Contestaţie la executare. Invocarea dreptului de retenţie. Condiţii
| Comentarii |
|
Se poate invoca dreptul de retenţie pe calea unei contestaţii la executare, dar numai în situaţia în care acest drept s-a născut ulterior hotărârii de restituire sau dacă în procesul dintre părţi problema restituirii sau a evacuării nu a fost discutată în mod de sine stătător, pentru ca detentorul să fie în situaţia de a-şi face toate apărările.
(Decizia nr. 3463 din 30 noiembrie 2001 — Secţia a IV-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 1612 din 9.02.2001, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins contestaţia la executare formulată de contestatoarea I.M.I. în contradictoriu cu intimatul D.V. şi a respins cererea de suspendare a executării silite, ca neîntemeiată.
Contestatoarea a fost obligată la plata sumei de 2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariu de avocat.
Contestaţia a fost formulată la executarea silită pornită de intimatul creditor D.V., solicitându-se acordarea dreptului de retenţie asupra unu imobil situat în Bucureşti, sectorul 4, până la achitarea contravalorii îmbunătăţirilor şi achitarea sultei.
în motivarea contestaţiei la executare, contestatorul a arătat că a adus îmbunătăţiri la garsonieră prin contribuţie exclusivă, motiv pentru care solicită recunoaşterea unui drept de retenţie.
Instanţa a respins contestaţia la executare, reţinând că nu s-a făcut dovada existenţei îmbunătăţirilor făcute de reclamantă, aceasta neavând o creanţă certă împotriva creditorului obligaţiei de restituire, iar dreptul de retenţie solicitat nu s-a născut ulterior hotărârii de restituire a bunului.
Prin Decizia civilă nr. 1837, pronunţată la 27.06.2001, a fost respins apelul declarat de apelanta contestatoare I.M.I., ca nefondat.
Tribunalul a reţinut că motivarea privind existenţa îmbunătăţirilor este subsidiară şi că motivele respingerii contestaţiei sunt considerentele privind dreptul de retenţie solicitat, care nu s-a născut ulterior pronunţării hotărârii în restituire şi nici nu s-a invocat în vreo acţiune de restituire a bunului.
împotriva deciziei a declarat recurs contestatoarea I.M.I., formulând următoarele motive de recurs:
Din materialul probator administrat în cauză rezultă că recurenta a efectuat îmbunătăţiri imobilului care formează obiectul cererii de executare silită. Deşi instanţa de fond a constatat că au fost aduse îmbunătăţiri la imobil, contestaţia a fost respinsă, pe considerente lipsite de substanţă juridică.
Recurenta susţine că a solicitat constituirea unui drept de retenţie în favoarea sa, deoarece este vorba de bunul propriu al creditorului intimat, iar, în cazul înstrăinării, procedura de recuperare a sumelor de bani investite ar fi dificilă, prin solicitarea executării silite asupra bunurilor comune ale soţilor D.
Recurenta nu a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă.
Instanţa, verificând, în condiţiile art. 306 pct. 3 din Codul de procedură civilă, dacă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă, reţine că motivele pot fi analizate prin prisma pct. 9 al acestui text de lege - "când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Recursul este nefondat.
Creditorul D.V. a început executarea silită directă împotriva contestatoarei debitoare I.M. prin Dosarul de executare nr. 798/2000, titlu executoriu constituindu-l Decizia civilă nr. 893 din 13.04.1999 a Tribunalului Bucureşti-Secţia a IV-a civilă prin care s-a atribuit acestuia garsoniera situată în Bucureşti şi a fost obligată contestatoarea la 15.256.834 lei sultă.
Prin contestaţia la executare, contestatoarea a susţinut că a adus îmbunătăţiri imobilului din care se solicită a fi evacuată, îmbunătăţiri evaluate la aproximativ 30.000.000 lei.
Hotărârea pronunţată nu este lipsită de temei legal, aşa cum susţine recurenta.
într-adevăr, dreptul de retenţie este un adevărat drept real de garanţie, imperfect, în virtutea căruia cel ce deţine un bun imobil sau mobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv, să refuze restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.
Prin hotărârea judecătorească care se execută, nu i s-a recunoscut un drept de retenţie contestatoarei, el putând fi invocat pe cale de excepţie, în litigiul privind restituirea bunului.
Contestatoarea poate să invoce acest drept şi pe calea unei contestaţii la executare, aşa cum a procedat în speţă, dar numai în situaţia în care dreptul de retenţie s-a născut ulterior hotărârii de restituire sau dacă în procesul dintre părţi problema restituirii ori a evacuării nu a fost discutată în mod de sine stătător, pentru ca detentorul să fie în situaţia de a-şi face toate apărările, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa.
La interogatoriul luat contestatoarei, aceasta a susţinut că nu a formulat o cerere reconvenţională pentru îmbunătăţiri în cadrul procesului de partaj, deoarece s-a judecat în lipsă. Acest răspuns, coroborat şi cu înscrisurile depuse la dosar, dovedesc împrejurarea că îmbunătăţirile pretinse au fost efectuate anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti care se execută. în consecinţă, nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a invoca dreptul de retenţie în cadrul contestaţiei şi nu se mai impune a se efectua o analiză a probelor, pentru a demonstra existenţa îmbunătăţirilor făcute de reclamantă.
Conform art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat, iar recurenta a fost obligată la cheltuieli judiciare intimatului, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă.
| ← Contestaţie la executare. Lămurirea întinderii titlului... | Contestatie la executare. Actualizarea creanţei. → |
|---|
