Certificat de vacanţă succesorală. Renunţare la succesiune. Condiţii. Cauza actului juridic
| Comentarii |
|
Aşa cum rezultă din cuprinsul certificatului de vacanţă succesorală, a cărui nulitate se cere a se constata, anumiţi moştenitori „au fost consideraţi că au renunţat la succesiune, întrucât în termenul legal de 6 luni nu au făcut dovada acceptării succesiunii". Neexercitarea dreptului de opţiune succesorală nu se confundă însă cu renunţarea la moştenire, aceasta din urmă reprezentând actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor şi care trebuie să îndeplinească o condiţie de validitate, şi anume aceea de a fi dată în faţa notarului public, precum şi o condiţie de opozabilitate, care constă în înscrierea sa în registrul special.
Dacă renunţarea la succesiune a fost determinată, în realitate, doar de dorinţa părţii de a putea părăsi ţara în timpul regimului comunist, actul juridic al renunţării este lovit de nulitate absolută, ca urmare a lipsei scopului mediat, element al cauzei, ce poate interveni inclusiv în cazul unui act încheiat în faţa notarului de stat.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 747/R din 28 noiembrie 2006, în C.P.J.Civ.C.A. Bucureşti2006, p. 500
Prin cererea înregistrată la data de 16 iunie 2004 pe rolul Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, reclamanţii E.F., F.J.F., RA, R.B., B.I.F. şi P.E. au chemat în judecată Statul român, prin Ministerul Finanţelor, şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să constate nulitatea absolută a ccrtificatului de vacanţă succesorală nr. 19/1960, eliberat în urma defunctei E.I. şi să constate nulitatea absolută a declaraţiilor de renunţare la succesiune înregistrate sub nr. 4/1960 şi nr. 5/1960, semnate de reclamantul E.F. şi tatăl său, F.J., în prezent decedat.
în motivarea cererii, se arată că, la data de 18 noiembrie 1959, a decedat F.I., succesiunea acesteia fiind dezbătută la data de 23 mai 1960. în urma acestei dezbateri succesorale a fost eliberat certificatul de moştenitor nr. 19/1960, a cărui nulitate se cere a se constata, pentru următoarele motive:
- renunţarea la moştenire nu poate fi decât expresă. Ea se face în formă scrisă şi se înscrie într-un registru special; or, potrivit certificatului de vacanţă succesorală a cărui nulitate se cere a se constata, în afară de F.J. şi F.F., care au semnat aceste declaraţii de renunţare, ceilalţi copii ai defunctei nu au semnat astfel de declaraţii, astfel încât nu pot fi socotiţi renunţători;
- chiar şi în cazul în care aceştia ar fi fost cu adevărat renunţători, partea accstora ar fi profitat coerezilor, sau moştenitorilor subsecvenţi;
- în cuprinsul certificatului se face o confuzie între dreptul de opţiune succesorală şi dezbaterea succesiunii în faţa notarului public, câtă vreme dezbaterea unei succesiuni nu este limitată în timp, spre deosebire de acceptarea succesorală care este supusă unui termen de 6 luni;
- declaraţiile de renunţare la succesiune au fost făcute de reclamanţii F.F. şi E.J. în condiţii de maximă presiune şi constrângere, ccea ce atrage nulitatea lor.
Prin închcierea de la termenul din data de 15 aprilie 2005, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins, ca neîntemeiate, excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi a netimbrării acţiunii, a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului E.F. şi a calificat cxcepţia neacceptării în termen a moştenirii ca fiind cxcepţia lipsei calităţii proccsuale active a reclamanţilor, excepţie pe care, de asemenea, a unit-o cu fondul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 10366 din 2 dccembrie 2005, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins, pe fond, cererea acestora, ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţa a reţinut următoarele.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatului de succesiune vacantă nr. 19/1960, invocând în acest sens mai multe cauzc de nulitate. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, iar, în cauză, reclamanţii au făcut dovada interesului lor de a invoca nulitatea absolută a certificatului de moştenire prin notificarea trimisă Primăriei Municipiului Bucureşti pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 3, în temeiul Legii nr. 10/2001. Faţă de aceste considerente, instanţa a apreciat că reclamanţii au, în cauză, calitate procesuală activă.
Pc fondul cauzei, s-a reţinut că, la data de 18 noiembrie 1959, a decedat E.I., moştenitori cu vocaţie succesorală ai acesteia fiind descendenţii F.J. - fiu, E.E. - nepot de fiu, E.L., F.Av., F.A. - fii, accştia din urmă fiind domiciliaţi în Israel la data decesului mamei lor. în prezent, moştenitorii descendenţilor decedaţi ai defunctei sunt reclamanţii din cauză, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
La data de 23 mai 1960 s-a emis certificatul de vacanţă succesorală nr. 19/1960, în cuprinsul căruia succesiunea defunctei F.I. a fost declarată vacantă, fiind trecută în patrimoniul statului şi s-a reţinut că moştenitorii defunctei, F.J. — fiu şi F.F. - nepot de fiu, au făcut declaraţii de renunţare la succesiune, înregistrate în Registrul de renunţări la succesiune al notariatului, iar fiii defunctei F.L., F.Av. şi F.A., au domiciliul nccunoscut în statul Israel şi au fost consideraţi renunţători, întrucât în termenul legal de 6 luni nu au făcut dovada acceptării succesiunii în temeiul art. 700 C. civ.
Instanţa a reţinut că, potrivit Decretului nr. 40/1953, în vigoare la data decesului lui E.I., renunţarea expresă la succesiune se face în faţa notarului de stat competent şi se înregistrează într-un registru special sau prin declaraţie autentică, iar, din acest punct de vedere, susţinerile reclamanţilor, potrivit cărora nu puteau fi consideraţi renunţători, sunt întemeiate. Insă, potrivit art. 24 alin. (1) din acelaşi decret, dacă după trecerea termenului de 6 luni de la deschiderea succesiunii, notarul de stat nu constata existenţa vreunui moştenitor care să fi acceptat succcsiunca, el eliberează, la cererea organului financiar, ccrtificat de succesiune vacantă.
Instanţa a considerat că reclamanţii nu au făcut dovada unei acceptări tacitc a succesiunii, după cum nici nu au dovedit lipsa cauzei, în ceea ce priveşte declaraţiile exprese de renunţare la succesiune înregistrate sub nr. 4/1960 şi 5/1960, astfel încât a respins, ca neîntemeiată, ccrerea formulată de reclamanţi.
Prin decizia civilă nr. 756/A din 11 aprilie 2006, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii-recla- manţi F.F., F.J.F., R.A., R.B., B.I.F. şi P.E. împotriva sentinţei civile nr. 10366 din 2 decembrie 2005 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea, constatând nulitatea absolută a certificatului de vacanţă succesorală nr. 19 din 23 mai 1960 şi nulitatea absolută a declaraţiilor de renunţare la succesiune înregistrate sub nr. 4 din 11 ianuarie 1960 şi nr. 5 din 11 ianuarie 1960.
Tribunalul a reţinut că succesiunea rămasă de pe urma defunctei F.I., decedată la data de 8 noiembrie 1959, a fost dezbătută la data de 23 mai 1960 la fostul Notariat de Stat al Raionului Tudor Vladi- mirescu, eliberându-se certificatul de moştenitor nr. 19/1960, potrivit căruia moştenitorul F.J. - fiu şi F.F. - nepot de fiu au făcut declaraţii de renunţare la moştenire, iar moştenitorii F.L., F.Av. şi F.A. au fost consideraţi că au renunţat la succesiune, întrucât în termenul legal de 6 luni nu au făcut dovada acceptării acesteia. Aceşti din urmă descendenţi ai defunctei nu pot fi socotiţi renunţători, nefiind respcctate dispoziţiile legale în materie de renunţare la succesiune, şi anume ccle ale art. 2 din Decretul nr. 40/1953.
Instanţa a apreciat că au fost încălcate prevederile referitoare la renunţarea la succcsiune, ceea ce atrage nulitatea absolută a actului astfel emis, după cum au fost nerespectate şi dispoziţiile în materie de citare a persoanelor care aveau vocaţie succesorală. în aceste condiţii, sancţiunea încălcării dispoziţiilor legale. imperative este nulitatea absolută a certificatului de vacanţă succesorală, sancţiunca fiind incidenţă şi în ceea ce priveşte declaraţiile de renunţare nr. 4 din 11 ianuarie 1960 şi nr. 5 din 11 ianuarie 1960, care sunt acte juridice lipsite de cauză, fiind semnate de cei doi reclamanţi în vederea obţinerii permisiunii de a părăsi ţara şi a eliberării actelor necesare în acest scop.
Susţinerile sunt confirmate prin înscrisul intitulat „carte de identitate pentru un nou emigrant", potrivit căruia data sosirii în Israel al lui F.J. şi a familiei sale este 22 ianuarie 1960, la foarte scurt timp de la semnarea declaraţiilor de renunţare, precum şi de faptul că, la data de 16 ianuarie 1960, fusese pusă la dispoziţia Comisiei de repatriere şi locuinţa acestei familii.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că cei doi renunţători nu au dorit niciun moment înstrăinarea bunurilor care făceau parte din masa bunurilor succesorale, semnând declaraţiile de renunţare la succesiune numai pentru a li se permite să părăscască ţara, ceea ce lipseşte actul juridic de cauză şi atrage nulitatea absolută a acestuia.
împotriva accstei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Prin motivele de recurs formulate se critică hotărârea instanţei de apel pentru următoarele considerente, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reţinerea instanţei de apel, în sensul că certificatul de succesiune vacantă este lovit de nulitate, întrucât ceilalţi moştenitori ai defunctei,
respcctiv F.I., F.Av. şi F.A. nu pot fi consideraţi renunţători, nefiind respectate dispoziţiile legale în materie de renunţare la succesiune, este nelegală. în situaţia în care, pe de o parte, doi dintre succesorii defunctei au făcut declaraţiile de renunţare la succesiune, iar ceilalţi descendenţi, având domiciliul necunoscut în Israel, în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii nu au acceptat moştenirea, certificatul nr. 19/1960 a fost eliberat în mod legal.
Prin motivele de recurs, se invocă şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea declaraţiilor de renunţare Ia succesiune, întrucât, conform reţinerii instanţei de apel, intimaţii-rcclamanţi au semnat declaraţiile de renunţare numai pentru a li se permite să părăsească ţara; or, violenţa ca viciu de consimţământ reprezintă o cauză de nulitate relativă, iar acţiunea în anulare este prescriptibilă în termenul general de prescripţie.
Curtea urmează a respinge recursul declarat, pentru următoarele considerente.
Aşa cum rezultă din cuprinsul certificatului de vacanţă succesorală a cărui nulitate se cere a se constata, „moştenitorii L.F., A.V.F. şi A.F. (...) au fost consideraţi că au renunţat la succesiune, întrucât în termenul legal de 6 luni nu au făcut dovada acceptării succesiunii".
în mod corect instanţa de apel a constatat că în cauză a existat, în privinţa acestor moştenitori, o încălcare a dispoziţiilor legale aplicabile în materie succesorală. Dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., se stinge dreptul său de a accepta succesiunea şi, odată cu acest drept, se stinge în mod retroactiv şi titlul de moştenitor. în consecinţă, stingerea prin prescripţie a dreptului de opţiune atrage stingerea vocaţiei succesorale.
Neexercitarea dreptului de opţiune succesorală nu se confundă însă cu renunţarea la moştenire. Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor, desfiinţând în acest fel cu efect retroactiv vocaţia sa succesorală şi devenind străin de moştenire. Renunţarea la moştenire nu poate fi decât expresă, neputând fi dedusă din anumite circumstanţe de fapt şi, deşi produce efecte asemănătoare cu cele ale neexercitării dreptului de opţiune succesorală în cadrul termenului de prescripţie, cele două instituţii juridice nu sunt identice.
Prescripţia stinge titlul de moştenitor, câtă vreme renunţătorul este considerat că nici nu a fost vreodată moştenitor.
în plus, renunţarea la moştenire este un act juridic solemn, care trebuie să îndeplinească o condiţie de validitate, şi anume aceea de a fi dată în faţa notarului public, precum şi o condiţie de opozabilitate care constă în înscrierea sa în registrul special, pe lângă condiţiile de fond speciale şi care ţin de neexercitarea anterioară a dreptului de opţiune succesorală prin acceptare, de caracterul indivizibil, impersonal şi cu titlul gratuit al renunţării.
în consecinţă, renunţarea la succesiune nu poate fi „dedusă" din împrejurarea că, în termenul de opţiune succesorală, moştenitorul „nu a făcut dovada acceptării succesiunii", aşa cum rezultă din cuprinsul certificatului de vacanţă succesorală în litigiu, iar dezlegarea dată de tribunal sub acest aspect este corectă.
în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiunc, invocată de recurent în legătura cu declaraţiile de renunţare la succesiune ale intimaţilor F.F. şi F.J., Curtea reţine următoarele.
Se susţine că declaraţiile de renunţare la succesiune ale celor doi intimaţi au fost date în faţa unui notar de stat competent, situaţie în care s-ar putea invoca doar un viciu de consimţământ. Arată recurentul că, dacă aceste declaraţii de renunţare la succesiune au fost date numai pentru a permite intimaţilor-reclamanţi să părăsească ţara, viciul de consimţământ care ar putea fi, eventual, invocat, ar fi violenţa, care, însă, reprezintă o cauză de nulitate relativă, ce trebuie invocată în termenul general de prescripţie.
Susţinerea - corectă în principiu - este străină prezentului litigiu, deoarece instanţa de apel a calificat cauza de nulitate invocată ca fiind aceea a lipsei cauzei actului juridic. Lipsa cauzei este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic, ceea ce face inaplicabil în cauză termenul de prescripţie invocat de recurent şi, pe cale de consecinţă, şi sancţiunea prescripţiei cxtinctivc.
Curtea mai reţine că în mod corect instanţa de apel a calificat cauza de nulitate susţinută de reclamanţi ca fiind cea a lipsei cauzei actului juridic. Nu se poate susţine că reclamanţii ar fi invocat, în susţinerea cererilor lor, violenţa, ca motiv de nulitate a declaraţiilor de renunţare la succesiune. Dimpotrivă, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceştia arată în mod expres că au încheiat actele în litigiu „doar pentru a li se permite să părăsească ţara". Calificată din punct de vedere juridic, această susţinere reprezintă o invocare a lipsei cauzei
juridicc a actului în litigiu, cauză definită ca fiind scopul urmărit la încheierea actului juridic civil.
Prin urmare, reclamanţii au susţinut că nu intenţia de a renunţa la succesiune a constituit scopul actului juridic de renunţare, ci dorinţa de a putea părăsi ţara, pentru realizarea căreia era necesară renunţarea la moştenirea în litigiu.
Lipsa intenţiei reale de a deveni străini de moştenire prin renunţare semnifică lipsa scopului mediat, iar sancţiunea aplicabilă, aşa cum în mod corect a apreciat şi instanţa de apel, este nulitatea absolută a actului juridic încheiat în aceste condiţii.
Argumentul adus de recurent, în sensul că, atâta timp cât declaraţiile de renunţare au fost încheiate în faţa unui notar, ele nu ar putea fi afectate dccât de vicii de consimţământ care atrag nulitatea relativă a actului încheiat, nu poate fi primit.
în cauză nu s-a pus problema consimţământului ori a viciilor legate de acesta Ia încheierea actului juridic. Ceea ce s-a analizat a fost un alt element al actului juridic, şi anume cauza şi condiţiile pe care aceasta trebuie să le întrunească. Or, câtă vreme art. 967 C. civ. dispune că o convenţie este valabilă, chiar dacă cauza nu este expresă, fiind prezumată ca valabilă până la proba contrarie, rezultă că inclusiv în cazul unui act încheiat în faţa unui notar de stat se poate pune în discuţie în faţa instanţelor de judecată valabilitatea acestuia, sub aspecte ce ţin de îndeplinirea condiţiilor legate de cauza actului juridic şi sancţionate prin nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat.
Prin urmare, faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat recursul declarat.
| ← Legate cu titlu particular. Interpretare. Invocarea unei... | Cauză imorală a unui testament. Cerinţe → |
|---|
