Bunuri comune. Partaj. Caracterizarea plăţii făcute de către unul dintre soţi, după despărţirea în fapt, cu titlu de diferenţă de preţ, stabilită în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990
| Comentarii |
|
Preţul locuinţelor vândute potrivit Decretului-lege nr. 61/1990 este cu mult sub preţul lor de circulaţie, fiind astfel stabilit doar cu scopul de a realiza o anumită protecţie socială a populaţiei.
De aceea, plata făcută de către unul dintre soţi, după despărţirea în fapt, a diferenţei de preţ, nu este de natură să-i confere o cotă de contribuţie majorată, ci doar un drept de creanţă în limita a ceea ce a plătit singur.
(Decizia nr. 3027 din 6 noiembrie 2001 - Secţia a IV-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 6523 din 26.06.2000, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis în parte atât acţiunea principală formulată de reclamanta G.I.D. împotriva pârâtului S.I., cât şi cererea reconvenţională a pârâtului.
Drept consecinţă, a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei, ca bunuri comune, un apartament în valoare de 233.000.000 lei, cu o contribuţie de 30% a reclamantei-pârâte şi 70% a pârâtului-reclamant, un autoturism Dacia 1310, în valoare de 16.800.000 lei, cu o contribuţie de 15.082.000 lei a reclamantei-pârâte şi 1.718.000 lei a pârâtului-reclamant, precum şi bunuri mobile, în privinţa cărora părţile au cote egale de contribuţie.
A dispus partajarea bunurilor comune, prin atribuirea către reclamantă a autoturismului şi bunurilor mobile aflate în posesia acesteia, iar către pârât a apartamentului şi a celorlalte bunuri mobile, aflate în posesia lui, urmând ca, pentru egalizarea loturilor, pârâtul să plătească reclamantei sultă în valoare de 70.170.750 lei.
A constatat că sufrageria şi oglinda veneţiană, aflate în posesia reclamantei, sunt bunuri proprii ale acesteia.
A compensat cheltuielile de judecată ale părţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a stabilit componenţa masei bunurilor comune pe baza declaraţiilor martorilor şi a recunoaşterilor la interogatoriu.
în ceea ce priveşte contribuţia părţilor la achitarea apartamentului, s-a reţinut că pârâtul-reclamant are o cotă de 70%, conform declaraţiilor martorilor S.R. şi B.B., coroborate cu răspunsurile la interogatoriu şi cu adresa din dosar, iar reclamanta de 30%, ţinând seama şi de munca depusă de aceasta în gospodărie şi pentru creşterea copilului.
Referitor la autoturism, contribuţia părţilor s-a stabilit diferenţiat, potrivit declaraţiei martorei P.E. şi a raportului de expertiză auto, iar în privinţa celorlalte bunuri mobile s-au reţinut cote egale.
împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta-pârâtă, criticând-o pentru greşita stabilire a cotelor de contribuţie la achiziţionarea apartamentului şi pe aspectul atribuirii imobilului.
Prin Decizia civilă nr. 1247/A din 2.05.2001, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a constatat contribuţia egală a părţilor la dobândirea apartamentului şi a dispus atribuirea acestui bun, în valoare de 198.500.000 lei, către reclamantă; a constatat că reclamanta primeşte un lot în valoare de 226.091.500 lei, iar pârâtul un lot în valoare de 18.133.500 lei, din totalul masei partajabile de 244.153.000 lei; a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtului sultă în valoare de 103.943.000 lei; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat intimatul la 3.076.500 lei, cheltuieli de judecată către apelantă.
Decizia tribunalului a fost întregită prin încheierea dată în camera de consiliu la 29.06.2001, conform căreia instanţa a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei, în sensul că apartamentul atribuit reclamantei are o valoare de 397.000.000 lei, lotul acesteia fiind în valoare de 426.238.000 lei, iar lotul pârâtului de 16.415.000 lei, din valoarea totală a masei partajabile, care este de 442.653.000 lei.
Hotărârea pronunţată în apel a fost atacată cu recurs de către pârât, care a criticat-o pentru următoarele motive:
Nu cuprinde argumentele pe care se sprijină, iar cele reţinute de instanţă sunt contradictorii şi străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.
în dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că diminuarea în apel a cotei sale de contribuţie la plata apartamentului este greşită şi că, în realitate, cota sa este de 70%, cum se stabilise în primă instanţă.
La stabilirea cotei majorate trebuia avută în vedere data separării în fapt a părţilor - octombrie 1993 - şi faptul că, după această dată, ratele şi dobânzile la apartament au fost achitate numai de recurent.
în aceste condiţii, faţă de probele administrate la fond, concluzia tribunalului că soţii au cote egale de contribuţie, în absenţa probelor din care să reiasă contribuţia majorată a unuia dintre ei, este străină de pricină şi se constituie într-o motivare contradictorie.
De asemenea, contradictorie este şi motivarea tribunalului, după care suma achitată de recurent i-ar conferi acestuia un eventual drept de creanţă asupra comunităţii bunurilor şi nu o cotă superioară din proprietatea devălmaşă asupra unui bun individual determinat; în plus, argumentul instanţei este şi în afara normelor de drept, pentru că o parte poate avea o cotă mai mare de contribuţie la dobândirea unui bun comun.
Pe de altă parte, recurentul a arătat că cota sa de 70% este raportabilă la întregul patrimoniu comunitar, şi nu doar la apartament.
Hotărârea a fost criticată şi sub aspectul schimbării atribuirii apartamentului către reclamantă, fără să se ţină seama de cota majorată a soţului, de faptul că părţile s-au separat în fapt în 1993, iar reclamanta nu mai locuieşte în apartament de 4 ani şi copilul nu stă cu ea; pe de altă parte, reclamanta a primit în lotul său autoturismul şi bunurile mobile pe care le-a şi ridicat din apartament în absenţa soţului.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probei cu martori şi nici asupra celorlalte dovezi administrate la fond - art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă.
Recurentul susţine că, din depoziţiile martorilor săi, rezultă cert data separării în fapt, modul de constituire a sumei de 103.374 lei, cu care a achitat restul preţului la apartament, şi împrejurarea că separarea părţilor s-a produs şi sub aspect bugetar.
Tribunalul nu s-a pronuntat nici asupra probei cu înscrisuri, respectiv Chitanţa C.E.C. nr. 2201159 din 20.04.1994.
în ceea ce priveşte sulta, s-a arătat că aceasta a fost calculată greşit, chiar şi în ipoteza unor cote egale; deşi prin încheierea din 29.06.2001 s-a dispus rectificarea valorilor bunurilor supuse partajării şi a sultei, aceasta a fost diminuată cu 6.681.500 lei, sulta reală fiind de 221.326.000 lei, şi nu de 214.644.500 lei.
Ca înscris nou, intimata a depus la dosar copia Libretului C.E.C. nr. 660/001/112539/31.10.2001 privind consemnarea sultei de 198.229.500 lei la dispoziţia recurentului.
Examinând decizia atacată, în raport de criticile formulate, Curtea a reţinut cele de mai jos.
Recurentul a invocat greşita stabilire a unor cote egale de contribuţie pentru părţi, prin neluarea în considerare a plăţii de 107.304 lei, făcută de el în contul apartamentului după separarea în fapt.
Critica nu este întemeiată.
Cota de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor comune se stabileşte pe ansamblul comunităţii matrimoniale, şi nu diferenţiat pe fiecare bun în parte, cum greşit a procedat prima instanţă, care a stabilit pentru apartament o cotă de 70% pentru pârât şi 30% pentru reclamantă, iar pentru bunurile mobile câte 50% pentru fiecare, ceea ce a justificat în apel schimbarea soluţiei pe aspectul cotelor de contribuţie.
Referitor la apartament, urmează a se reţine că acesta a fost dobândit în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990, la preţul de 175.750 lei, aşa cum rezultă din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare.
Decretul-lege nr. 61/1990 este un act de protecţie socială, întrucât preţul locuinţelor vândute potrivit acestui act normativ este cu mult sub preţul lor de circulaţie, fiind astfel stabilit doar cu scopul de a se realiza o anumită protecţie socială a populaţiei.
De aceea, plata de către recurent, după despărţirea în fapt ce a avut loc în octombrie 1993, a diferenţei de preţ de 107.304 lei (3.930 lei rate pe perioada noiembrie 1993 - martie 1994 şi 103.374 lei la 20.04.1994) nu este de natură să-i confere o cotă-parte corespunzătoare din valoarea de circulaţie a imobilului (care este de 397.000.000 lei) şi deci o cotă de contribuţie majorată pe ansamblul comunităţii de bunuri, ci doar un drept de creanţă în limita a ceea ce a plătit singur, deoarece valoarea de circulaţie a unei astfel de locuinţe nu este decât, în foarte mică măsură, consecinţa contribuţiei mărite a soţului solvent la sarcinile comunităţii matrimoniale, ea datorându-se în realitate măsurilor de protecţie socială aplicate de legiuitor, constând în fixarea unui preţ de vânzare ce nu are nimic comun cu preţul de circulaţie.
în raport de aceste împrejurări, care erau hotărâtoare în dezlegarea chestiunii cotelor de contribuţie ale soţilor cu referire la apartament, în mod corect tribunalul a apreciat că plata făcută de un singur soţ, pentru o parte din preţul apartamentului dobândit în baza Decretului-lege nr. 61/1990, nu-i poate majora acestuia cota de contribuţie, cu consecinţa reţinerii unor cote egale pentru părţi pe ansamblul comunităţii matrimoniale, neputându-se reţine că argumentele mai sus expuse, ce se regăsesc şi în considerentele deciziei tribunalului, ar fi străine de natura pricinii ori contradictorii.
Instanţa de apel nu a negat posibilitatea ca un soţ să aibă o cotă mai mare de contribuţie la dobândirea bunurilor comune - cum s-a invocat în recurs -, ci a reţinut doar că, în speţă, pârâtului nu i se poate recunoaşte o cotă majorată prin faptul achitării unei părţi din preţul apartamentului, aşa încât, în absenţa altor dovezi, operează prezumţia de contribuţie egală a soţilor, aceasta constituind o motivare pertinentă cauzei.
Faţă de cele arătate anterior, împrejurarea dacă, în perioada separării în fapt a părţilor, când acestea au continuat să locuiască în acelaşi apartament, au avut sau nu buget comun, ceea ce ar explica sursa banilor cu care s-a achitat diferenţa de preţ de 107.304 lei de către recurent, nu mai are nici o relevanţă pe aspectul analizat, pentru că, aşa cum s-a arătat deja, datorită preţului de protecţie socială la care s-a achiziţionat apartamentul, o plată făcută în contul acestuia din surse proprii de către un singur soţ nu este de natură să-l îndreptăţească la o cotă majorată.
în consecinţă, necercetarea de către tribunal a depoziţiilor martorilor recurentului pe aspectul în discuţie nu permite reţinerea cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, deoarece aceste probe nu erau hotărâtoare în stabilirea cotei de contribuţie a părţii la dobândirea bunurilor comune.
în ceea ce priveşte chitanţa de plată a diferenţei de 103.304 lei, aceasta a fost avută în vedere de către tribunal, care a făcut trimitere la ea în considerentele deciziei pe care a pronunţat-o, dar a apreciat că plata acestei sume nu este de natură să-i majoreze cota recurentului, ceea ce nu echivalează cu necercetarea dovezii în discuţie, aşa cum cere art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă.
Nici critica după care apartamentul ar fi fost atribuit greşit reclamantei nu este întemeiată, în condiţiile în care la divorţ minorul născut din căsătoria părţilor a fost încredinţat mamei spre creştere şi educare, ceea ce se constituie într-un criteriu de preferinţă în favoarea acesteia la atribuire, ce nu poate fi înlăturat de faptul că apartamentul a fost obţinut de recurent de la locul de muncă, şi nici de faptul că acesta nu şi-ar mai putea procura o altă locuinţă, critică ce nu se poate susţine, atâta timp cât el va fi despăgubit corespunzător cotei sale de contribuţie la achiziţionarea bunului.
De asemenea, nici celelalte împrejurări invocate de recurent, respectiv faptul că apartamentul este situat în apropiere de locul său de muncă şi că i-ar fi adus o serie de îmbunătăţiri după plecarea soţiei, nu pot fi considerate prioritare faţă de criteriul ce operează în favoarea reclamantei, şi anume încredinţarea copilului minor la divorţ, iar împrejurarea că reclamanta a primit în lotul său autoturismul şi o serie de bunuri mobile, pe care le-a ridicat din apartament, în lipsa recurentului, nu constituie un impediment la includerea în lotul său şi a apartamentului, la care era îndreptăţită, conform celor deja arătate.
Cât priveşte susţinerea recurentului, în sensul că reclamanta nu mai locuieşte în apartamentul în litigiu cu copilul, aceasta nu semnifică lipsa nevoii reclamantei cu privire la locuinţă, nefăcându-se nici o dovadă că aceasta ar avea asigurat un spaţiu locativ pentru ea şi copil.
Ultima critică din recurs vizează greşita stabilire a sultei, în varianta reţinerii unor cote egale de contribuţie, pe ansamblul comunităţii de bunuri.
într-adevăr, aşa cum rezultă din încheierea de rectificare care a întregit hotărârea tribunalului, valoarea masei de partajat este de 442.653.000 lei, astfel că echivalentul valoric al cotei de 50%, ce se cuvine fiecărei părţi, este de 221.326.500 lei.
S-a reţinut, de asemenea, că valoarea lotului reclamantei este de 426.238.000 lei, iar valoarea lotului pârâtului de 16.415.000 lei.
Prin urmare, sulta datorată de reclamantă pârâtului, ca diferenţă între echivalentul valoric al cotei sale de 221.326.500 lei şi echivalentul valoric al bunurilor incluse în lotul său de 16.415.000 lei, este de 204.910.500 lei, şi nu de 198.229.500 lei, cum greşit s-a reţinut de tribunal, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 742 din Codul civil.
în consecinţă, sub acest aspect recursul este fondat, urmând ca hotărârea atacată să fie modificată.
Aşadar, în baza art. 312 alin. 3 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul, în limita arătată, şi a modificat în parte decizia tribunalului, în sensul că sulta datorată recurentului este de 204.910.500 lei, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
| ← Bunurile soţilor. Datorii comune. Semnificaţia achitării de... | Bunuri comune. Partaj. Autoritate de lucru judecat. Un nou... → |
|---|
