Uzucapiune. Acţiune introdusă numai de către unul dintre coproprietari, care invocă intervertirea precarităţii în posesie utilă. Admisibilitate. Necondiţionarea acestei acţiuni de ieşire din indiviziune
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1858
Conform dispoziţiilor art. 1858 C. civ., „posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesie utilă, decât prin patru moduri", printre care se află şi situaţia în care „deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care deţine posesiunea, prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său".
Unul dintre moştenitori poate să solicite constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului aflat în masa succesorală, pe care l-a posedat sub nume de proprietar, iar nu sub nume precar, prin invocarea prescripţiei achizitive.
Acţiunea în constatarea uzucapiunii nu are caracter subsidiar,în raport de acţiunea de ieşire din indiviziune, neputând fi condiţionată admisibilitatea sa de obligativitatea formulării în prealabil a unei acţiuni de ieşire de indiviziune, deoarece o astfel de interpretare ar lăsa fără efect posibilitatea de a se invoca uzucapiunea şi pe cale de acţiune, mai ales în situaţia în care coindivizarii nu ar dori încetarea stării de indiviziune.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1734 din 19 octombrie 2007)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 27457/299/2005, reclamantul I.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii I.C., B.P. şi C.F. pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. S, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 152 mp şi construcţie, prin uzucapiunea de 30 de ani pentru teren şi accesiune artificială imobiliară pentru construcţie.
Prin sentinţa civilă nr. 13163 din 13 decembrie 2005, instanţa de fond a admis excepţia de inadmisibilitate, a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că terenul în litigiu a fost dobândit de T.l. şi T.l. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 280 din 23 noiembrie 1963, iar aceştia l-au vândut pârâtului I.C. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 813 din 4 iunie 1999 de BNP M.D.
Prin urmare, reclamantul, în calitate de fiu al lui I.G., nu a dovedit că acest teren i-a fost lăsat numai lui de către părinţi, astfel că, el va trebuie mai întâi să solicite ieşirea din indiviziune cu ceilalţi moştenitori, care este o acţiune în realizarea dreptului şi care trebuie introdusă cu prioritate,în temeiul art. 111 C. pr. civ.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 1899 din 28 noiembrie 2006, a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă,a fost admis apelul formulat de apelantul - reclamant împotriva sentinţei civile nr. 13163 din 13 decembrie 2005, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi a fost desfiinţată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare la prima instanţă, pentru următoarele considerente:
Acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive nu este o simplă acţiune în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, în sensul art. 111 C. pr. civ., ci este o acţiune cu caracter complex, reprezentând o veritabilă acţiune în realizare, deoarece hotărârea judecătorească în acest caz are efect constitutiv de drepturi, principalul efect al uzucapiunii, chiar dacă este retroactiv, fiind acela că posesorul devine titular al dreptului de proprietate, sau, după caz, al altui drept real asupra bunului posedat în tot timpul cerut de lege.
Deşi ca regulă posesia exercitată de moştenitori asupra bunurilor succesorale are caracter echivoc şi nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, moştenitorii fiind presupuşi că stăpânesc bunurile moştenirii unii pentru alţii cât timp se găsesc în stare de indiviziune, prin excepţie însă, stăpânirea de către unul dintre comoştenitori a unui bun succesoral este aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, dacă a intervenit o manifestare exterioară din partea sa, care să demonstreze că a înţeles să transforme posesia din comună în exclusivă.
Aceasta reprezintă însă o chestiune de fond, de temeinicie a cererii de chemare în judecată şi nu de admisibilitate a sa,ceea ce impune administrarea de probe pentru stabilirea situaţiei de fapt şi de drept.
Prima instanţă a soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în mod eronat, reţinând că imobilul pretins uzucapat este un bun succesoral, fiind necesară împărţeala moştenirii,fără a acorda părţilor posibilitatea administrării de probe pentru o corectă stabilire a situaţiei de fapt.
împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs în termen legal pârâţii C.F., M.M, I.G. şi B.A. pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Litigiul dedus judecăţii are natura unui partaj judiciar între cei patru moştenitori în urma succesiunii de pe urma defuncţilor I.T şi 1.1. şi nicidecum a dobândirii dreptului de proprietate în mod exclusiv, de către un singur moştenitor, asupra unui teren ce intră în compunerea masei succesorale.
Din interpretarea coroborată a tuturor acestor înscrisuri, rezultă că terenul din Bucureşti, str. S nr. 139 A, sector 1 în suprafaţă de 152 mp a fost proprietatea părinţilor pârâţilor,acesta compunând masa succesorală rămasă de pe urma acestora.
/
Se mai arată că litigiul dedus judecăţii nu poate fi decât unul de ieşire din indiviziune şi în nici un caz uzucapiunea unui bun succesoral de către unul dintre moştenitori şi că instanţa de fond corect a respins acţiunea ca inadmisibilă deoarece intimatul - reclamant nu putea şi nu poate nici o clipă dobândi proprietatea prin uzucapiune.
Aceasta pentru că intimatul - reclamant nu a fost niciodată posesor, ci numai detentor precar şi nu a avut posesia terenului în litigiu, ci numai detenţia acestuia.
Totodată se arată că detentor precar este acela care deţine lucrul cu îngăduinţa proprietarului acestuia, iar în cazul de faţă reclamantul locuieşte în imobil şi-l stăpâneşte cu acordul părinţilor, care i-au dat voie să-şi edifice o locuinţă.
în faza procesuală a recursului a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri, respectiv certificatul de moştenitor succesiv nr. 236/2007 de pe urma defunctului I.T. şi l.l.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Curtea apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1858 C. civ. potrivit căruia „posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar nu se poate schimba în posesiune utilă prin vreunul din următoarele patru moduri", printre care se află şi situaţia în care „deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care deţine posesiunea, prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său”.
Este exact situaţia reţinută de către instanţa de apel, respectiv a intervertirii precarităţii în posesie, împrejurare în raport de care unul dintre moştenitori poate solicita instanţei să constate că a dobândit un drept de proprietate asupra bunului aflat în masa succesorală, pe care l-a posedat sub nume de proprietar, iar nu sub nume precar, prin invocarea prescripţiei achizitive.
Acţiunea în uzucapiune, conform art. 1837 C. civ., reprezintă un mijloc de dobândire a proprietăţii, care poate fi invocat atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţiune.
Prevederile art. 111 C. pr. civ. nu sunt incidente în cauză deoarece reclamantul, în calitate de coindivizar, doreşte stabilirea întinderii drepturilor sale cu privire la masa succesorală, acţiunea sa fiind admisibilă, atât timp cât acesta nu urmăreşte efectiv sistarea stării de indiviziune.
Prin urmare, acţiunea în constatarea intervenirii uzucapiunii nu are caracter subsidiar în raport de acţiunea de ieşire din indiviziune, neputând fi condiţionată admisibilitatea sa de obligativitatea formulării în prealabil a unei acţiuni de ieşire din indiviziune, deoarece o astfel de interpretare ar lăsa fără efect posibilitatea de a se invoca uzucapiunea şi pe cale de acţiune, mai ales în situaţia în care coindivizarii nu ar dori încetarea stării de indiviziune.
Respingând acţiunea de constatare a uzucapiunii, ca inadmisibilă, prima instanţă a considerat în mod greşit că această apărare a moştenitorului, în sensul că a intervertit precaritatea în posesie, se poate realiza numai pe cale de excepţie, deci ca apărare în cadrul procesului de partaj.
Având în vedere posibilitatea oferită de lege moştenitorului de a interverti precaritatea în posesie cu privire la bunurile moştenirii şi de a pretinde constatarea unui drept exclusiv asupra acestora pe calea acţiunii în uzucapiune, prezenta acţiune este admisibilă, nefiind incidente în cauză prevederile art. 111 C. pr. civ., astfel că în mod corect cauza a fost trimisă spre rejudecare, pentru a se putea acorda dreptul părţilor să facă dovada, pe fond, a pretenţiilor, respectiv a apărărilor lor.
Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză şi, în temeiul art. 312 C. pr. civ., recursul a fost respins ca nefondat. (C.S.)
| ← Testament. Sancţiunea ce intervine în ipoteza... | Vacanţă succesorală. Competenţa instanţei. Efectele... → |
|---|
