Contestaţie la executare. Creditor ipotecar. Opozabilitatea ipotecii faţă de dobânditorul ulterior al imobilului, în favoarea căruia s-a pronunţat o hotărâre judecătorească ce ţine loc de contract de vânzare-cumpărare
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1790
Hotărârea judecătorească ce ţine loc de contract de vânzare-cumpărare are caracter constitutiv de drepturi, astfel încât promitentul-cumpărător devine proprietar al imobilului abia ca efect al acestei hotărâri judecătoreşti, anterior având doar un drept de creanţă împotriva promitentului-vânzător.
Dacă anterior dobândirii dreptului de proprietate pe calea hotărârii judecătoreşti, proprietarul imobilului - promitentul-vânzător sau succesorii săi în drepturi - a constituit în favoarea unui terţ un drept de ipotecă, drept care a fost înscris în registrul de publicitate imobiliară, ipoteca este opozabilă promitentului-cumpărător şi dă dreptul creditorului ipotecar să urmărească imobilul în mâna oricui s-ar afla, potrivit art. 1790 C. civ., chiar dacă urmărirea silită se declanşează ulterior pronunţării hotărârii care ţine loc de act de vânzare-cumpărare.
împrejurarea că ipoteca s-a constituit în timpul procesului având ca obiect pronunţarea hotărârii care ţine loc de contract de vânzare-cum-părare nu înlătură opozabilitatea dreptului de ipotecă în raport cu promi-tentul-cumpărător, ci poate influenţa numai asupra valabilităţii contractului de ipotecă.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 706 din 4 aprilie 2007)
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Alexandria la data de 26 august 2003, sub nr. 2395/2003, contestatoarea SC R. SA a formulat, în contradictoriu cu intimaţii Biroul Executorului Judecătoresc - , SC R.A. SA, SC G.M. SRL şi SC L.D.P. SRL, contestaţie împotriva executării silite pornită asupra imobilului constituit din fermă de vaci, anexe şi teren aferent, în suprafaţă de 8660 mp, situat în comuna Ţ., bunuri ce formează obiectul dosarului de executare nr. 287/2002 al executorului judecătoresc, solicitând anularea formelor de executare şi totodată, nulitatea următoarelor acte juridice: actul de vânzare-cumpărare nr. 11256 din 11 noiembrie 1994, actul adiţional nr. 11281 din 14 noiembrie 1994, actul adiţional nr. 1084 din 26 februarie 1992 şi contractul de ipotecă nr. 435 din 23 martie 1999.
în motivarea contestaţiei, contestatoarea a susţinut, în esenţă, că este proprietara imobilului supus executării silite, conform sentinţei civile nr. 4310/2000 a Judecătoriei Alexandria, iar actele juridice menţionate sunt lovite de nulitate ca urmare a existenţei fraudei părţilor. Dreptul de proprietate al SC L.D.P. SRL nu îi este opozabil, întrucât nu s-au respectat condiţiile de publicitate. S-a mai susţinut şi că sentinţa civilă nr. 1088/2002 a Tribunalului Teleorman şi contractul de ipotecă nr. 435/1999 nu pot constitui titluri executorii, deoarece din hotărâre nu rezultă care este raportul juridic fundamental, iar contractul de ipotecă este nul pentru nerespectarea principiului specializării ipotecii.
Prin sentinţa civilă nr. 3234 din 24 octombrie 2003, Judecătoria Alexandria a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a tardivităţii contestaţiei, a admis în parte contestaţia la executare, a anulat formele de executare silită şi a respins cererea privind constatarea nulităţii actelor juridice menţionate mai sus.
Prin decizia civilă nr. 971 din 12 mai 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă în dosarul nr. 229/2004, a fost admis apelul formulat de SC R.A. SA împotriva sentinţei fondului, a fost schimbată în tot sentinţa şi a fost respinsă contestaţia la executare, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
La data de 10 ianuarie 1994 s-a încheiat între contestatoarea SC R. SA şi SC S.l. SRL, reprezentată de director general S.C., contractul de asociere în parti-cipaţiune nr. 101, în vederea realizării unui export de carne de porc. Art. 6 pct. 2 din contract stipula că: „în cazul în care SC S.l. SRL nu-şi respectă obligaţiile de plată, SC R. SA are dreptul de proprietate asupra fermei din localitatea Ţ., fermă al cărei proprietar este S.C. în acest caz, prezentul contract de asociere constituie antecontract de vânzare-cumpărare".
Ulterior, această fermă a făcut obiectul unor vânzări succesive, în final, fiind constituită ca aport în natură la capitalul social al SC L.D.P. SRL. între această ultimă societate şi creditoarea SC R.A. SA s-a încheiat contractul de ipotecă nr. 435 din 23 martie 1999 prin care debitoarea SC L.D.P. SRL constituia ipotecă asupra fermei în discuţie pentru garantarea plăţii obligaţiilor comerciale asumate de SC G.M. Com SRL în sumă de 1.500.000.000 lei, reprezentând contravaloare produse petroliere livrate de creditorul SC R.A. SA.
Ipoteca a fost înscrisă sub nr. 499/1999 şi în baza ei şi a sentinţei civile nr. 1088 din 21 februarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, creditoarea SC R.A. SA a pornit executarea silită împotriva contestatoarei.
Curtea a reţinut că acţiunea prin care se tinde la transformarea antecontractului într-un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, este o acţiune în constituire de drepturi, astfel că societatea contestatoare a devenit proprietară asupra imobilului la data de 7 decembrie 2000, data sentinţei civile nr. 4310 dată de Judecătoria Alexandrina, ulterior înscrierii ipotecii creditoarei-apelante SC R.A. SA. în aplicarea art. 1790 C. civ., creditorul ipotecar care şi-a înscris ipoteca poate urmări silit imobilul, indiferent dacă acesta trece din patrimoniul debitorului în patrimoniul unui terţ.
Instanţa de apel a reţinut şi că instanţa de fond a pronunţat o soluţie corectă privind capetele de cerere referitoare la declararea nulităţii actelor juridice menţionate mai sus, contestatoarea nefăcând dovada susţinerilor sale.
împotriva acestei decizii s-a formulat prezentul recurs, în termen legal, de către contestatoarea SC R. SA, invocându-se motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
în motivarea cererii de recurs s-au susţinut, în esenţă, următoarele:
în mod greşit instanţa a făcut aplicarea art. 1790 C. civ., acest text nefiind aplicabil, întrucât recurenta-contestatoare nu a dobândit imobilul de la debitorul SC L.D.P. SRL după ce aceasta ipotecase imobilul în favoarea apelantei SC R.A. SA, ci chiar de la primul proprietar al fermei, numitul S. C.
în timpul soluţionării litigiului având ca obiect imobilul în discuţie, pentru a-l sustrage de la urmărirea recurentei, proprietarul S.C. a încercat înstrăinarea acestuia în mod succesiv către diverse persoane juridice, al căror reprezentant legal era el însuşi. înstrăinarea imobilului către SC L.D.P. SRL şi semnarea contractului de ipotecă au avut loc în timpul litigiului dintre recurentă şi S.C.
Prin decizia atacată se reţine că nu s-au prezentat dovezi care să justifice fraudarea dreptului recurentei, însă, din actele existente în dosar, reiese, fără dubiu, că toate societăţile comerciale implicate în contractul de ipotecă au fost reprezentate legal de S. C., care era parte în acel litigiu, ceea ce face evidentă fraudarea drepturilor recurentei. Niciunul dintre subdobânditorii succesivi de rea-credinţă nu au intabulat dreptul de proprietate asupra fermei, SC R. SA deschizând cartea funciară în octombrie 2003, iar până la această dată, conform art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul său de proprietate rezultând dintr-o hotărâre judecătorească era opozabil fără înscrierea în cartea funciară.
Recurenta susţine că, faţă de acestea, titlul său de proprietate are preferinţă oricărei alte înstrăinări, chiar anterioare, astfel că, SC L.D.P. SRL, nefiind proprietar, nici nu putea să ipotecheze imobilul. Recurenta arată că a contestat însuşi dreptul real principal al celui ce a constituit ipoteca, iar faţă de faptul că acest drept real principal nu îi era opozabil, nici dreptul de ipotecă al SC RA. SA nu îi poate fi opus.
Pe de altă parte, recurenta susţine că, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel ar fi trebuit să se pronunţe şi cu privire la cererile recurentei referitoare la contractul de ipotecă nr. 435/1999 şi a titlului executoriu care a stat la baza executării silite.
Susţine, totodată, că la constituirea ipotecii au fost încălcate dispoziţiile legale, astfel: contractul de ipotecă nu are cauză, întrucât la data autentificării lui -23 martie 1999-contractul de vânzare-cumpărare nu fusese încă semnat, acesta fiind semnat la 25 martie 1999, or, ipoteca fiind un drept accesoriu, nu poate fi valabilă în lipsa dreptului real principal; au fost încălcate dispoziţiile art. 1776 C. civ. cu privire la specializarea ipotecii în privinţa creanţei garantate, în cuprinsul contractului neindicându-se natura şi temeiul creanţei garantate, fiind indicat doar un contract-cadru de vânzare-cumpărare produse petroliere, inexistent la acest moment şi în raport de care creanţa garantată era eventuală. Se susţine şi că, suma garantată trebuia cuantificată total de la început, or, nici măcar în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat ulterior nu se poate stabili o sumă, întrucât din contract nu rezultă cantitatea exactă de produse contractate.
în final, recurenta susţine că titlul executoriu - sentinţa civilă nr. 1088/2000 a Tribunalului Bucureşti, nu poate constitui temeiul executării silite a imobilului, întrucât din cuprinsul ei nu rezultă că obligaţia de plată, astfel sancţionată, are ca temei contractul de vânzare-cumpărare nr. 192/1999 şi, deci, este aceeaşi cu obligaţia de plată garantată prin contractul de ipotecă menţionat.
Au fost formulate întâmpinări la cererea de recurs de către executorul judecătoresc şi SC RA. SA.
în faţa instanţei de recurs, recurenta a invocat ca motiv suplimentar de recurs şi faptul că a intervenit perimarea executării silite.
Soluţionând recursul formulat, în raport de motivele invocate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea constată următoarele:
în ceea ce priveşte greşita aplicare a art. 1790 C. civ. de către instanţa de apel, Curtea constata că susţinerile societăţii recurente sunt neîntemeiate.
Astfel, conform acestui text „creditorii care au privilegiu sau ipotecă înscrisă asupra unui imobil îl urmăresc în orice mână ar trece".
în mod corect instanţa de apel a reţinut că sentinţa civilă nr. 4310 din 7 decembrie 2000 a Judecătoriei Alexandria, prin care a fost pronunţată o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind imobilul în discuţie în favoarea recurentei, în baza contractului de asociere nr. 101/1994, are caracter constitutiv de drepturi, iar nu declarativ al unui drept de proprietate preexistent, fiind dată în executarea silită a unui antecontract de vânzare-cumpărare prin transformarea acestuia în contract de vânzare-cumpărare. Aşa fiind, societatea recurentă a devenit proprietară asupra imobilului abia ca efect al acestei hotărâri judecătoreşti, anterior acesteia având doar un drept de creanţă împotriva debitorului persoană fizică S.C.
Ca atare, în mod corect a fost stabilit de către instanţa de apel că ipoteca constituită prin contractul de ipotecă nr. 435 din 23 martie 1999 şi înscrisă în registrul de publicitate imobiliară sub nr. 499/1999 este anterioară dobândirii de către recurentă a dreptului de proprietate asupra imobilului şi, deci, devin aplicabile dispoziţiile art. 1790 C. civ., acest drept de ipotecă fiind opozabil recurentei şi dând posibilitatea creditorului ipotecar SC R.A. SA să urmărească imobilul în mâna recurentei.
Este irelevant dacă cel care a constituit ipoteca (în cauză, SC L.D.P. SRL) este sau nu aceeaşi persoană care a contractat cu recurenta şi este neîntemeiată susţinerea recurentei că ea ar fi „dobândit imobilul" de la primul proprietar al fermei, persoana fizică S.C., întrucât art. 1790 C. civ. acoperă nelimitativ oricâte transmiteri de drepturi asupra imobilului, situaţia de fapt în speţă fiind întocmai cea vizată de textul de lege menţionat, iar pe de altă parte, recurenta nu „a dobândit imobilul" prin contractul de asociere nr. 101/1994, anterior ipotecii, ci ulterior acesteia, ca efect al sentinţei nr. 4310/2000.
în ceea ce priveşte susţinerile în sensul că transmiterile succesive ale imobilului şi semnarea contractului de ipotecă ar fi avut loc în timpul soluţionării litigiului
finalizat prin sentinţa nr. 4310/2000 şi că aceasta ar constitui însăşi dovada relei-credinţe a părţilor acestor transmiteri succesive, Curtea constată că aceste împrejurări nu înlătură aplicarea art. 1790 C. civ., care vizează opozabilitatea şi prerogativa urmăririi în baza unui contract de ipotecă, ci pot influenta numai asupra valabilităţii contractului de ipotecă, în sensul de act juridic în sine. Evident că desfiinţarea actului juridic lasă fără premisă însăşi aplicarea art. 1790 C. civ., însă acest efect nu se produce doar la nivelul opozabilităţii şi al înlăturării prerogativei urmăririi rezultate din contractul de ipoteca, ci este o consecinţă a însăşi inexistenţei contractului de ipotecă.
De aceea, aceste susţineri pot prezenta relevanţă doar în soluţionarea pretenţiei de constatare a nulităţii contractului de ipotecă şi a actelor juridice prin care s-au produs transmiterile succesive. Odată, însă, contractul de ipotecă păstrat ca fiind valid, aplicarea art. 1790 C. civ. devine inevitabilă.
Recurenta a mai susţinut că, faţă de faptul că este prima care a efectuat publicitatea dreptului sau de proprietate, titlul său de proprietate are preferinţă oricărei alte înstrăinări, chiar anterioare, astfel că, SC L.D.P. SRL, nefiind proprietară, nici nu putea să ipotecheze imobilul. Recurenta arată că a contestat însuşi dreptul real principal al celui ce a constituit ipoteca, iar faţă de faptul că acest drept real principal nu îi era opozabil, nici dreptul de ipotecă al SC RA. SA nu îi poate fi opus.
Se constată de către Curte că, în cadrul acestei critici, se fac, de fapt, mai multe susţineri, unele legate de inopozabilitate (a dreptului de proprietate sau a dreptului de ipotecă), altele legate direct de lipsa dreptului de proprietate al SC L.D.P. SRL (debitorul urmărit şi care a instituit ipoteca) sau preferinţa dreptului recurentei în concursul cu SC L.D.P. SRL.
Se susţine că: ipoteca nu este „opozabilă" (conform însăşi redactării recurentei) întrucât însuşi dreptul de proprietate al debitorului care a constituit-o nu este opozabil, iar acesta nu este opozabil întrucât nu au fost îndeplinite condiţiile de publicitate; se susţine, în acelaşi alineat, şi că debitorul nu era proprietar (deci nu numai că dreptul de proprietate al SC L.D.P. SRL nu era opozabil, ci pur şi simplu, direct, că aceasta nu avea acest drept) şi că SC L.D.P. SRL, nefiind proprietar, nici nu putea să ipotecheze imobilul.
Curtea consideră că aceste susţineri fac necesare următoarele nuanţări, plecând de la distincţia între inexistenţa dreptului şi inopozabilitatea lui.
într-adevăr, un principiu general aplicabil, recunoscut în cadrul acţiunilor în revendicare, este acela că, în concursul dintre doi pretinşi proprietari, se dă preferinţă subdobânditorului care a îndeplinit primul condiţiile de publicitate, indiferent de data actului de dobândire. în măsura în care există concurs între doi
subdobânditori ai imobilului, îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară cu întâietate de către unul dintre aceştia ar putea atrage consecinţa acordării preferinţei dreptului de proprietate al acestuia. Aceasta regula se aplică, însă, în concursul care pune în discuţie drepturi (titluri) de proprietate.
în cauză, se pune problema opozabilităţii unui drept de ipotecă şi concursul dintre un drept de proprietate (pretins de recurentă) şi dreptul de ipotecă pretins de intimata creditoare SC RA. SA (care îi conferă acesteia dreptul de urmărire).
Dispoziţiile art. 1790 C. civ. instituie foarte ferm şi fără nici un fel de circum-stanţieri că ipoteca înscrisă conferă dreptul de urmărire în mâna oricui s-ar afla imobilul, oricine ar fi, chiar însuşi proprietarul. Aşadar, textul acordă „preferinţă” dreptului de ipotecă chiar în faţa dreptului de proprietate. Nu interesează nimic altceva decât anterioritatea înscrierii ipotecii, dreptul de urmărire nefiind afectat de nicio alta condiţie. Nu interesează dacă şi în ce fel şi-au efectuat formalităţile de publicitate imobiliara dobânditorii ulteriori sau chiar anteriori ai imobilului, nici măcar dacă dreptul însuşi de proprietate al celui care a constituit ipoteca era opozabil terţilor prin îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. Tot ceea ce interesează este publicitatea ipotecii.
Pe de alta parte, într-adevăr, dacă cel care a constituit ipoteca nu era şi proprietarul imobilului, se poate pune în discuţie însăşi validitatea contractului de ipotecă şi aceasta poate fi considerata viciată în condiţiile art. 1769 C. civ. (o astfel de analiză fiind distinctă faţă de cea făcută mai sus, referitor strict la opozabilitate).
Dar, iarăşi, orice aspect care pune în discuţie însăşi deţinerea dreptului de proprietate de către debitorul care a constituit ipoteca (deci, însăşi existenta dreptului său de proprietate, iar nu simpla sa opozabilitate) se subsumează analizei a însăşi validităţii contractului de ipotecă, în considerarea naturii sale de act juridic (iar nu a simplei inopozabilităţi în contextul art. 1790 C. civ.).
Aşadar, în măsura în care se discută nu însăşi dobândirea dreptului de proprietate de către SC L.D.P. SRL, ci doar opozabilitatea acestui drept faţă de terţi, se constată de către Curte că inopozabilitatea dreptului de proprietate însuşi (datorată neîndeplinirii formalităţilor de publicitate imobiliară) rămâne total irele-vantă în aplicarea art. 1790 C. civ., căci, astfel cum s-a arătat deja mai sus, acest text nu instituie nicio altă condiţie pentru exercitarea dreptului de urmărire de către creditorul ipotecar decât opozabilitatea ipotecii însăşi (iar nu şi opozabilitatea dreptului de proprietate al celui care a instituit ipoteca).
în măsura în care se are în vedere însăşi deţinerea valabilă a dreptului de proprietate de către SC L.D.P. SRL, susţinându-se că acest drept nu ar fi fost legal dobândit de către această societate şi, ca urmare, contractul de ipotecă a fost încheiat de un neproprietar, se ajunge la discutarea valabilităţii contractului de ipotecă pe fondul său, ca act juridic, iar nu la o simplă analiză a inopozabilităţii dreptului de ipotecă.
Or, astfel cum se va arăta în continuare, nulitatea a însuşi actului de ipotecă, precum şi a actelor juridice de transmitere succesivă a imobilului de la proprietarul iniţial S.C. până la SC L.D.P. SRL, nu poate fi pusă în discuţie în prezentul recurs, întrucât aceste pretenţii au fost deja respinse prin sentinţa fondului, împotriva căreia contestatoarea nu a făcut apel, repunerea în discuţie a acestei nulităţi neputându-se face omisso medio în prezentul recurs. Soluţia dată prin sentinţa fondului pretenţiilor legate de declararea nulităţii contractului de ipotecă şi actelor de transmitere a imobilului a intrat sub puterea lucrului judecat, prin neatacarea acesteia de către partea interesată - recurenta contestatoare.
Recurenta a mai susţinut, prin prezentul recurs că, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel ar fi trebuit să se pronunţe şi cu privire la cererile recurentei referitoare la contractul de ipotecă nr. 435/1999 şi a titlului executoriu care a stat la baza executării silite.
Caracterul devolutiv al apelului nu semnifică faptul că instanţa de apel putea să soluţioneze pricina dincolo de ceea ce a fost învestită prin criticile formulate în apelul declarat de SC RA. SA. Dimpotrivă, conform art. 295 C. pr. civ., instanţa de apel putea analiza cauza strict în limitele cererii de apel (iar aceste limite vizau exclusiv soluţia instanţei de fond dată asupra anulării formelor de executare silită, iar nu şi soluţia de respingere a celorlalte capete de cerere).
De aceea, nu pot căpăta relevanţă în recurs orice critici care vizează, de fapt, nulitatea contractului de ipotecă sau a actelor de transmitere a imobilului. Astfel de critici sunt şi cele aduse de recurentă, legate de lipsa cauzei contractului de ipotecă şi susţinerile referitoare de nespecializarea contractului de ipoteca (sub aspectul naturii, temeiului şi cuantumului creanţei garantate), căci vizează exclusiv nulitatea contractului.
Se mai susţine de către recurentă că nu rezultă că sentinţa nr. 1088/2000 a Tribunalului Bucureşti ar fi fost dată în temeiul contractului nr. 192/1999 şi că din cuprinsul contractului de ipotecă nu rezulta care ar fi fost creanţa astfel garantată, deci nu rezultă că obligaţia sancţionată prin sentinţa menţionată este aceeaşi cu obligaţia de plată garantată prin contractul de ipotecă. Aceste aspecte interesează, într-adevăr, strict în analiza legalităţii executării silite.
Curtea constată, însă, din cuprinsul sentinţei civile nr. 1088/2000 a Tribunalului Bucureşti, coroborat cu cererea de chemare în judecată, astfel soluţionată, că prin acea sentinţă a fost soluţionată pretenţia reclamantei din acea cauza,
SC R.A. SA, împotriva SC C.M. SRL, decurgând din contractul de livrare de produse petroliere care a şi fost garantat prin contractul de ipotecă nr. 435/1999 şi transcris sub nr. 499/1999 (conform menţiunilor exprese din cererea de chemare în judecată), iar în practicaua sentinţei se menţionează expres contractul nr. 192/1999.
în cuprinsul contractului de ipotecă nr. 435/1999 (deci, acelaşi menţionat în cererea soluţionată prin sentinţa nr. 1088/2000) se precizează că debitoarea SC L.D.P. SRL constituie ipotecă asupra fermei în discuţie în vederea garantării plăţii obligaţiilor comerciale asumate de SC C.M. SRL pentru suma de 1.500.000.000 lei, „suma reprezentând contravaloarea produselor petroliere livrate de creditorul SC R.A. SA societăţii G.M. SRL în baza contractului de vânzare-cumpărare produse petroliere", „garanţie care va fi menţinută până la achitarea tuturor debitelor datorate creditorului ipotecar".
Şi în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. 192/1999 încheiat între SC R.A. SA şi SC C.M. Com SRL se face menţiunea expresă că obligaţiile debitorului se garantează prin contractul de ipoteca nr. 435/1999.
Din toate aceste înscrisuri, coroborate, rezultă cu certitudine că sentinţa civilă nr. 1088/2000 şi contractul de ipotecă în discuţie vizează una şi aceeaşi creanţă rezultată în favoarea SC RA. SA din contractul nr. 192/1999.
în concluzia celor expuse, Curtea constată că motivele de recurs dezvoltate iniţial nu sunt întemeiate.
în ceea ce priveşte susţinerea recurentei, că a intervenit perimarea executării silite, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi invocată direct în recurs ca un motiv de anulare a formelor de executare silită, întrucât ar constitui o cauza juridică nouă, neavută în vedere de nici una dintre instanţele anterioare şi neanalizată ca atare. Or, căile de atac sunt astfel concepute ca să asigure mai multe grade de jurisdicţie, chiar în materia constatării perimării fiind prevăzute doua grade de jurisdicţie, în faţa instanţei de fond şi în recurs, conform art. 253 C. pr. civ. Cauza prezentă, având ca obiect contestaţie la executare, în cadrul căreia perimarea executării silite este invocată drept argument pentru anularea formelor de executare silită, a fost supusă judecăţii în primă instanţă, apel şi recurs, iar această apărare a recurentei a fost invocată pentru prima oară direct în recurs, fără a exista posibilitatea ca instanţele anterioare să se poată pronunţa asupra acestui aspect şi, astfel, să fie asigurată parcurgerea celor trei grade de jurisdicţie asupra acestei apărări, inclusiv.
în raport de aceasta, Curtea consideră că acest aspect nu poate fi invocat şi tranşat direct în recurs (rămânând, evident, părţii deschisă posibilitatea unei cereri separate în acest sens).
Pentru toate aceste motive, în baza art. 312 C. pr. civ. recursul a fost respins ca fiind nefondat. (A.R.)
| ← Contestaţie împotriva hotărârii prin care s-a stabilit... | Contract de construire a unei locuinţe cu credit de la stat,... → |
|---|
