Constructor pe terenul altuia. Condiţiile în care poate fi constatată buna credinţă
| Comentarii |
|
Aplicând, prin analogie, dispoziţiile art. 486 Cod civil, deoarece aceeaşi cauză trebuie să producă aceleaşi efecte, buna credinţă poate fi recunoscută şi persoanei care a construit în baza unei înţelegeri cu proprietarul terenului, înţelegere care, din diferite motive, nu s-a finalizat prin constituirea unui drept real de superftcie în favoarea constructorului.
în speţă, atitudinea proprietarului terenului, materializată în aprobări şi avize de principiu, a creat premisele unei expectative justificate în obţinerea unui drept de folosinţă asupra terenului, iar în acest caz, constructorul nu este de rea credinţă şi nu poate fi obligat la ridicarea construcţiei, chiar dacă terenul, fiind ulterior înstrăinat, proprietarul actual solicită dărâmarea ei.
(Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 111/27.01.1997)
Reclamanţii D. L, C. M. şi S. D. L. au chemat în judecată pe pârâta Comunitatea X., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei de a ridica construcţia edificată pe terenul proprietatea reclamanţilor, situat în Bucureşti, str. Dr. Felix, sectorul 1, în termen de 2 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. în motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că, în baza Legii nr. 18/1991, li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului din str. Dr. Felix, dar de mai mulţi ani, pe această suprafaţă de teren, pârâta a ridicat o construcţie impunătoare, fără acordul reclamanţilor şi fără a avea aprobare ori autorizare legală.
Pârâta Comunitatea X a formulat cerere reconvenţională, solicitând să se constate că este constructor de bună credinţă şi, de asemenea, să se constate nulitatea titlurilor de proprietate ale reclamanţilor asupra terenului şi în consecinţă să se respingă acţiunea principală. în motivarea cererii reconvenţionale, pârâta a susţinut că se află în posesia unor avize de principiu emise de Primăria Municipiului Bucureşti şi a unor aprobări emise de Institutul "Proiect" Bucureşti pentru amplasarea lăcaşului de cult creştin, astfel că au existat aprobările necesare pentru ridicarea construcţiei, începând din faza de proiectare a acesteia.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2.218/2.03.1995, a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă; pârâta a fost obligată să demoleze construcţia edificată pe terenul aflat în proprietatea reclamanţilor.
Apelul promovat de pârâtă a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 532/1.03.1996, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a Ill-a civilă.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţele au reţinut că reclamanţilor li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, str. Dr. Felix, sectorul 1, în baza Legii nr. 18/1991, iar pârâta a început ridicarea construcţiei obţinând doar avizul de principiu de la Comisia de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, însă nu a făcut dovada că a continuat demersurile pentru obţinerea unei autorizaţii de construcţie şi, în lipsa acesteia, nu putea începe executarea lucrării.
împotriva deciziei pronunţate de tribunal a formulat recurs pârâta -reclamantă Comunitatea X., care a solicitat casarea hotărârii, în baza art. 304 pct. 11 Cod. proc. civ.
Recursul este fondat.
în fapt, potrivit înscrisurilor ataşate la dosar, recurenta Comunitatea X. s-a adresat la începutul anului 1990 Primăriei Municipiului Bucureşti şi Institutului "Proiect" Bucureşti în vederea ridicării unui lăcaş de cult creştin. Primăria Municipiului Bucureşti, prin adresele din 11.03.1990 şi din 18.06.1990 a avizat această investiţie, care figura în cadrul prevederilor proiectului "Ansamblul Piaţa Victoriei" şi a fost aprobată şi de Comisia de Urbanism a Municipiului Bucureşti, la data de 11.07.1990.
Importantă este împrejurarea că, Ia data începerii lucrării, terenul în litigiu se afla în proprietatea statului, iar Legea fondului funciar nu era adoptată. Este adevărat că, la momentul obţinerii avizului de principiu şi a începerii executării lăcaşului de cult, recurenta nu era proprietara terenului pe care a fost ridicată construcţia, însă executarea edificiului a avut la bază buna credinţă a recurentei, izvorâtă din sprijinul acordat de autorităţi, în avizarea lucrării.
Faţă de aceste considerente, soluţia adoptată de instanţă, în sensul admiterii acţiunii principale şi obligarea pârâtei-recurente de a demola construcţia edificată, este greşită, deoarece, pârâta, fiind un constructor de bună credinţă, nu poate fi obligată la demolarea edificiului, având în vedere dispoziţiile art. 494 alin. ultim. Cod civil. Astfel că recursul va fi admis, iar hotărârile casate, cu consecinţa respingerii acţiunii principale şi a admiterii cererii reconvenţionale formulate de pârâta Comunitatea X.
| ← Compensaţia legală - modalitate de stingere a obligaţiilor.... | Construcţie edificată fără autorizaţie. Anularea procesului... → |
|---|
