Dispoziţie a primarului emisă în baza Legii nr. 10/2001. Natură juridică
| Comentarii |
|
întrucât litigiul a avut ca obiect anularea dispoziţiei prin care reclamantului i s-a respins notificarea privind restituirea în natură sau prin echivalent a unui imobil, primarul a stat în judecată ca reprezentant al unităţii deţinătoare şi ca emitent al actului supus cenzurii instanţei, iar nu ca reprezentant al puterii executive.
în situaţia în care acţionează în exercitarea atribuţiilor ce îi revin potrivit Legii nr. 10/2001, dispoziţiile primarului nu au natura juridică a unor acte de autoritate, ci constituie simple acte de gestiune, de drept civil, ale persoanei juridice pe care acesta o reprezintă.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5996 din 19 iunie 2006, in B.C. nr. 2/2007, p. 49
La 28 noiembrie 2003, G.F. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Paşcani, anularea dispoziţiei nr. 239 din 27 octombrie 2003, prin care i s-a respins notificarea privind restituirea în natură sau prin echivalent a unui imobil situat în Paşcani, judeţul Iaşi.
Prin sentinţa civilă nr. 77 din 21 ianuarie 2005, Tribunalul Iaşi a respins contestaţia, ca neîntemeiată, reţinând, în motivare, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat şi, în acest fel, nu a putut proba calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001.
înscrisurile privitoare la modalitatea de preluare a imobilului în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 au fost considerate că nu fac dovada dreptului de proprietate, întrucât nu menţionează şi persoana de la care bunul a fost preluat. De asemenea, au
fost înlăturate concluziile raportului de expertiză, întrucât ar fi identificat un alt imobil, şi nu cel solicitat de reclamantă.
împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a arătat că au fost interpretate greşit probele administrate în cauză, atunci când s-a conchis că nu a fost dovedit dreptul de proprietate, ignorându-se astfel: procesul-verbal de evaluare din 11 aprilie 1962, în vederea exproprierii; faptul că str. Ştefan cel Mare a fost renumerotată; individualizarea imobilului a fost tăcută prin indicarea încăperilor, anexelor, cât şi a faptului că în prezent pe o parte din teren a fost construită o bancă.
Prin decizia nr. 458 din 9 noiembrie 2005, Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa şi, în consecinţă, a admis contestaţia, a anulat dispoziţia atacată şi a obligat pe Primarul Municipiului Paşcani să restituie reclamantei în natură terenul situat în Municipiul Paşcani, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, în suprafaţă de 61,09 mp. De asemenea, a fost obligat intimatul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, instanţa a avut în vedere şi probele suplimentare administrate în faza apelului, reţinând că s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită.
împotriva deciziei a declarat recurs Primarul Municipiului Paşcani, care, în primul rând, a invocat aspccte de netcmeinicie, legate de modalitatea, eronată, în care instanţa a apreciat probele administrate în cauză pentru a trage concluzia că s-a demonstrat dreptul de proprietate al reclamantei.
S-a mai susţinut că, în mod nepermis şi încălcând principiul separaţiei puterilor în stat, instanţa a obligat Primarul să restituie reclamantei în natură terenul, deşi, dacă a considerat posibil acest lucru, instanţa însăşi trebuia să dispună restituirea, nu să „ordone" şi să rcînvestească pe primar cu o obligaţie care revenea exclusiv instanţei de apel.
S-a mai arătat că terenul nu poate fi restituit în natură, întrucât aparţine domeniului public de interes local şi, potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998, astfel de bunuri sunt inalienabile, insesizabile, imprescriptibile.
în privinţa măsurilor reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată, stabilirea lor este eronată, pentru că notificatoarea nu a dat o declaraţie autentificată din care să rezulte că nu a încasat despăgubiri,
declaraţia în accst sens a avocatului neputând produce efccte juridice, iar primarul nu poate aducc la îndeplinire dispozitivul deciziei în absenţa unei astfel de declaraţii.
Soluţia din punct de vedere procedural este greşită, pentru că, în astfel de pricini, nu se pot aplica, prin asimilare, dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la casarea cu trimitere. Câtă vreme unitatea deţinătoare a emis dispoziţia, instanţa nu mai poate dispune retrimiterea cauzei acesteia, spre soluţionare.
Dispunând asupra unui alt imobil decât cel solicitat prin notificare, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti.
în fine, în mod greşit s-a dispus obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că acesta nu are patrimoniu, că este o autoritate a administraţiei publice locale, că nu este deţinătorul bunurilor imobile solicitate prin notificarc şi că pe rolul instanţei nu s-a aflat o cauză de drept comun, ci o contestaţie împotriva unui act administraţi v-jurisdicţional.
S-au ataşat motivelor de recurs: H.G. nr. 1354/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Iaşi şi Hotărârea Consiliului Local al municipiului Paşcani, privitoare la aprobarea domeniului public al municipiului.
Recursul este nefondat.
Criticile de netcmeinicie, legate de modalitatea în care instanţa de apel, apreciind probele administrate în cauză, a tras concluzia dovedirii dreptului de proprietate al reclamantei, sunt formulate cu nesocotirea dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., care reglementează, pentru calea extraordinară de atac a rccursului, numai anumite motive de nelegalitate.
Instanţa de recurs nu poate reevalua probatoriul pentru a se ajunge la o altă concluzie pe situaţia de fapt, astfel cum se pretinde prin intermediul motivului de recurs arătat.
în ce priveşte obligarea primarului la restituirea în natură a terenului despre care s-a stabilit că este liber, măsura instanţei nu este o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, pentru a fi atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Astfel, primarul a stat în proces ca reprezentant al unităţii deţinătoare şi ca emitent al actului supus cenzurii instanţei, iar nu ca reprezentant al puterii executivc.
Atunci când acţionează în temeiul obligaţiilor ce îi revin potrivit Legii nr. 10/2001, primarul nu întocmcşte, prin dispoziţiile pe care le emite, acte de autoritate, ci simple acte de gestiune, de drept civil, ale persoanei juridice pe care o reprezintă.
Dar, chiar şi în situaţia în care sunt supuse cenzurii instanţei acte emise în exercitarea funcţiei executive, aceasta nu înseamnă o imixtiune în sfera altei puteri, ci doar exercitarea competenţelor ce revin puterii judecătoreşti, având în vedere că este garantat prin Constituţie [art. 126 alin. (6)] controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice.
Modalitatea de formulare a criticii denotă însă confuzia în care se află recurentul în legătură cu funcţiunca şi rolul fiecărei puteri în stat.
Pe de altă parte, susţinerea că instanţa însăşi trebuia să dispună restituirea imobilului şi nu să impună o asemenea obligaţie primarului, nesocoteşte poziţia procesuală pe care acesta a avut-o în cadrul judecăţii, aceea de intimat-pârât.
Admiţându-se acţiunea, este evident că obligaţia care trebuie adusă la îndeplinire cade în sarcina pârâtului, hotărârea judecătorească având valoarea de titlu executoriu pentru ipoteza neîndeplinirii de bunăvoie a obligaţiei.
Pe de altă parte, susţinerea că terenul este nercstituibil în natură, pentru că ar aparţine domeniului public de interes local şi s-ar opune dispoziţiile Legii nr. 213/1998, care reglementează, prin art. 11, regimul juridic al unor astfel de bunuri, nu poate fi primită.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 [la care face trimitere şi art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001], pentru ca un bun să facă parte din domeniul public sau privat al statului, este necesar ca el să fi fost preluat în temeiul unui titlu valabil. Or, preluarea unui imobil prin expropriere, în vederea satisfacerii unei cauze de utilitate publică, scop ce nu a fost realizat, lipseşte de temei valabil titlul statului.
Situaţia juridică a imobilului (teren liber, neafectat de construcţii de utilitate publică) face să fie lipsită de cauză preluarea lui de către stat. Includerea imobilului într-o anexă a unei hotărâri de guvern sau a consiliului local nu este în măsură să constituie, prin ea însăşi, titlu de proprietate, câtă vreme preluarea bunului s-a făcut în mod nevalabil.
Este nefondată şi critica privitoare la măsurile reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată, care n-ar fi trebuit stabilite în absenţa unei declaraţii autentificate a notificantei referitoare la neîn- casarea despăgubirilor.
O astfel de declaraţie, dată de către reclamantă în faţa notarului, este depusă la dosar, iar dacă recurentul contesta realitatea celor consemnate, trebuia să facă dovada contrară şi să ceară ca restituirea imobilului să se realizeze condiţionat de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată, astfel cum prevede art. 2 alin; (1) din Legea nr. 10/2001.
împrejurarea că în procesul-verbal din 1962 se procedează la o evaluare a imobilului limitează natura probatorie a înscrisului doar sub acest aspect, câtă vreme nu se consemnează şi plata respectivelor sume de bani către cei expropriaţi.
Rezultă că instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără să condiţioneze restituirea în natură a imobilului de rambursarea unor despăgubiri, având în vedere că nu s-a făcut dovada încasării acestora.
Susţinerea unei greşite rezolvări a cauzei sub aspect procedural, pentru că soluţia pronunţată ar echivala cu o casare cu trimitere la unitatea deţinătoare, este neîntemeiată.
Obligând la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată, instanţa nu a pronunţat, astfel cum se susţine, o soluţie de casarc cu trimitere.
Dimpotrivă, s-a dat rezolvare problemei de drept deduse judecăţii, făcându-se aplicarea textelor de lege incidente atunci când s-a stabilit calitatea rcclamantci de persoană îndreptăţită şi faptul că pentru construcţia demolată i se cuvin măsuri reparatorii în condiţiile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Faptul că instanţa nu a stabilit în concret felul acestor măsuri se datorează noii proccduri pentru acordarea despăgubirilor, reglementată de Capitolul V al Titlului VII din legea menţionată anterior. Conform accsteia, entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor sunt ccle ce alcătuiesc dosarele cu întreaga documentaţie, pe care le transmit apoi Comisiei Centrale, care întocmeşte raportul de evaluare final.
în consecinţă, şi această critică de nelegalitate va fi respinsă.
Susţinerea potrivit căreia instanţa s-ar fi pronunţat asupra unui alt imobil decât cel solicitat (deci, extra petita, cu incidenţa art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) este, de asemenea, nefondată.
Instanţa de apel s-a pronunţat în limitele învestirii atunci când a dispus restituirea imobilului din str. Ş.M. nr. 47 (fost nr. 5), identificat conform raportului de expertiză efectuat în cauză ca fiind cel care a aparţinut reclamantei şi a făcut obiect al exproprierii.
Astfel cum în mod corect s-a reţinut în considerentele deciziei, împrejurarea că în notificare a fost indicat din eroare un alt număr de imobil (în condiţiile în care au fost anexate acte care să facă posibilă identificarea, suplimentate ulterior, în procedura judiciară) nu înseamnă că reclamanta nu şi-ar fi justificat dreptul de proprietate asupra bunului a cărui restituire a cerut-o în realitate.
Inadvertenţa privitoare la numerele poştale a fost lămurită în faza probaţiunii, instanţa pronunţându-se în cadrul procesual fixat de parte, astfel încât motivul de recurs este neîntemeiat.
în ce priveşte obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, aceasta s-a făcut în mod corect, cu respectarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Ca parte căzută în pretenţii, pârâtul suportă cheltuielile ocazionate de proccs, fiind în culpă pentru declanşarea procedurii judiciarc, faţă de modalitatea în care a dat curs notificării în faza procedurii prealabile.
Argumentele invocate în legătură cu lipsa unui patrimoniu al recurentului, cu natura litigiului (deşi este în eroare asupra acestuia, atunci când susţine că a fost supus cenzurii un act administrativ-jurisdicţional, întrucât dispoziţia atacată nu are un astfel de caracter) nu sunt apte să înlăture aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., text de lege care nu conţine distincţiile pe care le formulează recurentul.
Pentru considerentele expuse, toate criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, astfel încât recursul a fost respins.
| ← Cerere de anulare a certificatului de moştenitor. Neincluderea... | Acţiune pentru anularea unei dispoziţii emise în temeiul... → |
|---|
