Bun succesoral stăpânit în fapt de unul dintre moştenitori. Temei suficient pentru obligarea la contravaloarea lipsei de folosinţă
| Comentarii |
|
I. Tribunalul a reţinut că este necesar a se verifica dacă reclamantul a fost sau nu lipsit de folosinţa imobilelor, pentru a putea avea un drept la primirea contravalorii lipsei de folosinţă.
Sub acest aspect, Tribunalul a reţinut că, pentru imobilul din str. V.A. nr. 15, pentru restul perioadei, respectiv 2003 - 2005 având în vedere că începând din 9 noiembrie 2005, imobilul a fost atribuit în urma partajului în proprietatea exclusivă a autoarei pârâtei, astfel că nu se mai poate vorbi de lipsa de folosinţă a reclamantului, s-a reţinut că nu s-a făcut în niciun fel dovada împiedicării reclamantului de a folosi imobilul asupra căruia părţile erau coproprietari cu cota indiviză de 1/2.
Atât prin declaraţiile martorilor audiaţi în faţa primei instanţe, cât şi prin înscrisurile depuse de reclamant în faţa instanţei de apel, reprezentând corespondenţe private, s-a făcut dovada că relaţiile dintre reclamant şi autoarea pârâtei au fost bune, reclamantul nemanifes-tându-şi intenţia de a folosi în vreun mod imobilul menţionat, intenţie care să-i fi fost refuzată de autoarea pârâtei.
Mai mult, prin nicio probă nu s-a stabilit că autoarea pârâtei ar fi obţinut în această perioadă (2003 - 2005) foloase materiale din valorificarea imobilului situat în str. V.A. nr. 15, foloase care să revină exclusiv în patrimoniul său, fără a-i fi remisă reclamantului cota de 1/2, imobilul fiind în egală măsură la dispoziţia ambelor părţi, reclamantul fiind însă stabilit de mulţi ani în Germania, nepreocupându-se de valorificarea cotei sale de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului din str. V.A. nr. 15.
în acelaşi sens, s-a reţinut ca fiind nefondată şi cererea privind plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul din str. G. nr. 33.
Acest imobil a fost atribuit în proprietate exclusivă autoarei pârâtei, prin decizia civilă nr. 74/2004 a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1537/9 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, în urma partajului efectuat între reclamant şi sora sa.
Până la momentul partajării, imobilul a fost însă stăpânit cu titlu de proprietate de către autoarea pârâtei, în baza sentinţei civile nr. 2236/16 mai 2007 a Judecătoriei Giurgiu, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1165/23 iunie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, astfel că foloasele obţinute au fost dobândite în calitate de posesor de bună-credinţă, neputându-se reţine vreo culpă a sa în lipsa folosinţei bunurilor de către reclamant.
De altfel, nici pentru acest imobil nu s-a făcut vreo dovadă în sensul că reclamantul ar fi încercat să îl folosească, însă a fost împiedicat de pârâtă, reclamantul fiind stabilit în Germania.
Faţă de considerentele expuse, s-a constatat că cererea reclamantului privind plata contravalorii lipsei de folosinţă a celor două imobile este nefondată.
Cu privire la cererea obligarea pârâtei la plata cotei de 1/2 din despăgubirile încasate pentru imobilul situat în municipiul Giurgiu, str. Ş.M. nr. 1, s-a reţinut că reclamantul nu poate beneficia de aceste despăgubiri, având în vedere că nu a formulat cerere în baza Legii nr. 112/1995 şi nici nu a făcut dovada că a mandatat-o pe autoarea pârâtei să facă cerere pentru el.
Simpla calitate de comoştenitor a reclamantului nu determină aplicarea din oficiu a Legii nr. 112/1995, legiuitorul stipulând expres necesitatea formulării în termen de către persoana îndreptăţită a cererii de restituire a imobilului, sancţiunea neformulării acestui fel de cerere fiind decăderea din drept.
II. Curtea a reţinut următoarele:
Faţă de motivele invocate de reclamant în susţinerea primelor două capete de cerere, rezultă că temeiul acestor pretenţii a fost reprezentat de dreptul său de coproprietate asupra acestor două imobile, recla-mântui invocând exercitarea unei folosinţe exclusive şi abuzive de către autoarea pârâtei, coproprietar asupra aceloraşi imobile, în sensul opunerii nejustificate a acesteia la a-i permite accesul în imobilul din str. V.A. şi la exercitarea folosinţei asupra acestui imobil, edificarea pe terenul aferent a sediului unei societăţii comerciale, fără acordul său.
De asemenea, reclamantul a susţinut că de la momentul retrocedării imobilului situat în str. G. nr. 33 către autoarea pârâtei, aceasta se află într-o stare foarte bună, însă, datorită atitudinii neglijente a autoarei pârâtei, care a ocupat abuziv în tot acest timp imobilul şi s-a ocupat exclusiv de renovarea şi amenajarea parterului, obţinând din închirierea acestuia venituri considerabile, imobilul a suferit grave stricăciuni, în prezent fiind impropriu locuirii.
Curtea a constatat că prin decizia civilă nr. 74/2004 a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1537/9 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a constatat că reclamantul şi autoarea pârâtei au calitate de moştenitori ai defuncţilor Ţ.I. şi Ţ.P. şi că au calitate de coproprietari în cote de 1/2 asupra imobilelor anterior menţionate.
Din această perspectivă, faptul că această hotărâre judecătorească a fost pronunţată doar în cursul anului 2004, devenind irevocabilă în anul 2005, nu poate avea relevanţă în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate în cotă de 1/2 asupra celor două imobile în patrimoniul reclamantului. în acest sens, Curtea a avut în vedere considerentele reţinute la pronunţarea deciziei civile nr. 74/2004, anterior menţionată, în sensul că cele două imobile au aparţinut celor doi defuncţi, instanţa apreciind că dată fiind calitatea reclamantului de moştenitor acceptant al succesiunii acestora, ca şi acordul autoarei pârâtei, de a se constata pe cale judecătorească că şi reclamantul este proprietarul imobilului din str. G., reclamantul deţine în această calitate o cotă de 1/2 din ambele imobile, împreună cu autoarea pârâtei.
De altfel, în această calitate, reclamantul a şi fost obligat la plata către autoarea pârâtei a contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului din str. G. nr. 33, îmbunătăţiri efectuate anterior soluţionării procesului de partaj.
Este adevărat că acest imobil a fost preluat de stat, iar, ulterior, a fost redobândit ca efect al admiterii unei acţiuni în revendicare formulate de către autoarea pârâtei, însă, aşa cum s-a arătat chiar în jurispru-denţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Florescu c. României, constatarea ilegalităţii preluării bunului de către stat, precum şi absenţa titlului statului asupra aceluiaşi bun, ca efect al admi-
terii acţiunii în revendicare, au ca efect recunoaşterea, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate asupra bunului.
Curtea nu poate face abstracţie de faptul că această împrejurare a fost avută în vedere de către instanţele care au analizat acţiunea promovată de acelaşi reclamant având ca obiect constatarea calităţii sale de coproprietar asupra celor două imobile şi că în acea cauză s-a recunoscut calitatea reclamantului de coproprietar nu numai prin raportare la acordul autoarei pârâtei, ci şi prin raportare la calitatea de moştenitor a reclamantului a defuncţilor deposedaţi de stat.
Or, proprietatea averii succesorale trece asupra moştenitorului în momentul decesului autorului său.
în plus, hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele care au ca obiect acţiuni în constatare au caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi, iar efectele acestora se produc retroactiv.
Aşa fiind, câtă vreme această statuare a intrat în puterea lucrului judecat se impunea ca, în raport de temeiul acţiunii reclamantului, instanţa de apel să procedeze la verificarea criticilor formulate de apelant, din perspectiva regulilor de drept aplicabile coproprietăţii.
într-adevăr, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, întrucât niciunul dintre coproprietari nu stăpâneşte în exclusivitate o parte din bun, este necesar ca exercitarea atributelor proprietăţii să fie colectivă.
în acest sens, în practica şi doctrina de specialitate s-a conturat principiul unanimităţii, regula dedusă din ideea unităţii materiale a bunului.
Potrivit acestui principiu, exercitarea atributului folosinţei în cazul coproprietăţii obişnuite, în situaţia în care nu există partaj de folosinţă, cum a fost şi cazul în speţă, în perioada aprilie 2003 (soluţia pronunţată de prima instanţa în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului din str. V.A. nr. 15 nefiind criticată în apel) până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de partaj, de către ambii moştenitori, având calitatea de coproprietari, recunoscută irevocabil, presupune existenţa unui acord expres sau tacit între aceştia, esenţial fiind ca utilizarea bunului de către un coproprietar să nu excludă accesul celorlalţi coproprietari la o asemenea utilizare şi să nu ducă Ia schimbarea destinaţiei bunului sau la transformarea modului obişnuit de utilizare.
Ca urmare, este firesc ca, dacă un coproprietar profită integral şi utilizează bunul în întregime, fără acordul expres sau tacit al celorlalţi coproprietari, o perioadă de timp, să plătească celorlalţi coproprietari echivalentul bănesc al acestei utilizări, corespunzător cotelor-părţi din drept ale acestora, temeiul restituirii fiind răspunderea civilă delictuală, indiferent de buna sau reaua-credinţă a celui care foloseşte efectiv imobilul. Tot astfel, întrucât asupra fructelor (inclusiv a celor industriale) există un drept de coproprietate, ca şi asupra bunului care le-a produs, fiecare coproprietar are dreptul la o parte din fructe, corespunzător cotei sale părţi din dreptul de coproprietate. Este deci evident că în măsura în care fructele au fost culese doar de unul dintre coproprietari, celălalt are dreptul la restituire proporţional cotei sale părţi sau la despăgubiri, corespunzător acelor cote-părţi.
Deşi în motivele de apel formulate apelantul a criticat sentinţa apelată prin raportare, pe de o parte, la calitatea sa de coproprietar asupra celor două imobile, iar, pe de altă parte, a susţinut împiedicarea sa de a avea acces şi de a exercita dreptul de proprietate şi folosinţă în limitele cotei sale indivize, respectiv, exercitarea unor acte de folosinţă exclusive, constând în edificarea unor construcţii pe terenul aflat în coproprietate, de către autoarea pârâtei, fără acordul său, şi obţinerea unor foloase din exploatarea ambelor imobile, instanţa de apel nu a procedat la analiza efectivă a acestor critici, limitându-se la a reţine, în ceea ce priveşte imobilul din str. V.A., că reclamantul nu şi-a manifestat intenţia de a folosi în vreun mod acest imobil, fără a se proceda la analiza probatoriilor la care apelantul a făcut în mod expres trimitere în apel şi fără a se menţiona care au fost argumentele pentru care probele invocate de reclamant în susţinerea acestor pretenţii, inclusiv sub aspectul deteriorării relaţiilor dintre cei doi coproprietari au fost apreciate ca fiind nerelevante. De asemenea, s-a reţinut, în ceea ce priveşte imobilul din str. G. nr. 33, că foloasele au fost obţinute de autoarea pârâtei, în calitate de posesor de bună-credinţă, fără a se verifica şi analiza susţinerile din apel ale reclamantului referitoare la temeiul de fapt şi de drept al pretenţiilor formulate.
Pe de altă parte, verificând cererea introductivă, Curtea a constatat că temeiul de drept invocat de reclamant în justificarea pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea având ca obiect obligarea pârâtei la 1/2 din despăgubirile încasate pentru imobilul din str. Ş.M. nr. 1, judeţ Giurgiu, a fost reprezentat de dispoziţiile art. 969, art. 970 C. civ. şi că, deşi în primă instanţă nu s-a procedat la o precizare a temeiului concret al acţiunii formulate de reclamant, acesta invocând însă faptul că autoarea pârâtei, deşi ar fi avut obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă primirea unor despăgubiri, nu a procedat astfel, instanţa de fond a analizat temeinicia pretenţiilor acestuia inclusiv din perspectiva regu-
Iilor mandatului, concluzionând că nu s-a probat existenţa unui mandat special care să fi fost dat de reclamant autoarei pârâtei.
S-a reţinut, de asemenea, că în apel apelantul-reclamant a precizat expres cauza acestei acţiuni, respectiv încheierea unui contract de mandat tacit, între reclamant şi autoarea pârâtei.
Aşa fiind, instanţa de apel avea obligaţia de a proceda la analiza concretă a acestor critici şi de a stabili, pe baza probatoriului administrat, dacă între reclamant şi autoarea pârâtei s-a încheiat o astfel de convenţie, iar în caz afirmativ obligaţiile ce reveneau părţilor.
C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., min. şi fam., decizia nr. 710 din 17 iunie 2010
| ← Cerere de chemare în judecată semnată de către mandatar.... | Loc de veci. Partaj de folosinţă, cu acordul proprietarului... → |
|---|
