Cerere în anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat potrivit Legii nr. 112/1995. Instanţa competentă
| Comentarii |
|
Acţiunea întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită constatarea nulităţii deciziei prin care imobilul a fost preluat de stat, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, determină competenţa de primă instanţă a judecătoriei, ca instanţă de drept comun, întrucât nicio dispoziţie legală nu prevede în mod expres competenţa materială a altei instanţe.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5540 din 7 iunie 2006, în B.C. nr. 2/2007, p. 48
Reclamanţii A.C. şi A.R. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, SC C. SA Ploieşti, R.Ş.M. şi Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, solicitând Tribunalului Prahova, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 94381/2002, să constate nulitatea absolută a deciziilor prin care apartamentul nr. 7 din Ploieşti a fost preluat de stat din patrimoniul lor, în baza Decretului nr. 223/1974, să
constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 128/1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la acest apartament între pârâţii SC C. SA şi R.Ş.M. şi să dispună repunerea în situaţia anterioară.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 516/2003, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanţi, potrivit deciziei nr. 203/2003, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele au reţinut, în esenţă, următoarele:
Pentru a recupera imobilul ce le-a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare în anul 1998, acţiune respinsă prin sentinţa civilă nr. 1595/1999 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, şi prin care s-a stabilit că apartamentul a trecut în proprietatea statului cu titlu, iar reclamanţii pot beneficia numai de despăgubiri în condiţiile prevăzute de lege.
Trecerea imobilului cu titlu în patrimoniul statului a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în procesul anterior, iar vânzarea încheiată între stat şi chiriaş a fost făcută cu respectarea Legii nr. 112/1995, nefiind făcută nicio dovadă că această convenţie ar fi fost încheiată cu scopul de a frauda interesele reclamanţilor.
împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii A.C. şi A.R.
La termenul de dezbateri, Curtea a pus în discuţia părţilor, din oficiu, conform dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., în sensul necom- pctenţei materiale a tribunalului pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzei deduse judecăţii.
Temeiul de drept invocat de reclamanţi în susţinerea cererii de chemare în judecată îl constituie dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamantul solicitând constatarea nulităţii deciziilor prin care imobilul compus din două camere şi dependinţe a fost preluat de stat şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 128/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) C. proc. civ., judecătoriile soluţionează în primă instanţă „toate cererile şi procesele, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe".
Textul instituie regula jurisdicţiei de drept comun în favoarea judecătoriilor, ceea ce conduce la concluzia că restrângerea competenţei de atribuţiune a judecătoriilor trebuie să fie expresă şi limitativă. Normele de competenţă fiind de strictă interpretare, rezultă că, în măsura în care codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competenţa materială a altei instanţe pentru soluţionarea în primă instanţă a unei anumite cereri, competenţa revine judecătoriei.
în prezenta cauză, nici dispoziţiile art. 2 C. proc. civ., nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu reglementează competenţa tribunalului pentru judecarea acţiunilor prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, în general a actelor de înstrăinare încheiate cu privire la imobile care fac obiectul legii speciale de reparaţie.
Articolul 46 din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată) nu are semnificaţia juridică a unei norme de competenţă, derogatorie de la prevederile art. 1 C. proc. civ.
De asemenea, valoarea imobilului (apartament cu două camere şi dependinţe), astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată şi din evaluarea făcută de reclamanţi, este cu mult inferioară celei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în reglementarea în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, astfel încât nici criteriul valoric al obiectului litigiului nu justifică competenţa tribunalului pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzei.
Cum, potrivit dispoziţiilor art. 159 pct. 2 C. proc. civ., necom- petenţa materială este de ordine publică, constatând incidenţa în cauză a cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a casat hotărârile pronunţate de instanţele anterioare şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la judecătorie.
| ← Acţiune pentru anularea unei dispoziţii emise în temeiul... | Cerere de constatare a nulităţii unei convenţii prin care... → |
|---|
