţa publică din
3 iulie 2008.
Lipsa de opoziţie a pârâtei este doar declarativă atâta vreme cât l-a împiedicat pe reclamant să petreacă cu fetiţa sărbătorile de Paşti plecând de la domiciliu.
Relaţiile dintre reclamant şi fiica sa intră în sfera vieţii de familie. în sensul art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut constant că pentru un părinte şi pentru copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi se destramă (cauza Johansen c. Norvegiei; cauza Lafargue c. României).
Aşadar, deşi există o hotărâre care reglementează relaţiile personale privind copiii, pârâta refuză punerea în executare. Este de remarcat că punerea în executare a unei hotărâri privind relaţiile personale, presupune obligaţia de „a face", care poate fi executată numai de debitor.
Respectarea dreptului la viaţă familială impune statelor, obligaţia pozitivă generală de mijloace, de a asigura dezvoltarea unei vieţi familiale normale şi efective şi în situaţia existenţei unor conflicte între părinţi cu privire la programul stabilit de instanţă, pentru părintele căruia nu îi este încredinţat copilul.
Legiuitorul român a prevăzut în art. 580 C. pr. civ. posibilitatea aplicării unei amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere, în favoarea statului, în ipoteza în care debitorul obligaţiei nu îşi îndeplineşte obligaţia de „a face”. Apoi dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia în termen de 6 luni instanţa va fixa suma datorată statului, iar creditorul obligaţiei are dreptul de a primi numai daune interese echivalente prejudiciului cauzat. Prin urmare, această amendă civilă stabilită în sarcina debitoarei reprezintă o cale indirectă şi excepţională de executare a obligaţiei stabilite prin hotărârile pre citate. Caracterul cominator al amenzii aplicate nu a determinat-o pe pârâtă să-şi schimbe atitudinea.
Or, în practica C.E.D.O. fiecărui stat îi revine obligaţia de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care i se impun conform art. 8 Convenţie.
în cauza Lafargue contra României, curtea a apreciat că obligarea debitorului la plata unei amenzi, aplicate în temeiul art. 580 C. pr. civ., nu este considerată ca o măsură coercitivă suficientă, pentru că este vorba de o cale indirectă şi excepţională de executare. Ţinând seama de jurisprudenţa C.E.D.O., curtea apreciază că în mod greşit a fost respinsă cererea reclamantului de a fi obligată pârâta să depună o garanţie materială.
Având în vedere dificultăţile care pot apărea la punerea în executare a unei hotărâri privind relaţiile personale, a fost adoptată Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii - 2003 şi ratificată de România prin Legea nr. 87/2007, care permite instanţelor interne luarea unor măsuri eficiente pentru a garanta executarea acestor hotărâri. Astfel în art. 10 alin. 2 al acestei convenţii s-au stipulat următoarele măsuri asigurătorii şi garanţii pentru asigurarea punerii în executare a hotărârii:
- supravegherea relaţiilor personale;
- obligaţia pentru o persoană de a suporta cheltuielile de transport şi de cazare pentru copil şi, dacă se impune, pentru oricare altă persoană care îl însoţeşte;
- depunerea unei garanţii de către persoana la care copilul locuieşte în mod obişnuit, în scopul de a se asigura faptul că persoana care solicită relaţiile personale nu este împiedicată să aibă astfel de relaţii;
- o amendă impusă persoanei cu care copilul locuieşte de obicei, în cazul în care această persoană ar refuza să se conformeze hotărârii privind relaţiile personale.
Aceste garanţii pot fi luate cumulativ de instanţă, în funcţie de fiecare cauză. Este real că depunerea unei garanţii creează o presiune mai mare asupra bugetului pârâtei, însă efectul cominator imediat o poate determina pe debitoare să-şi schimbe atitudinea.
Apreciind în abstract măsura depunerii unei garanţii materiale, tribunalul a considerat că nu este oportună, deoarece s-ar impune intimatei o sarcină excesivă pentru pârâtă, de natură să-i afecteze echilibrul financiar. Interpretând în această manieră dispoziţia legală prevăzută de Convenţie, niciodată această măsură nu ar putea fi luată pentru a nu dezechilibra financiar partea care nu-şi execută obligaţia. Ceea ce a omis a sesiza tribunalul este împrejurarea că, suma este indisponibilizată doar temporar din patrimoniul pârâtei şi perioada de timp în care, această sumă se va reîntoarce în patrimoniul ei, depinde numai de atitudinea pârâtei.
Prin urmare, în mod nelegal tribunalul a respins cererea reclamantului ca pârâta să fie obligată la depunerea unei garanţii în scopul executării sentinţei, fiind incident motivul de modificare prev. de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Deoarece comportamentul pârâtei a fost constant, de opunere la stabilirea relaţiilor personale fără prezenţa acesteia (opunându-se constant la executarea mai multor ordonanţe preşedinţiale şi a hotărârilor arătate), curtea apreciază că garanţiile solicitate de reclamant sunt de natură a o determina pe pârâtă să-şi îndeplinească obligaţiile.
în ceea ce priveşte cuantumul garanţiei pe care trebuie să o achite pârâta, nu există nici un criteriu de determinare a acesteia, însă judecătorul nu poate să refuze să judece fără a fi acuzat de denegare de dreptate, pentru că legea nu prevede sau nu este destul de clară.
Potrivit art. 20 alin. 2 Constituţie, pactele şi tratatele cu privire la drepturile fundamentale ale constituţiei ratificate de Statui Român fac parte din dreptul intern şi se aplică cu prioritate.
Aşadar, chiar dacă nu există o lege care să stabilească criterii pentru determinarea cuantumului garanţiei, convenţia lăsând statului o marjă de apreciere, curtea a considerat că trebuie să se raporteze la realităţile sociale, când fixează suma pe care pârâta va trebui să o depună ca şi garanţie. Reclamantul a susţinut că pârâta a dezvoltat o afacere productivă, împrejurare necontestată de aceasta, motiv pentru care curtea a avut în vedere cuantumul venitului mediu pe economie - 1.489 lei în decembrie 2008, potrivit Institutului Naţional de Statistică.
Prin urmare, la stabilirea cuantumului garanţiei pe care pârâta trebuie să o depună, s-a avut în vedere echivalentul a două salarii medii nete pe economie -respectiv suma de 3000 lei pentru a menţine proporţionalitatea între efortul financiar al debitorului şi atingerea scopului, protejarea vieţii de familie.
Interesul copilului este analizat de tribunal numai prin prisma echilibrului financiar pe care părintele trebuie să îl ofere copilului, însă interesul copilului trebuie analizat şi din perspectiva efectelor pe care le-ar avea o separare îndelungată de celălalt părinte. Copilul ar fi privat de dreptul de a-şi cunoaşte tatăl şi de a-şi petrece timpul cu acesta precum şi dreptul de a-şi cunoaşte familia extinsă, obiceiurile şi tradiţiile specifice culturii paterne. în plus reclamantul nu ar putea participa la evenimentele importante din viaţa fiicei sale, practic nu s-ar putea dezvolta o relaţie firească părinte-copil.
Instanţa trebuie să pună în balanţă interesul mamei şi interesul copilului, care în această situaţie sunt divergente, însă apreciem că interesul copilului de a fi împreună cu tatăl său este prioritar şi mama trebuie să respecte efectiv dreptul la viaţa de familie a copilului şi a reclamantului.
Având în vedere considerentele mai sus reţinute, curtea în temeiul art. 10 par. 2 Convenţie, pct. 9 C. pr. civ. raportat la art. 312 C. pr. civ., a admis recursul reclamantului, în sensul că a modificat decizia civilă nr. 604/A/11.11.2008 pronunţată de tribunalul Cluj şi, în consecinţă, a admis apelul reclamantului şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 8647/2008 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în sensul că a admis cererea reclamantului P.D.D.P. împotriva pârâtei M M.O. şi, în consecinţă, a obligat pârâta să consemneze la CEC, pe numele acesteia, suma de 3000 lei, la dispoziţia instanţei. Recipisa de consemnare a fost depusă la grefa Curţii de Apel Cluj în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii. (Judecător Tania Antoaneta Nistor)
| ← Adopţie. Neprezentarea pârâtului pentru a-şi da... | Reîncredinţare copil → |
|---|
