Dreptul la respectarea vieţii de familie a părinţilor şi copiilor ce nu mai locuiesc în acelaşi stat. Interpretarea obligaţiilor pozitive ale statului, prin prisma convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii şi a Con
| Comentarii |
|
Convenţie, art. 8
Statele trebuie să acorde protecţie interesului superior al minorilor, dezvoltării lor fizice şi psihice şi, în acest context, vieţii familiale, înţelese ca
o legătură nu doar biologică, dar şi juridică, care trebuie, însă, să aibă caracter efectiv, conţinând, ca element fundamental pentru părinte şi copilul său, faptul de a fi împreună, viaţa familială fiind protejată de articolul 8 al Convenţiei europene a drepturilor omului.
Când este vorba despre părinţi şi copii ce nu mai locuiesc împreună, în acelaşi stat, atunci, pe tărâmul art. 8 al Convenţiei, care garantează dreptul la viaţă de familie, statul are de asemenea, nu doar obligaţia negativă de a nu aduce atingere acestui drept, dar şi obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii de familie. Aceste obligaţii pozitive, impuse de articolul 8 statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu copiii săi minori, trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, dar şi a Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 19891.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 2757 din 78 decembrie 2007)
Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul Ministerul Justiţiei, în interesul petentului H.M., cetăţean iranian şi olandez, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta M.A.A. şi cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei sector 4 Bucureşti, ca instanţa să dispună înapoierea minorei M.B.M. la reşedinţa sa obişnuită din Olanda, la adresa Rah-maninovstraat şi totodată, să se fixeze în cuprinsul hotărârii, un termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere, sub sancţiunea aplicării pârâtei, a unei amenzi civile cuprinse între 5 milioane şi 25 milioane lei, în favoarea statului român.
1A se vedea cauza Ignaccolo-Zenide contra României, hotărârea din 11 ianuarie 2000, cauza Lafargue contra României, hotărârea din 13 iulie 2006 în motivarea cererii, reclamantul a arătat că petentul are domiciliul în Olanda, la adresa indicată. Acesta a sesizat Autoritatea Centrală olandeză (Ministerul Justiţiei, Direcţia Generală pentru Prevenţie, Tineret şi Sancţiune, Serviciul pentru Politici de Tineret), cu soluţionarea cererii privind înapoierea de pe teritoriul României a minorei M.B.M. Ulterior, Ministerul Justiţiei din României a fost sesizat de către Autoritatea Centrală din Olanda (Ministerul Justiţiei), în materia aplicării Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor internaţionale de copii.
Părinţii minorei s-au căsătorit la data de 7 decembrie 2001; minora s-a născut la 23 februarie 200X la Almer. La data de 31 noiembrie 2006, pârâta a părăsit Olanda împreună cu minora, fără a informa tatăl în prealabil. în aceeaşi zi, M. H. a aflat că soţia acestuia a plecat împreună cu copilul în România, întrucât aceasta a fost înştiinţată că tatăl său este grav bolnav. Ulterior, M.H. s-a deplasat în România, însă o dată ajuns la Bucureşti, la domiciliul bunicilor materni, nu a putut lua legătura cu familia sa şi nici cu familia soţiei sale; din relaţiile obţinute de la vecini, a aflat că pârâta şi minora au fost aşteptate la aeroport de socrii săi, la 31 noiembrie 2006, precum şi faptul că tatăl soţiei nu era bolnav.
în România s-a solicitat ajutorul poliţiei, respectiv al Ambasadei Olandei, însă toate încercările reclamantului de a lua legătura cu soţia sa, au rămas fără rezultat. Urmare a atitudinii adoptate de pârâtă, petentul s-a adresat cu o cerere de înapoiere a minorei la reşedinţa sa obişnuită din Olanda, în temeiul dispoziţiilor înscrise în Convenţia de la Haga.
Potrivit art. 7 parag. 2 lit. c) şi art. 10 din Convenţie, Ministerul Justiţiei a efectuat procedura de conciliere cu pârâta M.A.A., mama minorei, în cadrul căreia
i s-a adus la cunoştinţă cererea formulată de reclamant. Pârâta a precizat că a formulat o cerere de chemare în judecată la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, solicitând desfacerea căsătoriei, încredinţarea minorei; a arătat, totodată, că nu înţelege să se întoarcă în Olanda, soţul său fiind cel care a alungat-o, împreună cu minora, din domiciliul conjugal.
în drept, s-au invocat dispoziţiile art. 3 din Convenţie, în sensul că reţinerea minorei de către mama acesteia, pe teritoriul României, fără acordul tatălui, este ilicită.
Potrivit legislaţiei statului olandez privind tutela asupra minorilor, deciziile în privinţa copiilor minori trebuie luate de comun acord, iar pârâta, prin modalitatea în care a procedat, a încălcat aceste dispoziţii legale, răpindu-i tatălui posibilitatea de a avea legături personale cu copilul său şi de a-şi exercita drepturile şi îndatoririle asupra acestuia.
Reşedinţa obişnuită a minorei, înainte de reţinerea sa pe teritoriul României, a fost în Olanda; în modalitatea în care s-a procedat, s-a produs o rupere bruscă din mediul său obişnuit, o sustragere din mediul familial şi social în care aceasta a crescut şi trăit.
Prin întâmpinarea depusă, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând, în esenţă, că atunci când a părăsit teritoriul Olandei nu avea o interdicţie în acest sens şi că nu a încălcat nici o lege a statului privitoare la deplasarea minorei într-un alt stat. Petentul suferă de o boală psihică, manifestată prin violenţă fizică şi verbală, relaţii în acest sens fiind depuse de la o clinică de specialitate din Olanda, unde acesta a urmat şedinţe de recuperare. Poziţionarea minorei în aproprierea reclamantului reprezintă un real pericol pentru aceasta, fiind de natură a o afecta fizic şi psihic.
Pârâta a solicitat să se constate că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 13 din Convenţie, care stipulează că nu se poate dispune înapoierea copilului dacă această măsură poate cauza minorului, expunerea la un pericol fizic sau psihic ori punerea acestuia într-o situaţie intolerabilă. Luarea minorei de lângă mama sa, de care este ataşată, ar crea copilului o stare de pericol.
Prin sentinţa civilă nr. 1284 din 11 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiţiei, în interesul petentului M.H., a obligat pârâta M.A.A. să înapoieze pe minora M.B.M. la reşedinţa obişnuită din Olanda, la adresa din Almer, a stabilit un termen de 3 săptămâni, de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, pentru executarea obligaţiei de înapoiere a minorei de către pârâtă, sub sancţiunea unei amenzi de 2.000 lei, în favoarea Statului Român.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere, pe baza probelor administrate, următoarele:
Prima instanţă a fost învestită doar cu verificarea incidenţei dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 1980, iar nu cu fondul raporturilor juridice dintre copii şi părinţii acestora.
Minora M. B. M. s-a născut în Olanda, la 23 februarie 2005. Părinţii, respectiv petentul M.H.şi M.A.A., au locuit anterior momentului la care pârâta a venit în România - 31 octombrie 2006, în Olanda, la adresa din Almer.
Tatăl minorei a susţinut că aceasta a fost crescută în Olanda şi nu a trăit în altă parte decât pe teritoriul acestui stat, împrejurare necontestată de pârâtă.
Conform certificatului de legislaţie olandeză întocmit de către Ministerul Justiţiei din Olanda - art. 251 C. civ. olandez, „în timpul căsătoriei lor, părinţii exercită împreună autoritatea părintească. După desfacerea căsătoriei altfel decât în cazul unui deces sau după separarea de corp, părinţii care exercită împreună autoritatea părintească vor exercita în continuare împreună această autoritate, exceptând cazul în care, la cererea părinţilor sau a unuia dintre ei, judecătorul hotărăşte, în interesul copilului, că autoritatea asupra copilului sau a copiilor se va atribui numai unuia dintre ei".
Aşadar, dreptul olandez aplicabilîn cauză a încredinţat ambilor părinţi exercitarea drepturilor părinteşti. Totodată, potrivit art. 97 Codul român al familiei, „ ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiaţi. Ei exercită drepturile părinteşti numai în interesul copiilor".
La data de 31 octombrie 2006, fără a avea acordul tatălui, minora a fost adusă în România de către mama acesteia, împrejurare justificată de pârâtă prin dorinţa de a îndepărta copilul de abuzurile tatălui şi de manifestările violente ale acestuia.
Deşi s-a formulat o cerere de desfacere a căsătoriei, nu există până în prezent o hotărâre referitoare la încredinţarea minorei către unul dintre cei doi părinţi.
în urma desfăşurării procedurii prevăzute de Convenţia de la Haga din 1980, mama minorei a refuzat înapoierea acestea de bunăvoie, deşi copilul se află la adresa din Bucureşti.
Pe baza situaţiei de fapt astfel stabilite, prima instanţă a verificat dacă deplasarea copilului în România este ilicită sau nu, prin raportare la dispoziţiile art. 3 şi 14 din Convenţia de la Haga din 1980, reprodusă de Legea nr. 100/1992 privind aderarea României la această convenţie, care reglementează cazurile în care deplasarea sau neînapoierea unui copil este ilicită.
Potrivit legislaţiei olandeze, petentul avea, la data deplasării minorei, dreptul de tutelă asupra copilului, în sensul de a stabili locul de reşedinţă al acesteia şi autoritatea de a acţiona în numele său; la acelaşi moment, tatăl exercita efectiv acest drept. Interpretarea este susţinută, în opinia instanţei de fond, de raportul explicativ la Convenţia de ta Haga şi de inexistenţa vreunei prevederi de excludere a cuplurilor căsătorite.
Dreptul privind încredinţarea, la care face referire art. 3 din Convenţie, rezultă din atribuirea conferită de legea statului în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită, în speţă de legislaţia statului olandez.
Deplasarea copilului s-a făcut fără acordul tatălui, contrar voinţei acestuia, deşi ambii părinţi au drepturi egale, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea reşedinţei copilului; dreptul privind încredinţarea, aparţinând petentului, a fost violat prin atitudinea pârâtei, care a deplasat copilul în România, luând această decizie în mod unilateral şi, ulterior, a refuzat să-l înapoieze la reşedinţa sa obişnuită.
Din extrasul prezentat de la Evidenţa Municipală a Populaţiei rezultă că petentul are calitate de părinte al minorei, alături de pârâtă, calitate recunoscută de autorităţile olandeze, astfel încât nu a fost primită susţinerea pârâtei, conform căreia tatăl nu avea efectiv autoritate parentală asupra minorei. Nu s-a făcut dovada că a fost pronunţată vreo hotărâre judecătorească sau administrativă care să-i interzică petentului M.H. acest drept.
Sesizarea instanţei competente s-a făcut în intervalul de timp de un an de la data deplasării copilului de pe teritoriul statului olandez, cerinţă impusă de art. 12 din Convenţie.
Susţinerea potrivit căreia cererea de faţă reprezintă o încercare de şantajare a pârâtei, a fost înlăturată de prima instanţă, în considerarea dispoziţiilor deja invocate. Menţionarea în cuprinsul cererii adresate Autorităţii Centrale din Olanda a datei de 31 noiembrie 2006, în loc de 31 octombrie 2006, constituie, cel mult, o eroare materială de redactare.
Pârâta nu a dovedit că situaţia prezentată de reclamant se înscrie în dispoziţiile art. 13 din Convenţie, în sensul că înapoierea minorei la reşedinţa obişnuită a acesteia în Olanda ar expune-o unui risc grav ca urmare a comportamentului petentului în relaţiile de familie şi în societate. Nu s-a probat susţinerea potrivit căreia petentul suferă de boli psihice, relaţiile depuse de pârâtă cu privire la clinica de specialitate în care soţul său ar fi fost internat, fiind combătute cu alte înscrisuri medicale. Pârâta a susţinut că nu a depus nici o plângere împotriva petentului şi nu a solicitat autorităţilor competente luarea unor măsuri legale, în condiţiile în care soţul său exercita violenţe psihice şi fizice asupra copilului sau chiar asupra sa.
Din concluziile expertizei psihologice efectuată minorei, s-a reţinut că separarea copilului de mama sa poate afecta dezvoltarea personalităţii acestuia, că nu sunt suficiente informaţii referitoare la relaţia dintre petent şi fiica sa spre a se verifica în ce măsură legăturile personale cu acest părinte ar dăuna interesului superior al copilului.
S-a susţinut, de către petentă, că soţul său o agresează pe minoră, însă probele administrate nu au condus la stabilirea acestei stări de fapt. Martorii audiaţi nu au putut releva incidente la care au participat în mod direct, ci doar au exprimat împrejurări cunoscute din relatările pârâtei.
Petentul M.H. a făcut dovada că deţine, pe teritoriul Olandei, o locuinţă corespunzătoare şi obţine venituri; de asemenea, partea a prezentat înscrisuri din care rezultă că nu are antecedente penale, că nu reprezintă un risc pentru societate. Susţinerea pârâtei relativă la împrejurarea că petentul ar face parte dintr-o organizaţie de tip terorist şi că, dată fiind această calitate a tatălui, minora ar putea fi supusă unui pericol iminent, a fost înlăturată în raport de cuprinsul înscrisului prezentat de M.H.-certificat de bună purtare (cazier judiciar).
Pârâta a anexat extrase din diferite cotidiene, publicaţii ce fac referire la expulzarea din România a unei persoane cu numele M.H., în anul 2001, însă aceste înscrisuri nu au fost considerate drept probe pertinente şi concludente, în sensul art. 167 C. pr. civ., avându-se în vedere şi faptul că, pe parcursul judecării cauzei, petentul a fost prezent pe teritoriul României.
Atât România, cât şi Olanda sunt state părţi la Convenţia de la Haga din 1980, act care exclude impunerea de către autorităţile competente în soluţionarea cererilor întemeiate pe prevederile convenţiei, de formalităţi sau legalizări în ceea ce priveşte înscrisurile administrate. în acest context, cererea pârâtei de a se reţine că înscrisurile anexate de petent nu au valoarea probatorie, în lipsa îndeplinirii formalităţilor de supralegalizare sau apostilare a fost respinsă, ca nefondată.
Prima instanţă, reţinând că nici unul dintre părinţi nu este cu nimic mai îndreptăţit decât celălalt, să ia decizii în mod unilateral în privinţa minorei, a constatat că pârâta a nesocotit dispoziţiile prevăzute de legislaţia olandeză privind egalitatea în drepturi şi îndatoriri a părinţilor şi a luat în mod unilateral o decizie care a determinat privarea tatălui de dreptul de a-şi exercita drepturile şi îndatoririle faţă de minoră. Fapta pârâtei reprezintă o neînapoiere ilicită, aceasta încălcând dreptul de custodie al reclamantului, recunoscut de legislaţia olandeză, respectiv a statului în care se afla, în mod obişnuit, domiciliul minorei, înainte de deplasarea acesteia.
Până în momentul în care o instanţă sau o altă autoritate competentă se va pronunţa asupra fondului privind încredinţarea, minora trebuie să se reîntoarcă la reşedinţa sa obişnuită, neexistând nici un temei legal în virtutea căruia tatăl să fie privat de exercitarea drepturilor părinteşti, neînţelegerile dintre soţi neputând îngrădi dreptul petentului de a avea legături personale cu copilul ori de a veghea la bunăstarea şi dezvoltarea acestuia.
Reţinând aplicarea dispoziţiile art. 3 din Convenţia de ta Haga din 1980, în conformitate cu prevăzute art. 11 alin. (2) din Legea nr. 369/2004, Tribunalul a stabilit un termen de 3 săptămâni, de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, pentru executarea obligaţiei de înapoiere a minorei de către pârâtă, sub sancţiunea unei amenzi stabilite în favoarea Statului Român.
în termen legat a declarat recurs pârâta M.A.A., susţinând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. A solicitat ca instanţa, în condiţiile art. 304^. pr. civ., să examineze cauza sub toate aspectele, nu numai din perspectiva art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
în motivarea recursului, recurenta-pârâtă M.A.A. a arătat că datele menţionate greşit de către petentul M.H., în sesizarea adresată Ministerului Justiţiei din Olanda, nu sunt simple erori materiale, cum s-a arătat în sentinţa recurată. Dovadă în acest sens este cererea reclamantului, care a preluat aceste menţiuni eronate, fără a face o verificare minimală. în aceste condiţii, Ministerul Justiţiei din România a încălcat prevederile art. 13 alin. 3 din Convenţia de la Haga din 1980, respectiv nu a obţinut toate datele necesare spre a decide dacă solicitarea petentului este întemeiată sau nu.
în mod superficial, a apreciat recurenta, instanţa de fond a considerat că a fost învestită doar cu verificarea incidenţei dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 1980, iar nu cu fondul raporturilor juridice dintre copii şi părinţii acestora. A susţinut pârâta, prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, că minora nu poate fi înapoiată tatălui, întrucât există un risc grav de expunere la un pericol social şi psihic de natură să afecteze dezvoltarea viitoare a copilului. Prin invocarea art. 13 alin. (1) lit. b) din Convenţie, partea a solicitat ca instanţa să aibă în vedere raporturile juridice dintre minoră şi tatăl său, ceea ce impunea şi cercetarea fondului dedus judecăţii.
Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă nu este în totalitate exactă. Minora nu a fost crescută numai în Olanda, aceasta locuind şi în România. Recurenta a precizat că de la momentul căsătoriei sale cu petentul M.H. a venit de nenumărate ori în ţară, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, când s-a stabilit cu reşedinţa în Bucureşti, la apartamentul părinţilor săi. în aceste condiţii, este greşită afirmaţia instanţei de fond în sensul că pârâta refuză înapoierea minorei la reşedinţa sa obişnuită, cea din Olanda.
A mai arătat că petentul M.H. are o fire violentă, de multe ori obligându-le, pe pârâtă şi pe minoră, să doarmă pe jos, conform tradiţiei kurde. Pentru a o determina pe pârâtă să înstrăineze un teren, acesta o ameninţa cu moartea. în realitate, tatăl minorei se foloseşte cu rea-credinţă de prevederile Convenţiei de la Haga din 1980 şi încearcă să obţină o hotărâre judecătorească pentru a o şantaja pe pârâtă; acesta îşi foloseşte propria fiică în mod meschin, ca pe o monedă de schimb. Afirmaţiile pârâtei sunt dovedite de mărturia lui L.C. şi de numeroasele rapoarte de anchetă psihosocială şi referate întocmite de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 2 Bucureşti.
Petentul M.H. este şomer, în afara ajutorului de şomaj nerealizând alte venituri, înscrisurile ce se regăsesc la dosar se referă la perioada în care tatăl minorei a lucrat, fără să cuprindă referiri la situaţia actuală şi de viitor a petentului. Nici instanţa de fond, nici intimatul-reclamant Ministerul Justiţiei nu au făcut vreun demers pentru a intra în posesia anchetei sociale din Olanda şi de a o depune la dosar.
Din evaluarea psihologică a minorei M.B.M. a reieşit, în mod constant, că aceasta s-a integrat în mediul oferit cu toată dragostea şi grija de pârâtă şi de părinţii săi, în România, că despărţirea minorei de mamă ar avea repercusiuni negative asupra dezvoltării viitoare a acesteia.
încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. pr. civ., prima instanţă a respins şi cererea pârâtei de a se efectua demersurile la Autoritatea pentru Străini, deşi la doar există dovezi în sensul că petentul M.H. a fost expulzat din România pentru acţiuni ce au adus atingere siguranţei naţionale.
A mai arătat recurenta că instanţa de fond şi-a depăşit atribuţiile, încercând să analizeze dacă deplasarea minorei este ilicită, în condiţiile în care reclamantul Ministerul Justiţiei a solicitat doar să se constate că reţinerea copilului pe teritoriul României este o faptă ilicită şi ca instanţa să dispună înapoierea minorei M.B.M. de către pârâtă.
Referitor la starea de sănătate a petentului M.H., recurenta a precizat că faptul negativ, în sensul că tatăl minorei nu a fost internat într-o clinică de boli nervoase din Rahmaninovstraat şi că nu a fost tratat, reţinut de prima instanţă, nu poate fi demonstrat de o simplă hârtie semnată de un asistent social, care nu are nici o legătură cu acel centru medical. în mod nejustificat, prima instanţă a respins solicitarea de efectuare a unei adrese către centrul medical din Rahmaninovstraat, nedând posibilitatea pârâtei să administreze probatoriul necesar şi lipsind-o, astfel, de dreptul la apărare, garantat de Constituţia României şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Prin conduita sa, instanţa de fond a ignorat principiul contradictorialităţii procesului civil.
Instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile legale în materie, punând semnul egalităţii între exercitarea drepturilor părinteşti în timpul căsătoriei şi exercitarea acestora după desfacerea căsătoriei şi încredinţarea minorilor unuia dintre părinţi. Astfel, nu are incidenţă în cauză art. 3 alin. (1) lit. a) din Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, întrucât la 31 octombrie
2006 pârâta şi petentul M.H. erau căsătoriţi, nu divorţaţi ori separaţi în fapt şi nu exista nici o hotărâre care să dispună încredinţarea copilului către tată. Prin deplasarea pârâtei în România cu minora, nu a fost violat nici un drept privind încredinţarea minorei. Atât petentul, cât şi pârâta aveau dreptul să stabilească reşedinţa copilului rezultat din căsătorie.
Totodată, prima instanţă face o confuzie între dreptul părinţilor de a stabili reşedinţa copiilor în timpul căsătoriei şi dreptul de a se stabili reşedinţa de către părintele căruia i-au fost încredinţaţi minorii, după desfacerea căsătoriei.
în fapt, petentul M.H. nu a recunoscut-o pe minora M.B.M., astfel încât acesta nu are autoritate părintească asupra copilului şi nu poate formula o sesizare în temeiul Convenţiei de la Haga din 1980. în Olanda, căsătoria dintre soţi este privită ca o simplă înţelegere, care nu produce efecte în privinţa copiilor născuţi în timpul căsătoriei, dacă nu există recunoaşterea lor de către soţi. Conform Codului familiei olandez, părinţii care sunt căsătoriţi au împreună autoritatea părintească asupra copiilor născuţi în timpul căsătoriei, numai dacă bărbatul a recunoscut copilul în faţa autorităţii locale, respectiv a serviciului competent din cadrul primăriei.
Minora s-a născut în data de 23 februarie 200X, când petentul M.H. nu se afla în Olanda. Potrivit legii olandeze, naşterea copilului trebuie adusă la cunoştinţa primăriei în termen de 3 zile. în aceste condiţii, pârâta a fost cea care s-a prezentat spre a declara naşterea minorei. împrejurarea că tatăl nu s-a prezentat în termenul legal de 3 zile spre a declara naşterea şi a recunoaşte pe minora M.B.M., conduce la infirmarea existenţei autorităţii părinteşti asupra minorei M.B.M.. Dacă tatăl ar fi recunoscut-o pe fetiţă, în certificatul de naştere al acesteia trebuia să se facă această menţiune. Din hotărârea judecătorească olandeză, pronunţată în numărul de caz 113837/FA RK 05 - 3528/27 octombrie 2005, reiese că minora nu apare în registrul autorităţii parentale, deoarece petentul M.H. nu a recunoscut-o (cauza fiind determinată de dorinţa acestuia de a nu achita pensie alimentară în caz de divorţ).
Dezinteresul petentului M.H. pentru propria fiică, este demonstrat de faptul că în cadrul procesului de divorţ demarat de pârâtă, acesta nu a formulat cerere reconvenţională, prin care să solicite încredinţarea minorei spre creştere şi educare, nici stabilirea unui program de vizitare a copilului. Lipsa reală de interes este dovedită prin lipsa demersurilor ori îndeplinirea lor cu întârziere, cât priveşte soarta copilului.
Recurenta-pârâtă M.A.A. a solicitat, prin motivele de recurs, să fie înlăturate toate actele în limba olandeză care nu sunt apostilate şi care încalcă astfel prevederile art. 1 şi art. 3 din Convenţia de la Haga din 1961 cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine. Această solicitare a fost făcută în temeiul art. 14 din Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, act normativ care prevede că autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitant poate ţine seama în mod direct de legea şi de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu, în mod formal în statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, fără a recurge ta procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotărârilor străine care ar fi aplicabile. per a contrario, pentru toate celelalte documente este necesar a se respecta procedurile specifice pentru atestarea veridicităţii semnăturii, calităţii în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identităţii sigiliului sau ştampilei, sub sancţiunea neproducerii de efecte juridice.
De asemenea, recurenta a solicitat şi înlăturarea interogatoriului ce i-a fost administrat în faţa instanţei de fond, întrucât nu a fost dispus în condiţiile Codului de procedură civilă, mai mult el a fost formulat de petentul M.H., nu de reclamantul Ministerul Justiţiei.
Recurenta a ataşat cererii de recurs note scrise şi un set de înscrisuri.
Intimatul Ministerul Justiţiei, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederile Convenţiei de la Haga din 1980, a formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. (2) C. pr. civ., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea în integralitate a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, ca fiind temeinică şi legală, susţinând că fapta recuren-tei-pârâte de a reţine minora în România, fără consimţământul tatălui acesteia, este considerată neînapoiere ilicită, aceasta încălcând dreptul de custodie al intimatului, recunoscut de legislaţia olandeză, respectiv a statului în care se afla, în mod obişnuit, reşedinţa minorei înainte de deplasarea ei.
în acelaşi sens, intimatul a arătat că, în cauză, nu sunt incidente situaţiile de excepţie prevăzute de Convenţia de la Haga, recurenta nefăcând dovada existenţei vreunui risc grav de natură fizică sau psihică sau a unei situaţii intolerabile la care minora ar fi supusă în cazul înapoierii la reşedinţa obişnuită din Olanda.
Cât priveşte criticile recurentei referitoare la momentul sesizării adresată de către petentul M.H. Autorităţii Centrale olandeze, intimatul a arătat că termenul se raportează la momentul deplasării ori neînapoierii şi momentul sesizării autorităţii judiciare sau administrative a statului solicitant, conform art. 12 alin. (1) din Convenţie.
Instanţa de judecată a fost sesizată să cenzureze o hotărâre a primei instanţe, învestită legal cu soluţionarea cererii de înapoiere şi nu decizia Autorităţii Centrale din România de a sesiza organele competente.
Faţă de probele care s-au administrat în cauză (ancheta psiho-socială, proba testimonială, proba cu interogatoriu ori înscrisuri) pentru a se verifica incidenţa vreuneia dintre excepţiile prevăzute de art. 13 s-a analizat chiar fondul raporturilor juridice dintre părţi, constatându-se că nu s-a făcut dovada că petentul ar fi achiesat ulterior deplasării ilicite şi nici că ar exista un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă.
Drepturile legale de custodie ale ambilor părinţi rezultă din legislaţia statului olandez şi din legislaţia română, iar recurenta, prin atitudinea sa de a stabili în mod unilateral reşedinţa copilului în România, neagă dreptul de custodie al tatălui în mod evident.
în etapa procesuală a recursului, au fost respinse probele solicitate în condiţiile art. 305 C. pr. civ., pentru considerentele ce se regăsesc în încheierea de amânare a pronunţării, ce face corp comun cu prezenta decizie.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs formulate şi analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile internaţionale relevante care sunt incidente în cauză, se regăsesc în Convenţia de ta Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992.
în acord cu aceste dispoziţii, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane sau oricărui alt organism, acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale;
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitat, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit.
Dreptul privind încredinţarea, vizat la litera a), poate rezulta între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
în acelaşi sens, sub aspectul dreptului aplicabil raportului juridic cu elemente de extraneitate, legea olandeză, art. 251 din Codul civil olandez, prevede că „în timpul căsătoriei lor, părinţii exercită împreună autoritatea părintească. După desfacerea căsătoriei altfel decât în cazul unui deces sau după separarea de corp, părinţii care exercită împreună autoritatea părintească vor exercita în continuare împreună această autoritate, exceptând cazul în care, la cererea părinţilor sau a unuia dintre ei, judecătorul hotărăşte, în interesul copilului, că autoritatea asupra copilului sau a copiilor se va atribui numai unuia dintre ei". Potrivit legislaţiei statului olandez privind tutela asupra minorilor, deciziile în privinţa copiilor minori trebuie luate de comun acord; dreptul olandez, aplicabil în cauză, a încredinţat ambilor părinţi exercitarea drepturilor părinteşti.
Codul român al familiei stipulează, în articolul 97, că ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, exercitând aceste drepturi numai în interesul copiilor, iar dispoziţiile legii speciale privind protecţia minorilor reglementează faptul că minorul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, rezultă protecţia pe care statele o acordă interesului superior al minorilor, dezvoltării lor fizice şi psihice şi, în acest context, vieţii familiale, înţelese ca o legătură nu doar biologică, dar şi juridică, care trebuie, însă, să aibă caracter efectiv, conţinând, ca element fundamental pentru părinte şi copilul său, faptul de a fi împreună, viaţa de familie fiind protejată de articolul 8 al Convenţiei europene a drepturilor omului.
Astfel, pe tărâmul articolului 8 al Convenţiei, care garantează dreptul la viaţă de familie, statul are nu doar obligaţia negativă de a nu a aduce atingere acestui drept, dar şi obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii de familie; în speţa dedusă judecăţii, obligaţiile pozitive impuse de articolul 8 statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu copiii săi minori, trebuind interpretate în lumina Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, cât şi conform Convenţiei privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 (a se vedea cauza Ignaccolo-Zenide contra României, hotărârea din 11 ianuarie 2000, cauza Lafargue contra României, hotărârea din 13 iulie 2006).
Pentru a aprecia în ce măsură statului îi incumbă aceste obligaţii pozitive, vor trebui analizate de către instanţă, cerinţele impuse de articolul 3 al Convenţiei de la Haga, pentru a constata dacă deplasarea sau neînapoierea/reţinerea unui copil este ilicită. în acelaşi sens, Curtea apreciază că deplasarea sau neînapoierea sunt două acţiuni distincte, care au loc în momente diferite, putând exista, în consecinţă, fie constatarea că deplasarea a fost legală, iar neînapoierea nu, fie constatarea că ambele sunt ilicite.
Aceste constatări, în ipoteza în care soţii nu sunt despărţiţi, prin desfacerea căsătoriei, anterioară deplasării sau neînapoierii, nu ar trebui să aibă, în mod esenţial, o consecinţă asupra măsurii încredinţării minorilor unuia dintre părinţi, cele două evaluări fiind distincte şi făcându-se după reguli diferite şi conform unui standard al probelor diferit, această interpretare rezultând fără echivoc din dispoziţiile art. 19 ale Convenţiei de la Haga, în conformitate cu care „o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunţată în cadrul Convenţiei, nu afectează fondul dreptului privind încredinţarea".
Tot astfel, pentru a putea aprecia asupra întrunirii condiţiilor impuse de art. 3 din Convenţia de la Haga din 1980, acestea vor trebui raportate la art. 14 din această Convenţie, conform căruia, pentru a stabili existenţa unei deplasări sau neînapoieri ilicite, în înţelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ţine seama, în mod direct, de legea şi hotărârile judecătoreşti sau administrative, recunoscute sau nu în mod formal, în statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
în sprijinul acestei interpretări, este şi Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie familială şi a responsabilităţii părinteşti, care defineşte termenii de „deplasare sau reţinere ilicită" în articolul 2 pct. 11, stabilind că încredinţarea va fi exercitată împreună când, urmare a unei hotărâri judecătoreşti sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părinteşti nu va putea decide locul de reşedinţă al copilului fără consimţământul celuilalt titular al răspunderii părinteşti.
Procedând, în continuare, la analiza circumstanţelor particulare ale speţei, din perspectiva acestor dispoziţii relevante si a ansamblului probator administrat în cauză, instanţa reţine că atât deplasarea, cât şi neînapoierea minorei M.B.M. s-au realizat fără acordul tatălui ei şi, în consecinţă, aceste acţiuni au fost ilicite, neexprimând acordul de voinţă al petentului M.H.; neînapoierea minorei, la reşedinţa ei obişnuită din Olanda, la cererile repetate ale tatălui, conduce la afectarea dreptului la viaţă de familie, garantat de articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Minora M.B.M. s-a născut în Olanda, la 23 februarie 2005. Părinţii, respectiv petentul M.H. şi M.A.A., au locuit anterior momentului la care pârâta a venit în România - 31 octombrie 2006, în Olanda, la adresa din Almer. Aşadar, reşedinţa obişnuită a minorei, înainte de reţinerea sa pe teritoriul României, a fost în Olanda, chiar dacă recurenta încearcă să acrediteze ipoteza potrivit căreia copilul a avut stabilită reşedinţa şi în Bucureşti, la domiciliul bunicilor materni. împrejurarea invocată de recurentă, în sensul că atunci când a venit în România a locuit, perioade mai lungi sau mai scurte de timp, împreună cu minora, la părinţii săi, nu presupune implicit şi stabilirea reşedinţei la domiciliul acestora. Reşedinţa este acolo unde persoana fizică îşi are locuinţa temporară sau secundară, nu şi acolo unde locuieşte, pe perioade determinate de timp, în timpul unor vizite.
Devine lipsită de relevanţă şi împrejurarea invocată de către recurentă, ca motiv de recurs, în sensul că intimatul M.H. nu a menţionat, în sesizarea pe care a adresat-o Ministerului Justiţiei din Olanda, data de 31 noiembrie 2006, ca dată a deplasării copilului în România, situaţie în care nu se poate vorbi de o eroare materială, de natură să înlăture dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Convenţia de la Haga din 1980.
Curtea constată că, în realitate, această menţiune, preluată de autorităţile centrale competente, este o greşeală materială, înscrisul ataşat la filele 10-11 în dosarul de fond indicând data de 31 octombrie 2006, momentul la care recurenta a părăsit Olanda, împreună cu minora.
Articolul 13 alin. (3) din Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor internaţionale de copii, prevede că autorităţile judiciare sau administrative trebuie să ţină seama de informaţiile puse la dispoziţie de autoritatea centrală sau orice altă autoritate competentă a statului în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, privitor la situaţia sa socială. Cu toate acestea, preluarea unei greşeli materiale nu este determinantă în aprecierea temeiniciei ori netemeiniciei solicitării petentului M. H., Ministerul Justiţiei din România, ca Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, fiind obligat să verifice doar dacă cererea ce i-a fost adresată este formulată în condiţiile art. 8 din Convenţie şi să ia orice măsură susceptibilă să asigure înapoierea copilului.
Pe baza situaţiei de fapt stabilite, prima instanţă a verificat dacă deplasarea copilului în România este ilicită sau nu, prin raportare la dispoziţiile art. 3 şi art. 14 din Convenţia de la Haga din 1980, reprodusă de Legea nr. 100/1992 privind aderarea României la această convenţie, care reglementează cazurile în care deplasarea sau neînapoierea unui copil este ilicită. Invocarea dispoziţiilor art. 13 lit. b) din Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirilor internaţionale de copii nu presupune şi verificarea raporturilor juridice dintre minoră şi tatăl său, acestea urmând a fi analizate în cadrul unei cereri ce are drept scop stabilirea custodiei. în prezent, faţă de situaţia de fapt stabilită, dreptul privind încredinţarea, la care face referire art. 3 din Convenţie, rezultă din atribuirea conferită de legea statului în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită, în speţă de legislaţia statului olandez. Potrivit legislaţiei olandeze, petentul avea, la data deplasării minorei, dreptul de tutelă asupra copilului, în sensul de a stabili locul de reşedinţă al acestuia şi autoritatea de a acţiona în numele său; la acelaşi moment, tatăl exercita efectiv acest drept. Interpretarea este susţinută, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, de raportul explicativ la Convenţia de la Haga şi de inexistenţa vreunei prevederi de excludere a cuplurilor căsătorite.
Curtea consideră, în raport de această situaţie de fapt, că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a legii, constatând că sunt îndeplinite în mod cumulativ cerinţele impuse de art. 3 din Convenţie, în sensul că, potrivit legii olandeze şi convenţiei încheiate între soţi, intimatul reclamant M. H. avea drept de tutelă asupra minorei, putând stabili locul de reşedinţă al acesteia şi având autoritatea de a acţiona în numele ei, iar, la data deplasării în România a minorei, tatăl exercita efectiv acest drept.
Asupra susţinerii recurentei referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor de excepţie ale articolului 13 din Convenţia de la Haga din 1980, Curtea, reţinând că aceste reglementări prevăd că autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat, nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte că există un risc grav ca înapoierea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip, să îl situeze într-o situaţie intolerabilă, consideră că recurenta nu a probat, în cauză, existenţa unui risc grav privind înapoierea minorei în Olanda, acolo unde îşi avea reşedinţa obişnuită, până la pronunţarea unei instanţe asupra fondului dreptului privind încredinţarea, risc care să determine expunerea minorei unui pericol fizic sau psihic.
Astfel, împrejurarea că intimatul M.H. avea o fire violentă, o obliga pe pârâtă să respecte tradiţiile kurde nu a fost probată, martorii audiaţi la cererea recurentei relatând fapte cunoscute de la pârâtă, nu percepute în mod direct.
Cât timp petentul M.H. a înţeles să utilizeze procedura instituită de Convenţia de la Haga din 1980 pentru a avea legături personale cu fiica sa M.B.M., nu se poate considera că acesta încearcă să obţină o hotărâre judecătorească în scopul şantajării recurentei. Atât legea olandeză, cât şi legea română asigură ambilor părinţi drepturi legale faţă de copiii lor.
De asemenea, împrejurarea că intimatul ar fi fost expulzat din România pentru acţiuni ce au adus atingere siguranţei naţionale nu este susţinută prin chiar prezenţa petentului în faţa instanţei de fond, mai mult, nu poate afecta acestuia, dreptul de a avea legături personale cu minora, ca o componentă a vieţii de familie, câtă vreme nu i s-a interzis exercitarea drepturilor părinteşti. Au fost administrate probe privind sănătatea fizică şi psihică a intimatului, precum şi dovezi privind situaţia locativă şi financiară, care nu sunt de natură a crea vreo temere privind riscul la care ar putea fi supusă dezvoltarea fizică şi psihică a minorei. în acest context, se impune a se constata că susţinerile recurentei privind faptul că, la acest moment, minora s-a integrat în mediul oferit cu toată dragostea şi grija de pârâtă şi de părinţii săi, în România, că despărţirea copilului de mamă ar avea repercusiuni negative asupra dezvoltării viitoare a acesteia, nu se constituie în argumente în favoarea stabilirii caracterului licit al neînapoierii, ci argumente care pledează în favoarea reunirii minorei cu tatăl ei, până la momentul în care o autoritate competentă va decide asupra încredinţării unuia dintre părinţi şi, corelativ, asupra dreptului părintelui, căruia nu i se va încredinţa minora, de a avea legături personale cu aceasta şi asupra condiţiilor în care acest drept va fi exercitat, numai în acest mod, statul respectându-şi obligaţiile pozitive care îi incumbă pe terenul protejării efective a dreptului la viaţă de familie.
în modalitatea în care a procedat, recurenta a produs o rupere bruscă a minorei din mediul său obişnuit, o sustragere din mediul familial şi social în care aceasta a crescut şi trăit; pârâta a încălcat dispoziţii legale referitoare la dreptul părintelui de a supraveghea asupra creşterii şi educării minorei, răpindu-i tatălui posibilitatea de a avea legături personale cu copilul său şi de a-şi exercita drepturile şi îndatoririle asupra acestuia.
Relaţiile depuse de pârâtă cu privire la clinica de specialitate în care soţul său ar fi fost internat, au fost combătute cu alte înscrisuri medicale ataşate de petent. Afirmaţiile pârâtei au fost contrazise de chiar susţinerile sale, având în vedere că aceasta nu a depus nici o plângere împotriva petentului şi nu a solicitat autorităţilor competente luarea unor măsuri legale, în condiţiile în care soţul său exercita violenţe psihice şi fizice asupra copilului sau chiar asupra sa. Martorii audiaţi sub acest aspect nu au putut releva incidente la care au participat în mod direct, ci doar au exprimat împrejurări cunoscute din relatările pârâtei.
Nu se justifică încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, având în vedere probatoriul administrat în faţa instanţei de fond. în raport de situaţia de fapt şi de motivarea în drept pe care părţile le-au invocat în susţinerea pretenţiilor şi a apărărilor lor, instanţa de fond, în condiţiile art. 129 C. pr. civ., a pus în dezbaterea lor, împrejurările de fapt ori de drept menţionate în cerere sau în întâmpinare, apreciind că nu mai sunt necesare alte lămuriri. La cererea pârâtei, instanţa de fond a administrat probe ca în cadrul unui proces de încredinţare, de natură să stabilească veridicitatea afirmaţiilor recurentei în legătură cu starea de sănătate mintală a petentului, pentru a analiza cât mai temeinic incidenţa vreuneia dintre excepţiile de la obligaţia de a dispune înapoierea minorei. Toate elementele procesului au fost supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.
în speţă, reclamantul Ministerul Justiţiei, în temeiul competenţelor date prin Convenţia de la Haga şi legea de aplicare a acesteia, a solicitat să se dispună înapoierea minorei la reşedinţa obişnuită din Olanda, măsură pentru care era necesar ca instanţa să verifice şi să constate dacă deplasarea minorei în România a fost sau nu ilicită şi dacă reţinerea acesteia pe teritoriul României a avut acest caracter. Spre deosebire de obiectul acţiunii care nu poate fi schimbat, nici depăşit, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată nu a legat instanţa, cu toate că aceasta a determinat cadrul procesual exact, în limitele căruia a procedat la analiza pretenţiilor deduse judecăţii.
Faţă de înscrisurile existente la dosar, rezultă că minora M.B.M. poartă numele tatălui şi, în conformitate cu art. 251 din Codul civil olandez, „în timpul căsătoriei lor, părinţii exercită împreună autoritatea părintească". înscrierea numelui tatălui în certificatul de naştere al minorei infirmă afirmaţiile recurentei, potrivit cărora petentul M.H. nu are autoritate părintească asupra copilului născut din căsătoria părţilor.
Potrivit art. 3 din Convenţia de la Haga, „dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta printre altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat”. în cauză, dreptul de custodie decurge din lege şi aparţine în egală măsură ambilor părinţi exclusiv în virtutea legii, neexistând nici o hotărâre până în prezent. Ca să-i fie respectate drepturile consacrate prin lege sau decurgând din lege, ca să promoveze o cerere de înapoiere în temeiul Convenţiei de la Haga, petentul nu era obligat să înfăţişeze o hotărâre judecătorească de încredinţare; mai mult recurenta nu a făcut dovada existenţei unei astfel de hotărâri de încredinţare a minorei exclusiv către mamă, care să înlăture dreptul de custodie al tatălui. Prin atitudinea sa de a stabili în mod unilateral reşedinţa copilului în România, recurenta a negat dreptul de custodie al tatălui în mod evident.
Faţă de solicitarea recurentei în sensul înlăturării tuturor actelor depuse la dosar de către intimatul Ministerul Justiţiei, pentru că acestea nu au fost apostilate, Curtea constată că nu se impunea o astfel de măsură în contextul dispoziţiilor art. 23 din Convenţia de la Haga, care prevăd că „nici o legalizare sau formalitate similară nu se va cere în contextul convenţiei". Atât România, cât şi Olanda sunt state părţi la Convenţia de la Haga din 1980, act care exclude impunerea de către autorităţile competente în soluţionarea cererilor întemeiate pe prevederile convenţiei, de formalităţi sau legalizări în ceea ce priveşte înscrisurile administrate.
Cât priveşte interogatoriul administrat pârâtei, Curtea constată că împrejurările concrete în care a fost elaborată recunoaşterea, exclud orice suspiciune cu
eee
privire la existenţa vreunei presiuni obiective. Chiar dacă această probă a fost solicitată de petent, administrarea ei nu poate fi înlăturată pentru argumentele prezentate de recurentă.
Pentru considerentele deja expuse, apreciind că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta - pârâtă M.A.A. împotriva sentinţei civile nr. 490/29 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Ministerul Justiţiei, în calitate de Autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, petentul M.H. şi cu autoritatea tutelară de pe lângă Primăria sectorului 4 Bucureşti. (H.M.)
| ← Drept internaţional de vizitare a minorilor. Competenţă materială | Interesul copilului. Program de vizită. Adaptarea acestuia la... → |
|---|
