Testament mistic. Lipsa procesului-verbal de suprascriere întocmit de judecător. Consecinţe. Raporturi de drept internaţional privat. Competenţă teritorială
| Comentarii |
|
1. întrucât testamentul mistic nu a fost prezentat judecătoriei, conform dispoziţiilor art. 864 alin. (3) C. civ. şi nu poartă procesul- verbal de suprascriere al judecătorului, nu se poate reţine valabilitatea acestuia.
Condiţia sus-menţionată este prevăzută de lege în mod expres şi ad validitatem, neputând fi înlocuită prin redactarea actului de un cabinet de avocatură şi nici, conform art. 3 din Legea nr. 51/1995, de atestarea de către avocat a conţinutului, semnăturii şi identităţii persoanei care a lăsat testamentul.
2. Deşi persoana care a decedat nu a avut ultimul domiciliu în România, competenţa jurisdicţională a instanţei române este determinată atât de cetăţenia defunctei, cât şi de aspectul că o
parte din bunurile rămase de la aceasta se află în România, şi anume sumele de bani depuse în bănci româneşti.
C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 3974/2000, în C.P.J.C.C.A. Bucureşti 2000, p. 208
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul R.P. a chemat în judecată pe pârâţii F.R., A.R., T.D. şi Y.D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate validitatea testamentului întocmit de S.T. la data de 11 decembrie 1997, să constate că testatoarea a deccdat la data de 12 martie 1998 şi să constate deschisă succesiunea acestora, să constate că unicul moştenitor este reclamantul, că nu există moştenitori rezer- vatari şi că masa succesorală se compune din mai multe bunuri (indicate), dintre care unele situate pe teritoriul României, iar altele, pe teritoriul Germaniei.
în acelaşi timp, reclamanta A.R. a formulat acţiunea şi a chemat în judecată pe pârâtul R.P., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a certificatului de moştenitor nr. 71 din 24 aprilie 1998, potrivit căruia pârâtul este moştenitor testamentar al defunctei S.C.
Cele două acţiuni au fost conexate, constatându-se că între pricini există o strânsă legătură.
Prin sentinţa civilă nr. 18103 din 2 noiembrie 1999, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de reclamantul R.P., a respins acţiunea principală formulată de acesta, a admis acţiunea conexă formulată de pârâta A.R., a constatat nulitatea absolută a certificatului de moştenitor nr. 71 din 24 aprilie 1998.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele.
Referitor la afirmaţia reclamantului că, ulterior sesizării instanţei, a descoperit existenţa unui al doilea testament lăsat de defunctă, datat 12 decembrie 1997, instanţa nu a ţinut seama de existenţa acestuia, deoarece, deşi i-a pus în vedere reclamantului să depună la dosar originalul, pentru a-1 confrunta cu copia prezentată de reclamant, acesta nu s-a conformat.
Instanţa a reţinut că pârâţii, având vocaţie la succesiunea legală a defunctei, în calitate de soră şi, respectiv, nepoţi de frate şi de soră predecedaţi, au şi calitate procesuală pasivă în cauză.
în ceea ce priveşte testamentul din 11 decembrie 1997, instanţa a reţinut că acesta a fost dactilografiat în întregime, într-un singur exem
plar, datat şi semnat de testatoare în cabinetul avocaţilor asociaţi M.S. şi C.M. şi că acest testament a rămas în păstrarea celor doi avocaţi până la data de 20 februarie 1998, când plicul cu suprascrierea, sigilat, a fost înmânat reclamantului.
în baza acestui testament i s-a eliberat reclamantului certificatul de moştenitor nr. 71 din 24 aprilie 1998, prin care i s-a atestat calitatea de unic moştenitor, ca legatar universal.
Analizând condiţiile cerute de lege pentru validitatea testamentului, instanţa a constatat că acesta nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 864 C. civ. pentru testamentul mistic, deoarece testatoarea nu s-a prezentat la judecătorie pentru ca judecătorul să întocmească pe plicul ce conţinea testamentul actul de suprascriere. Prezentarea acestui act tribunalului din Germania nu are nicio relevanţă, deoarece ea a fost efectuată după decesul testatoarei.
întrucât testamentul respectiv nu poate fi considerat nici autentic, nefiind autentificat de notariat, şi nici olograf, deoarece nu a fost scris şi datat de testatoare, ci dactilografiat, el este nul şi nu poate produce niciun fel de efecte.
împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul R.P., criticând soluţia pentru ignorarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 51/1995 pentru exercitarea profesiei de avocat.
Prin decizia civilă nr. 1449/A/29 mai 2000, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, într-adevăr, testamentul pe care şi-a întemeiat reclamantul cererea nu întruneşte condiţiile de validitate prevăzute de art. 864 C. civ. şi că dispoziţiile din legea avocaţilor invocate de reclamant nu pot fi reţinute în cauză, ele nefiind puse de acord cu cele ale Codului civil.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, invocând următoarele motive.
Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe, motiv prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., ca urmare a greşitei aplicări a normelor cuprinse în Legea nr. 105/1992.
Recursul a arătat că testatoarea era cetăţean german, că aceasta a avut domiciliul în Germania, că pe rolul Judecătoriei Offenbach am Main se află procedura succesorală deschisă în temeiul celui de-al doilea testament, înregistrat la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 105/1992, nu instanţele române sunt
în măsură să judece cauza, aceasta fiind de competenţa exclusivă a instanţei germane.
Instanţele au făcut o greşită aplicare a legii, în sensul avut în vedere de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., când, analizând condiţiile de valabilitate a testamentului mistic, au ignorat dispoziţiile Legii nr. 51/1995, care oferă posibilitatea avocaţilor să ateste înscrisuri prin menţiunea redactării, aplicării datei, semnăturii persoanei căruia avocatul îi atestă identitatea.
Această atestare în condiţiile legii speciale completează prevederile Codului civil şi face dovada deplină până la înscrierea în fals. în cauza de faţă, nimeni nu a contestat autenticitatea semnăturii defunctei, aşa încât, printr-o apreciere eronată a probelor administrate, instanţele au făcut o gravă greşeală de fapt, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
A arătat recurentul că testamentul ce a făcut obiectul prezentei cauze întruneşte condiţiile pentru dezbaterea succesiunii testamentare şi că singura instanţă ce se putea pronunţa asupra succesiunii defunctei S.C. este cea din Germania.
Referitor la excepţia de necompetenţă invocată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele.
Instanţa română a fost sesizată cu o cerere prin care reclamantul R.P. a solicitat să i se constate calitatea de unic moştenitor al defunctei S.C. şi cu o cerere conexă prin care pârâta din primul dosar, A.R., a solicitat să se constate nulitatea certificatului de moştenitor eliberat reclamantului de pe urma decesului surorii sale, S.C.
în testamentul întocmit la 11 decembrie 1997, testatoarea S.C. a arătat că îşi are domiciliul în Germania Offenbach am Mainstrasse 121 şi reşedinţa în România, Bucureşti, sectorul 1. în ultima parte a vieţii, aceasta a locuit în Germania, unde a şi decedat la data de 12 martie 1998, fapt arătat chiar de către reclamant în acţiunea sa şi dovedit cu copia extrasului din Registru de deces nr. 384/1998, eliberat de oficiul stării civile al oraşului Offenbach am Main.
Prin urmare, ultimul domiciliu al defunctei a fost în Germania şi pe teritoriul aceleiaşi ţări se situează o parte din averea rămasă de pe urma acesteia.
Din extrasul registrului de familie, rezultă că defuncta a avut cetăţenia română, contrar susţinerii reclamantului că aceasta ar fi fost cetăţean german.
Chiar dacă ar fi avut cetăţcnic germană sau dublă cetăţenie, trimiterea recurentului la dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 105/1992 pentru stabilirea competenţei este greşită.
Acest articol stabileşte care este dreptul substanţial aplicabil în materie de moştenitor, după distincţiile făcute în text.
în ceea ce priveşte competenţa jurisdicţională pentru litigiile cu element de extraneitate, aceasta este reglementată în Capitolul 12, Secţiunea I din Legea nr. 105/1992.
în speţă, competenţa instanţei române este dată, în primul rând, de cetăţenia defunctei; pe de altă parte, instanţa română este competentă să judece pricina şi pentru că, în conformitate cu dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 105/1992, o parte din bunurile rămase de la defunctă se află în România, şi anume sumele de bani depuse în bănci româneşti.
Este adevărat că instanţa română nu este exclusiv competentă, potrivit art. 151 pct. 6 din Legea nr. 105/1992, deoarece persoana care a decedat nu a avut ultimul domiciliu în România.
Prin urmare, excepţia de necompetenţă absolută a instanţei române invocată de recurent este neîntemeiată. Deşi reclamantul a susţinut, în motivarea recursului, că testamentul ce a format obiectul prezentei cauze a devenit caduc, prin descoperirea unui testament ulterior lăsat de aceeaşi defunctă şi invocă, drept motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., faptul neluării în seamă a celui de-al doilea testament, în final, solicită Curţii să constate că primul testament întruneşte condiţiile de valabilitate ale testamentului mistic, concluzia instanţelor pe acest aspect fiind greşită, conform art. 304 pct. 9 şi 11 C. proc. civ.
Recurentul şi-a motivat interesul de a critica decizia tribunalului pe aspectul greşitei reţineri a nevalabilităţii primul testament, prin aceea că, referitor la cel de-al doilea, există un proces pe rolul unei instanţe germane, care, însă, nu s-a pronunţat în mod definitiv asupra valabilităţii legatului.
Astfel, recurentul se plânge că tribunalul nu a aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 51/1995, care trebuiau coroborate cu cele al Codului civil şi că, prin atestarea semnăturii testatoarei de către avocaţi, semnătură ce nu a fost de nimeni contestată, legatul întruneşte toate condiţiile de validitate.
Analizând acest motiv de recurs, Curtea reţine următoarele: La data de 11 decembrie 1997, la Biroul avocaţilor M.C. şi S.M., s-a întocmit un testament dactilografiat în întregime, prin care testa-
toarca C.S. lăsa întreaga sa avere mobilă şi imobilă domnului R.P., domiciliat în Germania, instituindu-1 legatar universal. Testamentul a fost semnat de testatoare şi de cei doi avocaţi, iar apoi a fost lăsat în plic sigilat în păstrarea biroului de avocatură, de unde a fost ridicat de reclamant după decesul testatoarei.
La data de 12 decembrie 1997, aceeaşi testatoare a întocmit un alt testament, de data aceasta instituind drept legatari cu câte 1/2 din moştenire, atât pe R.P., cât şi pc M.A.; acest testament a fost lăsat întru-un plic sigilat la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, de unde a fost ridicat de M.A. la data de 9 octombrie 1998.
în baza celui de-al doilea testament, numita M.A. a sesizat Judecătoria din Offenbach am Main, parte în proces fiind şi reclamantul R.P.; prin sentinţa pronunţată la 26 septembrie 2000, această instanţă a constatat că, potrivit dreptului german, testamentul din 12 deccmbrie 1997 nu are valabilitate, deoarece nu este nici scris olograf şi nici public; analizând valabilitatea testamentului şi din punct de vedere al legii române (art. 864 C. civ.), instanţa germană a stabilit că testamentul nu este valabil, deoarece lipseşte nota care ar fi trebuit scrisă fie pe hârtia pe care s-a scris testamentul, fie pe plicul acestei, şi care să fi fost semnată, după accea, atât din partea judecătoriei, cât şi de testatorul însuşi.
Astfel, nu au fost îndeplinite condiţiile art. 864 C. civ., potrivit cărora testatorul poate face un testament secret, pe care nu trebuie să-1 scrie el însuşi, dar trebuie să-1 iscălcască şi apoi să-1 depună la tribunal, dând, totodată, o declaraţie că acest act reprezintă un testament făcut de el.
Cum acest al doilea testament nu a fost confirmat prin hotărâre judecătorească, rccurentul are, într-adevăr, interesul de a se stabili dacă, independent de eventuala revocare printr-un nou testament valabil, primul testament îndeplineşte cerinţele stabilite de lege pentru valabilitatea sa.
Pentru condiţiile de valabilitate ale testamentului, legile aplicabile sunt cele prevăzute de art. 68 din Legea nr. 105/1992, în mod alternativ, şi anume: legea naţională a testatorului, legea domiciliului acestuia, legea locului unde s-a întocmit, legea situaţiei imobilului ce face obiectul testamentului, legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite. Din perspectiva acestor criterii, în cauză ar fi aplicabile, pe fond, atât legea română, cât şi legea germană.
Reclamantul a solicitat aplicarea legii române, care este, de altfel, mai favorabilă, pentru că legea germană nu recunoaşte testamentul mistic, şi a criticat decizia tribunalului pentru greşita aplicare a acesteia.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiat, tribunalul soluţionând cauza printr-o corectă aplicare a dispoziţiile legale referitoare la valabilitatea testamentului mistic.
Astfel, cum corect a reţinut tribunalul, testamentul întocmit la data de 11 decembrie 1997 nu este valabil, deoarece nu a fost prezentat judecătoriei, conform dispoziţiilor art. 864 alin. (3) C. civ. şi, în consecinţă, nu poartă procesul-vcrbal de suprascriere efectuat de judecător, respectiv „actul de subscripţie", cum îl intitulează codul.
Recurentul a susţinut că testamentul este valabil, deoarece a fost redactat de un cabinet de avocatură şi, conform art. 3 din Legea nr. 51/1995, avocaţii au atestat conţinutul, semnătura şi identitatea persoanei care a lăsat testamentul.
Este adevărat că, potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, activitatea avocaţilor poate să constca şi în redactarea de acte juridice, în general, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor.
Pentru ca un act întocmit în atare condiţii să fie, însă, valabil ca testament mistic, trebuie ca, după întocmirea actului, să se procedeze la îndeplinirea formalităţilor cerute ad valadilatem de dispoziţiile legale speciale cuprinse în art. 864 C. civ., şi anume să fie prezentat judecătoriei şi să se întocmească de către judecător procesul-verbal de suprascriere, fie pe chiar înscrisul propriu-zis care conţine voinţa testatorului, fie pe plicul sigilat în care se află testamentul.
Cum aceste cerinţe nu au fost respectate în cauză, în mod legal şi temeinic a decis tribunalul că testamentul întocmit la 11 decembrie 1997 nu este valabil şi, deci, nu produce efecte, reclamantul neputând dobândi, în temeiul acestui act, calitatea de moştenitor testamentar al defunctei S.C.
| ← Nulitate certificat de moştenitor. Testament olograf.... | Substituţie fideicomisară. Nevalabilitate parţială a... → |
|---|
