Bunicii, titulari ai dreptului de vizitare a minorului

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

Convenţie, art. 8 alin. (1), (2)

Potrivit art. 8 alin. (1) al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”. Conform alin. (2), „nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională şi siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

Prin acest articol, Convenţia protejează o sferă largă de interese de natură personală, aceste dispoziţii aplicându-se potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, şi în cazul relaţiilor dintre bunici şi nepoţi1.

Respectarea vieţii de familie astfel înţeleasă, implică, pentru stat, obligaţia de a acţiona în aşa fel, încât să permită dezvoltarea normală a acestor raporturi.

Cauzele nr. 39221/1998 şi 41963/1998, Scozzari şi Giunta c. Italiei, hotărârea din 13 iulie 2000

Or, dezvoltarea „vieţii de familie" a bunicilor materni şi a nepotului lor, poate fi împiedicată dacă legăturile acestora se limitează numai la posibilitatea ca minorul să fie vizitat la domiciliul său, având în vedere vârsta înaintată a bunicilor şi sănătatea lor.

(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,

decizia nr. 2123 din 12 decembrie 2007)

Prin cererea înregistrată la data de 1 septembrie 2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti sub nr. 10772/303/2006, reclamanţii I.G. şi I.N. l-au chemat în judecată pe pârâtul M.N., solicitând obligarea acestuia să permită reclamanţilor să aibă legături personale cu minorul M.N., născut la data de 15 martie 2005, care se afla în îngrijirea sa exclusivă, o dată pe lună, de sâmbătă dimineaţa, de la ora 10 până duminică la orele 17, în prima sau în ultima decadă a lunii şi câte o săptămână cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte.

Prin sentinţa civilă nr. 7295 din 17 noiembrie 2006, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanţii I.G. şi I.N., s-a încuviinţat reclamanţilor să aibă legături personale cu minorul, în prezenţa pârâtului, la domiciliul reclamanţilor, după următorul program: duminica, în ultimul sfârşit de săptămână, între orele 15,30-18,30; în ziua de 27 decembrie, între orele 15,30-18,30; a doua zi de Paşte, între orele 15,30-18,30. A fost respinsă cererea privind obligarea reclamanţilor la cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanţii I.G. şi I.N. sunt bunicii materni ai minorului M.N. Astfel, prin decizia nr. 268 din 12 mai 1987 a Consiliului Popular al sectorului 4 Bucureşti, s-a încuviinţat înfierea, cu toate efectele unei filiaţii fireşti, a lui A.N., născută la data de 24 septembrie 1971, fiica lui N.G. şi N.E., de către I.G. şi I.N., persoana înfiată urmând să poarte numele de familie I.

Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că N.E. este fiica reclamanţilor I.G. şi I.N., astfel încât, în urma adopţiei, I.A. a devenit fiica adoptivă a bunicilor săi fireşti. Ulterior, I.A. s-a căsătorit cu pârâtul M.N., soţii purtând numele comun M., iar din căsătoria acestora, a rezultat minorul M.N., născut la data de

15 martie 2005. M.A. a decedat la data de 12 martie 2006, astfel cum rezultă din certificatul de deces depus la dosar.

Anterior decesului lui M.A., relaţia minorului M.N. cu familia mamei sale a fost una normală, în sensul că vorbeau la telefon şi se vizitau. Familia M. mergea în vizită cu copilul atât la părinţii adoptivi, cât şi la părinţii fireşti ai mamei minorului, astfel cum rezultă din declaraţia martorei I.S.N. După decesul soţiei sale, pârâtul i-a vizitat o singură dată pe reclamanţi la domiciliul acestora, însoţit de mama sa şi de minor, în luna iunie 2006, vizită care a durat două ore, după cum reiese din răspunsurile la interogatoriile administrate în cauză.

Judecătoria a reţinut dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, potrivit cărora copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament, iar potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.

Instanţa a reţinut că nu doar părinţii au dreptul de a avea relaţii personale cu minorul, ci şi rudele şi acele persoane care, chiar dacă nu au calitatea de rude ale minorului, au dezvoltat legături de ataşament cu acesta.

Regula o reprezintă dreptul de a avea relaţii personale, drept care este opozabil şi părinţilor sau altor reprezentanţi legali ai copilului, care nu pot împiedica relaţiile personale ale copilului cu persoanele îndreptăţite a avea aceste relaţii, decât în cazurile în care instanţa ar decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului [art. 14 alin. (3) din Legea nr. 272/2004],

în cauză, având în vedere că adopţia cu efecte depline a produs efectele unei filiaţii fireşti între reclamanţi şi mama minorului, reclamanţii sunt rude de gradul 2 ale minorului, îndreptăţite să aibă legături cu acesta, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 272/2004, instanţa a apreciat că nu există motive temeinice, în sensul art. 14 alin. (3) din lege, care să justifice împiedicarea relaţiilor personale între reclamanţi şi minor. Dimpotrivă, menţinerea relaţiilor cu bunicii materni este în interesul superior al copilului, mai ales că mama acestuia a decedat, astfel că minorul nu mai poate beneficia de îngrijirea şi afecţiunea acesteia.

în ceea ce priveşte modalitatea de a avea legături personale cu minorul, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 272/2004, ţinând seama atât de vârsta minorului cât şi de faptul că reclamanţii sunt în vârstă de 77 şi respectiv 84 de ani, iar din probele existente la dosar rezultă că reclamantul este netransportabil. Astfel, instanţa a apreciat că relaţiile personale cu minorul urmează să se realizeze la domiciliul reclamanţilor. Susţinerile pârâtului în sensul că în apartamentul acestora, nu ar exista condiţii de igienă favorabile creşterii unui copil sunt contrazise de referatul de anchetă socială efectuat de Autoritatea Tutelara - Primăria Sectorului 4 Bucureşti, referat din care rezultă că reclamanţii locuiesc într-un apartament compus din două camere şi dependinţe, mobilat modest, dar curat întreţinut. De asemenea, cu ocazia administrării interogatoriului propus de pârât pentru reclamant, la domiciliul acestuia din urmă, instanţa a putut constata personal că locuinţa reclamanţilor este curat întreţinută, concluziile anchetei sociale fiind corecte.

Faţă de vârsta minorului, 1 an şi opt luni, instanţa a apreciat că susţinerile pârâtului sunt corecte cu privire la împrejurarea că acesta trebuie să respecte un program specific vârstei, neputând fi scos din mediul în care trăieşte decât pentru perioade scurte de timp şi numai sub supravegherea unei persoane care îl îngrijeşte în mod obişnuit, apreciind că minorul nu poate rămâne la domiciliul reclamanţilor de sâmbătă dimineaţa până duminică seara, o dată pe lună şi câte o săptămână cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte, aşa cum solicită reclamanţii, la acest moment.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 251A din 5 martie 2007 a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că: a încuviinţat reclamanţilor să aibă legături personale cu minorul M.N., născut la 15 martie 2005, la domiciliul pârâtului, în prezenţa acestuia, după următorul program: duminică, în ultimul sfârşit de săptămână din lună, între orele 1530 - 1830, în ziua de 27 decembrie între orele 1530 -1830; în a doua zi de Paşti, între orele 1530-1830; menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat intimaţii la plata către apelant a sumei de 753,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că:

Se impunea o altă modalitate de exercitare de către intimaţi, a dreptului dedus judecăţii, decât cea stabilită de prima instanţă.

Primul argument determinant în acest sens, fiind legat de vârsta copilului, născut la 15 martie 2005, apreciindu-se că la acest moment asigurarea condiţiilor optime de creştere şi educare implică şi stabilitate emoţională şi socială, nefiind în interesul copilului minor să fie dus în domiciliul reclamanţilor, atunci când îşi exercită aceştia dreptul de a avea legăturii personale cu el.

Relaţia tensionată dintre apelantul-pârât şi intimaţii-reclamanţi, precum şi cu rudele fireşti ale mamei copilului, este un alt argument în acest sens, motiv pentru care tribunalul a considerat că prin ducerea copilului în domiciliul intimaţilor, există posibilitatea expunerii acestuia la tensiunile şi conflictele dintre aceste persoane, a căror existenţă a rezultat atât din declaraţia martorului audiat de prima instanţă, cât şi din răspunsurile la interogatoriul administrat la propunerea apelantului-pârât.

împrejurarea că intimaţii-reclamanţi au o vârstă foarte înaintată reprezintă, într-adevăr, un impediment în exercitarea dreptului de a avea legături personale cu nepotul lor minor, la domiciliul apelantutui-pârât, însă instanţa este ţinută a pune în balanţă dreptul dedus judecaţii de reclamanţi, protejat atât de legea internă, respectiv Legea nr. 272/2004, cât şi de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, faţă de dreptul minorului la cea mai bună îngrijire şi educare şi de a nu fi expus în mod deliberat la suferinţe fizice şi psihice, drept protejat atât prin legislaţia internă, cât şi prin tratatele internaţionale la care România este parte.

în examinarea acestor două drepturi, instanţa a apreciat că prevalează drepturile copilului minor, astfel încât, atunci când recunoaşte că şi bunicii materni au dreptul la legături cu nepotul lor, având în vedere şi jurisprudenţa constantă a CEDO cu privire la noţiunea de viaţă de familie, trebuie să se asigure că interesele minorului nu sunt vătămate.

în final, considerând că în cei doi ani de când s-a născut minorul, nu au existat relaţii foarte strânse şi contacte cu reclamanţii, care să justifice o protecţie în sensul solicitat de intimaţii-reclamanţi, instanţa de apel a apreciat că interesul copilului este ca exercitarea dreptului bunicilor săi la legături personale să se facă la domiciliul tatălui, în prezenţa acestuia, în acelaşi interval stabilit şi de prima instanţă.

împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii.

Prin motivele de recurs se critică decizia pentru lipsa de temei legal şi încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

în dezvoltarea acestui motiv de recurs, se arată că dreptul de vizitare în modalitatea acordată de către instanţa de apel, este imposibil de exercitat, având în vedere vârsta înaintată a recurenţilor-reclamanţi şi bolile de care suferă.

Argumentele instanţei de apel în sensul că realizarea relaţiilor personale între bunici şi nepotul minor ar contraveni interesului superior al copilului, sunt lipsite de suport probator şi logic. în măsura în care ar fi reale tensiunile şi conflictele dintre tatăl copilului, intimatul-apelant şi recurenţi, s-ar putea manifesta în egală măsură şi la domiciliul apelantului-pârât.

Susţinerea instanţei de apel că între intimat şi minor nu au existat relaţii foarte strânse şi contacte cu acesta care să justifice o protecţie în sensul solicitat de intimaţii-reclamanţi este în totală contradicţie cu constatarea aceleiaşi instanţe când a apreciat că este indiscutabilă existenţa interesului legitim, personal, născut şi actual al intimaţilor în a crea legături personale cu nepotul lor minor.

înlăturarea de către instanţă a declaraţiei apelantului-pârât, dată în faţa autorităţilor specializate în protecţia copilului, în sensul că este de acord cu vizitarea copilului la domiciliul bunicilor, este greşită, întrucât aceasta, deşi extrajudiciară, dovedeşte reaua-credinţă a apelantului-pârât în susţinerea unei cereri contrare, în prezenta cauză.

în final se arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2, art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 272/2004.

Recursul este fondat.

Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi cu relevanţă în cauză este următoarea:

Minorul M.N., născut la data de 15 martie 2005, este fiul intimatului-pârât M.N. şi al defunctei M.A., decedată la data de 12 martie 2006 şi nepotul reclamanţilor I.G. şi I.N.

Anterior decesului mamei, relaţia minorului cu familia acesteia a fost normală, instanţa de fond reţinând că mama mergea cu minorul în vizită la bunici, vorbeau la telefon, dar că după deces, bunicii-reclamaţi au fost vizitaţi numai o singură dată de minor însoţit de tatăl acestuia, pârâtul-apelant-intimat.

Potrivit art. 8 alin. (1) al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale". Conform alin. (2), „nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională şi siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

Prin acest articol, Convenţia protejează o sferă largă de interese de natură personală, aceste dispoziţii aplicându-se potrivit jurisprudenţei Curţii Europene şi în cazul relaţiilor dintre bunici şi nepoţi (cauzele nr. 39221/1998 şi 41963/1998, Scozzari şi Giunta c. Italiei, hotărârea din 13 iulie 2000), în măsura în care această legătură a existat în fapt.

Respectarea vieţii de familie astfel înţeleasă, implică, pentru stat, obligaţia de a acţiona în aşa fel, încât să permită dezvoltarea normală a acestor raporturi.

în condiţiile în care din probele administrate în cauză, a rezultat că între bunici şi nepoţi a existat o „viaţă de familie", în sensul art. 8 din Convenţie şi că bunicii oferă condiţii optime în care să se desfăşoare vizitele (locuiesc într-un apartament de două camere şi dependinţe, mobilat corespunzător conform anchetei sociale), Curtea apreciază că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu este în interesul superior al minorului de a fi deplasat din domiciliul său, dezvoltarea sa fizică, psihică şi intelectuală sau morală nefiind pusă în pericol.

De altfel, programul de vizitare încuviinţat de instanţa de fond (duminica, în ultimul sfârşit de săptămână între orele 15,30 - 18,30, în ziua de 17.12 între orele 15,30 şi 18,30 şi a doua zi de Paşti, între orele 15,30 -18,30) a fost corect individualizat, aceasta având în vedere vârsta minorului, faptul că nu poate fi scos din mediul în care trăieşte decât pentru perioade scurte de timp.

Această soluţie este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, potrivit cărora copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament, iar potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.

în măsura în care relaţiile dintre tată şi bunici sunt tensionate, acestea pot dăuna minorului, indiferent unde se desfăşoară vizita. De aceea, în concordanţă cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, revine părţilor obligaţia de a se manifesta astfel încât aceste relaţii să nu influenţeze negativ creşterea şi educarea minorului.

Fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. pr. civ., va admite recursul, va modifica în tot decizia în sensul că va respinge ca nefondat apelul. (H.M.)

← Adopţie. Respingere. Inexistenţa motivelor de desfacere a...		Drept internaţional de vizitare a minorilor. Competenţă materială →

Bunicii, titulari ai dreptului de vizitare a minorului

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Bunicii, titulari ai dreptului de vizitare a minorului