Cerere pentru măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001. Obligaţia unităţii deţinătoare de a emite decizie ori dispoziţie motivată. Neexecutare. Inadmisibilitatea acordării unor daune cominatorii
| Comentarii |
|
Legea nr. 10/2001, art. 25 alin. (1)
C. pr. civ., art. 5803 alin. (1) şi (5) Î.C.C.J., S.U., Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005
Articolul 5803 alin. (5) C. pr. civ. prevede că pentru neexecutarea obligaţiilor de a face ori de a nu face izvorâte dintr-un titlu executoriu nu se pot acorda daune cominatorii.
Pe acest temei, în cazul neexecutării obligaţiilor de a face intuitu person-ae - cum este obligaţia de a emite decizie ori dispoziţie motivată în baza Legii nr. 10/2001 în sarcina unităţii deţinătoare a imobilului - este posibilă doar aplicarea unei amenzi civile în condiţiile prescrise de art. 5803 alin. (1).
Chiar dacă prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii s-au socotit admisibile, după intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 5803 C. pr. civ., cererile prin care se solicită obligarea debitorilor, ce nu-şi îndeplinesc obligaţiile de a face sau de a nu face, la plata de daune cominatorii, această decizie şi-a încetat, însă, efectele pe data modificării Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 459/2006 în vigoare din 13 ianuarie 2007.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 214/A din 20 septembrie 2007)
NOTĂ: Speţa are în vedere codul de procedură civilă aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 459/2006.
Decizia a rămas irevocabilă prin nerecurare.
Prin sentinţa civilă nr. 725 din 22 mai 2007 pronunţată în dosar nr. 11344/3/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanţii H.S. şi H.N.,în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, Comisia de aplicare a Legii 10/2001 şi în consecinţă, a obligat pârâta să emită decizie motivată ca răspuns la notificarea nr. 1410 din 10 iulie 2001 ce face obiectul dosarului nr. 27672/2002 şi, totodată, la plata de daune cominatorii în cuantum de 1000 lei pe zi de întârziere, de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la îndeplinirea obligaţiei.
în motivarea hotărârii, s-a reţinut că prin notificarea nr. 1410 din 10 iulie 2001 reclamanţii au solicitat completarea în echivalent a despăgubirii, de la valoarea actualizată cu indicele de inflaţie, pentru despăgubirea primită în anul 1986, până la valoarea actualizată a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, imobil ce a trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 1532 din 14 octombrie 1986.
Judecătoria a constatat că pârâta nu a respectat termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz, de la depunerea actelor doveditoare, înlăuntrul căruia avea obligaţia de a se pronunţa asupra notificării.
Chiar dacă Legea nr. 10/2001 permite ca depunerea actelor doveditoare să poată fi efectuată până la data soluţionării notificării, atare dispoziţii au un caracter de favoare pentru persoanele îndreptăţite, astfel încât nu pot fi invocate de către unitatea deţinătoare ca un motiv al nesoluţionării notificării, în caz contrar, respectivele dispoziţii transformându-se într-o obligaţie respectiv într-un impediment plasat în calea soluţionării notificării.
Pârâta este ţinută să răspundă cererii reclamanţilor de o manieră favorabilă sau nefavorabilă, în funcţie de cuprinsul dosarului constituit pentru ca reclamanţii să aibă posibilitatea să procedeze în consecinţă.
în ceea ce priveşte daunele cominatorii, Tribunalul în raport de art. 1073 C. civ., a apreciat ca întemeiată cererea cu acest obiect, în considerarea caracterului acestor daune de sancţiune pecuniară, de constrângere a debitorului care persistă în neexecutarea obligaţiei ce îi revin.
împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de apel s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a obligat pârâta la plata daunelor cominatorii în aplicarea art. 1073 C. civ. raportat la art. 5803 C. pr. civ., întrucât acest capăt de cerere este inadmisibil.
Daunele cominatorii, ca mijloc de constrângere a debitorului pentru asigurarea executării obligaţiilor de a face şi de a nu face, nu pot fi acordate când este posibilă executarea obligaţiilor în natură pe cale silită, întrucât în această situaţie, instanţa are posibilitatea acordării de despăgubiri pentru un prejudiciu creat în acest fel creditorului.
De altfel, art. 1073 C. civ., reţinut de către instanţa de fond ca temei juridic al admiterii acestei cereri, priveşte daunele interese, şi nu daunele cominatorii.
Termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu este unul imperativ, iar respectarea acestuia presupune concomitent şi respectarea obligaţiilor legale în ceea ce priveşte depunerea unei documentaţii complete de către persoana îndreptăţită; pe de altă parte, în cazul în care, după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, pârâtul refuză în continuare să-şi îndeplinească obligaţia stabilită, reclamantul poate uza de calea prevăzută de art. 5803 C. pr. civ., conform căruia debitorul poate fi constrâns să-şi îndeplinească obligaţia prin aplicarea unei amenzi civile.
Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate în motivarea căii de atac şi a actelor dosarului, Curtea apreciază că apelul este fondat.
Prin cererea dedusă judecăţii în cauză, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei, ca unitate deţinătoare, de a emite decizie sau dispoziţie motivată privind modalitatea în care înţelege să soluţioneze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 1410 din 10 iulie 2001 privind imobilul situat în Bucureşti, sector 2, sub sancţiunea de daune cominatorii în cuantum de 1000 lei/zi de întârziere, în cazul neexecutării obligaţiei.
Prima instanţă a admis în totalitate cererea de chemare în judecată, criticile formulate de pârâtă în motivarea prezentei căi de atac vizând exclusiv cererea privind plata daunelor cominatorii stabilită în sarcina sa.
Apelanta pârâtă susţine în mod corect faptul că dispoziţiile art. 1073 C. civ. la care s-a făcut explicit referire în sentinţa atacată nu reprezintă un temei juridic viabil al cererii cu obiectul menţionat, întrucât constituie în realitate sediul reglementării daunelor interese posibil a fi acordate pentru neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiei izvorând dintr-un act juridic civil, de regulă contractul.
Or, daunele cominatorii solicitate în speţă reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului pentru executarea unei obligaţii decurgând dintr-un titlu executoriu, inclusiv dintr-o hotărâre judecătorească, fără a avea natura unor daune interese, ce pot fi obţinute numai în cazul perseverării debitorului în neexecutare, prin transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii.
Sediul reglementării vizând executarea silită a obligaţiilor de a face ori de a nu face izvorâte dintr-un titlu executoriu este reprezentat de Secţiunea a IV-a din Capitolul VI al Codului de procedură civilă, după cum în mod corect a indicat apelanta, în cuprinsul căruia se regăseşte şi art. 5803 care, în alin. (5), prevede că pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în această normă nu se pot acorda daune cominatorii.
în aceste condiţii, sunt întemeiate susţinerile apelantei în sensul că cererea tinzând la acordarea daunelor cominatorii nu poate fi primită, însă nu pentru argumentul conceput în motivele de apel relative la posibilitatea executării obligaţiei din prezenta cauză în natură, pe cale silită: nu este vorba despre o executare „în natură" sau „în echivalent” în cazul executării unei hotărâri judecătoreşti sau a altor titluri, ci despre posibilitatea sau nu a recurgerii la executorul judecătoresc, în cazul neîndeplinirii de bunăvoie a obligaţiilor din titlul executoriu.
Or, daunele cominatorii se acordă exclusiv în cazul obligaţiilor intuitu personae, când nu se poate recurge la executorul judecătoresc pentru o executare silită, tocmai pentru că nu există un alt mijloc viabil de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligaţiilor din titlu executoriu.
în speţă, obligaţia de a emite decizie ori dispoziţie motivată stabilită în sarcina pârâtei de către instanţa de fond - şi care nu a fost contestată în motivarea căii de atac, dispoziţia primei instanţe pe acest aspect intrând în puterea lucrului judecat - nu poate fi executată silit prin intermediul executorului judecătoresc, ceea ce atestă posibilitatea stabilirii în sarcina debitorului acestui tip de daune.
însă, după cum s-a arătat, reglementarea actuală a materiei executării silite a obligaţiei de a face nu prevede acordarea daunelor cominatorii, unica procedură posibilă fiind, în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae, aplicarea unei amenzi civile în condiţiile prescrise de art. 5803 alin. (1) C. pr. civ.
Este de menţionat că prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii s-au socotit admisibile cererile prin care se solicită obligarea debitorilor ce nu-şi îndeplinesc obligaţiile de a face sau de a nu face la plata de daune cominatorii, după intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 5803 C. pr. civ.
Această decizie şi-a încetat, însă, efectele pe data modificării Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 459/2006 în vigoare din 13 ianuarie 2007, a cărei reglementare a fost descrisă anterior în prezentele considerente.
în consecinţă, Curtea va admite apelul şi în baza art. 296 C. pr. civ., va schimba în parte sentinţa în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea pârâtei la 1000 lei/zi de întârziere cu titlu de daune cominatorii, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei relative la obligarea pârâtei de a emite decizie motivată ce nu au făcut obiectul apelului de faţă. (A.C.)
| ← Cerere de reconstituire a dreptului de proprietate formulată,... | Constatarea vacanţei succesorale în cazul lipsei... → |
|---|
