CERERE DE PARTAJ A BUNURILOR COMUNE ALE SOŢILOR, FORMULATĂ DE CREDITORUL PERSONAL AL UNUIA DINTRE El. CONDIŢII.
| Comentarii |
|
Conform art. 33 Codul familiei, creditorul personal al unuia dintre soţi nu poate urmări decât bunurile proprii ale acestuia.
în situaţia în care bunurile proprii ale soţului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a creanţei, reclamantul-creditor poate cere împărţirea bunurilor comune, prin hotărâre judecătorească, însă numai în măsura necesară acoperirii creanţei.
Ordinea prevăzută de lege pentru urmărirea bunurilor soţului debitor are caracter imperativ.
Prin sentinţa civilă nr. 7.502 din 15.05.1998, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantul T.M. împotriva pârâţilor M.M.şiM.V.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru partajarea bunurilor comune ale soţilor, la cererea creditorului reclamant T.M., deoarece acesta nu a solicitat executarea silită a pârâtului M.M., împotriva căruia are o creanţă stabilită printr-un titlu executoriu.
Apelul formulat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 2.723 din 16.10.1998, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a lll-a civilă.
împotriva acestei decizii a formulat recurs apelantul T.M., solicitând casarea deciziei, în baza art. 304 pct. 10 şi 11 Cod procedură civilă.
în primul motiv de recurs, recurentul a susţinut că, instanţa nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate, şi anume, nu a luat în consideraţie certificatul eliberat de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Executorii judecătoreşti - din care rezultă că pârâtul M.M. nu mai locuieşte la adresa indicată în dosar şi nu a putut fi depistat la noua adresă. în această situaţie, cele două instanţe ar fi trebuit să dispună împărţirea bunurilor comune.
Acest motiv de recurs este nefondat.
Certificatul menţionat de recurent nu are nici o relevanţă în cauză.
împrejurarea constând în aceea că debitorul locuieşte la o altă adresă, nu constituie un motiv de partajare a bunurilor comune ale debitorului şi ale soţului său.
Conform art. 33 Codul familiei, creditorul personal al pârâtului M.M. - şi anume, reclamantul T.M. - poate urmări numai bunurile proprii ale soţului debitor.
Numai în cazul în care bunurile proprii ale soţului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a creanţei, reclamantul creditor poate cere împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească, însă, doar în măsura în care creanţa a rămas neachitată.
Ordinea prevăzută de lege pentru urmărirea bunurilor soţului debitor are caracter imperativ, iar reclamantul nu a dovedit faptul că a solicitat executarea silită a bunurilor proprii ale soţului debitor, pentru a face posibilă aplicarea art. 33 alin. 2 Cod procedură civilă.
De asemenea, reclamantul şi-a întemeiat cererea şi pe art. 32 lit. c Codul familiei, solicitând instanţei să se constate că datoria contractată de pârât a fost comună, însă, nici acest apect nu a fost dovedit, mai ales că, există deja o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată numai împotriva pârâtului M.M.
Al doilea motiv de recurs invocat de recurent este cel prevăzut de art. 304 pct. 11 Cod procedură civilă.
Sub acest aspect, recurentul a susţinut că, în mod greşit, instanţa a respins cererea prin care a solicitat constatarea datoriei ca fiind comună şi nu proprie, deşi sumele împrumutate de reclamant pârâtului M.M. au fost utilizate pentru nevoile obişnuite ale căsătoriei.
Aşa cum instanţa a precizat deja, reclamantul nu a dovedit faptul că sumele de 13.650 USD, 8.000 mărci şi 4.275.000 lei au fost folosite de pârât pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei, deşi, conform art. 1169 Cod civil, îi revenea sarcina probei.
Apoi, chiar dacă acest aspect ar fi fost stabilit, executarea creanţei asupra bunurilor pârâtei M.V. nu ar fi fost posibilă în lipsa unui titlu executoriu pronunţat împotriva acesteia.
Constatând gravele inadvertenţe juridice între motivarea cererii de chemare în judecată şi temeiul de drept invocat în susţinerea ei, fapt observat de ambele instanţe de fond, cât şi diferenţa dintre scopul real al cererii şi calea procedurală care a fost aleasă pentru realizarea acesteia, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 10 şi 11 Cod procedură civilă pentru casarea deciziei, recursul a fost respins, ca nefondat. (Judecator Rodica Susanu)]
(Secţia a lll-a civilă, decizia civilă nr. 1.707/1999)
| ← BUNURI COMUNE ALE SOŢILOR. ÎNCETAREA COMUNITĂTII. ATRIBUIREA... | CERERE DE PARTAJ A BUNURILOR COMUNE INTRODUSĂ SEPARAT DE... → |
|---|
