Contract de vânzare-cumpărare cu rentă viageră. Pact comisoriu. Admisibilitatea acţiunii în constatare a rezoluţiunii de drept. Caracterul patrimonial şi transmisibil al dreptului de a solicita rezoluţiunea. Calitatea procesuală pasivă a cumpărătorului de

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

C. proc. civ., art. 111

în temeiul pactului comisoriu a operat o rezoluţiune a contractului, acesta fiind desfiinţat de drept, exclusiv în temeiul declaraţiei de rezoluţiune a părţii îndreptăţite, desfiinţarea contractului producând efecte, ca urmare a exercitării dreptului său potestativ cu acest obiect, fără intervenţia instanţei şi fără a fi necesar consimţământul cumpărătorului şi că, acţiunea pe care a înţeles să o formuleze este o acţiune în constatarea unei situaţii juridice - faptul că rezoluţiunea contractului a operat deja prin exercitarea dreptului de denunţare a contractului. Acţiunea formulată de reclamant nu poate fi calificată ca o acţiune în realizarea dreptului, ci ca o acţiune în constatare, aceasta având ca obiect constatarea rezoluţiunii de drept a contractului încheiat de autoarea reclamantului.

Curtea reţine caracterul intuitu personae al contractului de rentă viageră în ceea ce priveşte plata rentei stabilite în favoarea credirentierului. Dreptul de a solicita rezoluţiunea contractului sau constatarea intervenirii acesteia este un drept patrimonial ce nu se stinge odată cu decesul credirentierului, ci se transmite succesorilor acestuia.

Calitatea procesuală pasivă în cauză presupune identitatea dintre pârât şi cumpărătorul debitor al obligaţiei de plată al rentei viagere, potrivit contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între Statul Român, reprezentat prin Ministerul Justiţiei, identitate ce nu se regăseşte în cazul pârâţilor Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor, aceştia fiind numai administratori ai imobilului în cauză.

C.A. Bucureşti, s. a IIl-a civ. şi pt. cauze cu min. şi de fam., dec. nr. 743 din 9 iunie 2011 (nepublicată)

Prin acţiunea formulată la data de 25.04.2007 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-secţia a IlI-a Civilă, reclamantul P.N.C.M. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Roman reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei, Academia Romană, Institutul de Etnografie şi Folclor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18231 din 1940, cu cheltuieli de judecată.

în motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare menţionat mai sus, imobilul situat în Bucureşti, str. T.I. nr. 25, sector 1 (fostă str. A. nr. 25), a fost vândut Statului Român cu clauză de rentă viageră în sumă de 1.200.000 lei, consolidaţi în aur conform art. 4 din contract. Această obligaţie a fost executată până în anul 1947, când regimul comunist a încetat executarea obligaţiei.

Tot prin contract, la art. 5, părţile au mai stabilit un pact comisoriu expres care prevede că vânzătorul este îndreptăţit să considere contractul rezolvit de plin drept în cazul în care cumpărătorul, somat în prealabil de două ori, la interval de 20 de zile, nu execută obligaţia de plată a rentei viagere.

Reclamantul, în calitate de legatar universal al vânzătoarei, înţelege să invoce cu respectarea dispoziţiilor contractuale pactul comisoriu convenit, având drept consecinţă desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare şi redobândirea proprietăţii asupra imobilului ce a format obiectul convenţiei.

In drept, s-au invocat disp. art. 969 C. civ.

La termenul de judecată din data de 1.06.2007, tribunalul, din oficiu, având în vedere obiectul acţiunii, a invocat excepţia necompetenţei materiale, iar prin sentinţa civilă nr. 788 din 01.06.2007 a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 5 Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti la data de 08.08.2007.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentat al Statului Roman întrucât din actele depuse la dosar nu rezultă că a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, mai mult chiar din susţinerile reclamantului rezultă că Ministerul Justiţiei a avut calitate de reprezentant al statului la încheierea acestuia. în sprijinul excepţiei invocă şi disp. art. 25 din Decretul nr. 31 din 1954 şi art. 3 pct. 56 din H. 208 din 2005. în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâta Academia Română prin întâmpinarea formulată a arătat că reclamantul nu a făcut dovada existenţei celor două somaţii, motiv pentru care nu se poate presupune că art. 5 din contract şi-a produs efectele şi nu a produs nici o dovadă prin care să se ateste că renta viageră nu a mai fost achitată de la un anumit moment, iar dacă dovedeşte că are calitate de persoană îndreptăţită, poate invoca un drept de creanţă asupra rentei viagere, putându-se îndrepta astfel împotriva statului. Menţionează că cererea este tardiv formulată, reclamantul invocând în mod greşit termenul general de prescripţie reglementat de art. 1890 C. civ.

Pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinarea formulată a invocat excepţia prescripţiei dreptului material al reclamantului, întrucât acţiunea este personală, raportul juridic izvorând dintr-un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de rentă viageră, care este supusă dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care stabileşte termenul general de prescripţie de 3 ani. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 13 şi 16 din acelaşi act normativ reglementează în mod expres cazurile de suspendare şi întrerupere a prescripţiei, iar reclamantul nu a făcut dovada niciunei situaţii prevăzute în mod expres şi limitativ de lege pentru întreruperea prescripţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 1061 din 13.02.2008 pronunţată în dosarul nr. 14511 din 3 din 2007, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor; a admis excepţia lipsei dovezii de reprezentant a Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru Statului Roman; a admis în parte, acţiunea formulată de reclamantul P.N.C.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei; a constatat rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 25534 din 31.07.1940 de Secţia notariat a Tribunalului Ilfov, încheiat între Statul Român, reprezentat prin Ministerul Justiţiei şi defuncta A.W., cu privire la imobilul situat în str. T.I. (fostă A.), nr. 25, sector 1, Bucureşti; a respins acţiunea formulată împotriva pârâţilor Academia Româna, Institutul de Etnografie şi Folclor, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală şi a respins acţiunea formulată împotriva pârâtului Statul roman prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru lipsa dovezii de reprezentant a acestuia, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că următoarele:

La data de 31.07.1940, defuncta A.W., în calitate de vânzătoare, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18.231 din 1940 de către Secţia Notariat a Tribunalului Ilfov încheiat cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Justiţiei, în calitate de cumpărător a vândut cu clauză de rentă viageră imobilul situat în Bucureşti, str. T. I. nr. 25, sector 1 (fostă str. A. nr. 25), rentă viageră în sumă de 1.200.000 lei, consolidaţi în aur conform art. 4 din contract. Această obligaţie a fost executată până în anul 1947, când regimul comunist a încetat executarea obligaţiei.

Astfel, art. 5 din contract prevede că „neplata rentei în termen sau, neplata ei din orice cauză, în condiţiunile de valoare stabilite în art. precedent, dă drept vânzătoarei ca în urma a două somaţiuni consecutive făcute Ministerului de Justiţie prin Ministerul de resort în persoană, la interval de 20 zile să considere contractul reziliat de drept dacă în termen de 20 de zile de la facerea ultimei somaţiuni, Ministerul nu va face plata întregii sume datorate în condiţiunile stabilite în articolul precedent, împreună cu dobânda legală de la facerea somaţiunii. Dovada plăţii nu se va putea face decât prin emiterea şi predarea în termen a unei ordonanţe valabile de plată pentru care să fie prevăzut credit în bugetul Ministerului, urmată de plata în termen de 20 zile de la predare. In caz de reziliere imobilul reintră în proprietatea vânzătoarei fără nici o formalitate în puterea acestui act care, după ce va fi investit cu formula executorie se va executa ca o hotărâre judecătorească definitivă prin Corpul Portăreilor fără ca vânzătoarea să fie obligată a restitui suma primită ca rentă până la reziliere întrucât renta reprezintă echivalentul folosinţei. Orice toleranţă nu atrage renunţarea pentru ratele viitoare la pactul comisoriu expres, astfel cum este stipulat prin acest articol.”

Reclamantul P.N.C.M. este legatar universal al vânzătoarei, potrivit certificatului de moştenitor nr. 504 din 1975 eliberat de Notariatul de Stat Sector 1.

Instanţa a mai reţinut că începând cu anul 1947 ratele de rentă viageră nu au mai fost plătite, pârâtul Ministerul Justiţiei fiind notificat de către reclamant de două ori consecutiv să achite sumele restante pe perioada 1947 - 1975, cu notificările nr. 53 din 19.01.2007, 509 din 18.10.2006 primind răspuns prin adresele nr. 1259 din 2006 din 10263 şi 1259 din 2006 din 95081 din 2006, prin care pârâtul apreciază prescrisă obligaţia asumată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18.231 din 1940.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a apreciat-o neîntemeiată pentru următoarele motive:

Acţiunea formulată de reclamantul P.N.C.M. nu poate fi calificată ca o acţiune în realizarea dreptului, ci ca o acţiune în constatare, aceasta având ca obiect constatarea rezoluţiunii de drept a contractului încheiat de autoarea reclamantului şi pârât.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18.231 din 1940 de către Secţia Notariat a Tribunalului Ilfov cuprinde o clauză contractuală expresă privind rezoluţiunea în caz de ne executare a obligaţiilor, respectiv un pact comisoriu de ultim grad, potrivit căruia în caz de neexecutare contractul se consideră desfiinţat de drept, această stipulaţie având ca efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligaţia să fi fost dusă la îndeplinire.

Rezoluţiunea realizată în temeiul unui pact comisoriu operează de drept, independent de intervenţia instanţei de judecată, intervenţia acesteia priveşte numai constatarea îndeplinirii condiţiilor rezoluţiunii şi nu realizarea dreptului la rezoluţiune.

Dreptul contractual al vânzătorului de a stinge o situaţie juridică preexistentă prin manifestarea sa unilaterală de voinţă este un drept de natură potestativă, esenţa sa fiind dată de împrejurarea că realizarea sa nu depinde de conduita unui alt subiect pasiv. Ca natură juridică, drepturile potestative sunt drepturi absolute şi cu realizare imediată, exerciţiul lor constă exclusiv în realizarea manifestării unilaterale de voinţă - actul juridic al denunţării.

Având în vedere că prezenta cauză are ca obiect acţiune în constatare, astfel cum s-a reţinut mai sus, acţiune imprescriptibilă, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958.

în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor, instanţa a reţinut următoarele:

Imobilul situat în Bucureşti str. T.I. nr. 25 (fost A.) se află în administrarea pârâtului Institutul de Etnografie şi Folclor, institut aflat în subordine a Academiei Române, potrivit Decretului nr. 136 din 1949 şi a H.G. nr. 210 din 1990.

Calitatea procesuală pasivă în cauză presupune identitate a dintre pârât şi cumpărătorul debitor al obligaţiei de plată a rentei viagere, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 25534 din 31.07.1940 de Secţia Notariat a Tribunalului Ilfov, încheiat între Statul Român, reprezentat prin Ministerul Justiţiei, identitate ce nu se regăseşte în cazul pârâţilor Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor, aceştia fiind numai administratori ai imobilului menţionat.

în ceea ce priveşte excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru Statului Român, instanţa a reţinut următoarele:

Pârâtul Ministerului Economiei şi Finanţelor, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, nu a fost parte, la încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 25534 din 31.07.1940 de Secţia Notariat a Tribunalului Ilfov, calitatea de reprezentant la încheierea acestui contract având-o Ministrul Justiţiei.

în temeiul art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954 şi art. 3 pct. 56 din H.G. nr. 208/2005, statul poate fi reprezentat de către Ministerul Economiei şi Finanţelor numai în acea categorie de raporturi juridice în care statul, în virtutea personalităţii sale juridice este parte în mod nemijlocit, fără a mai exista o altă persoana juridică implicată într-un raport de drepturi şi obligaţii, în numele statului. în cauză, Ministerul Justiţiei a avut calitatea de cumpărător la încheierea contractului de vânzare cumpărare, în privinţa căruia se solicită a se constata intervenită rezoluţiunea.

în consecinţă, instanţa a admis excepţia lipsei dovezii de reprezentant a Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru Statul Român, în ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a reţinut în fapt următoarele: Sarcina probei, revine potrivit art. 1169 C. civ., celui care face o propunere, afirmaţie înaintea judecăţii, deoarece trebuie să o dovedească. De la această regulă reprezintă o excepţie, când sarcina probei incumbă pârâtului, între altele, faptele negative, care se probează prin dovedirea faptelor pozitive contrare.

în cauză, susţinerea reclamantului în sensul că pârâtul nu a achitat în perioada 1947 - 1975 renta viageră ce constituia preţul stabilit prin contractul de vânzare cumpărare, fiind un fapt negativ, sarcina probei aparţine pârâtului în ceea ce priveşte faptul pozitiv contrar.

Instanţa a constatat că pârâtul nu a făcut dovada executării obligaţiei asumate prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 25534 din 31.07.1940 de Secţia Notariat a Tribunalului Ilfov, încheiat între Statul Român, reprezentat prin Ministerul Justiţiei şi defuncta A.W., respectiva achitării rentei viagere pe perioada 1947 - 1975.

împotriva acestei sentinţe a declarat apel Academia Română solicitând admiterea apelului şi modificarea în totalitate a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, în motivarea apelului se arată următoarele:

Acţiunea promovată de reclamant şi cu judecarea căreia a fost învestită prima instanţă este o acţiune personală, prin care se ocroteşte un drept de creanţă, fiind o acţiune ex contractu, întemeiată pe un contract şi deci supusă prescripţiei extinctive astfel cum este ea reglementată de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Renta viageră este o obligaţie intuitu personae, iar nerespectarea obligaţiei de plată a rentei viagere din partea cumpărătorului naşte în sarcina vânzătorului, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare cu clauza de renta viageră, un drept de creanţă, în acest caz un drept de creanţă împotriva statului român.

Prezenta acţiune nu are caracterul unui acţiuni reale ci este o acţiune personala, ce poartă asupra unui drept de creanţă, dar care este născuta, are ca temei juridic un contract de vânzare cumpărare.

Constatarea de către instanţă a rezoluţiunii unui contract de vânzare cumpărare cu clauză de rentă viageră nu poate fi admisă printr-o acţiune promovată de către succesorul titularei dreptului de uzufruct viager întrucât printr-un legat cu titlu universal nu se poate transmite un drept personal (intuitu persoane). Este bine cunoscut în doctrina şi jurisprudenţa noastră că drepturile credirentierului izvorâte dintr-un contract de rentă viageră sunt drepturi personale, care nu pot fi transmise succesoral.

Prin urmare, acţiunea este una personală, care este supusă dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care stabileşte că termenul general de prescripţie este de 3 ani, izvorul raportului juridic obligaţional fiind în acest caz un act juridic bilateral, respectiv un contract sinalagmatic.

împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel Ministerul Justiţiei, prin Ministrul Justiţiei, în motivare arătând următoarele:

Ceea ce urmăreşte intimatul reclamant prin cererea sa nu reprezintă numai constatarea de către instanţă a unei situaţii juridice, ci tinde ca pârâtul că fie obligat la executarea unei prestaţii: desfiinţarea contra-tului de vânzare cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, aceasta din urmă presupunând şi redobândirea lucrului vândut.

S-a decis în practică că dacă transformarea acţiunii în constatare în acţiune în realizare nu constituie o modificare de acţiune, în sensul art. 132 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., însă ea implică o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată şi deci nu se poate face pentru prima dată în faţa instanţei de apel, în raport cu dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. (Trib. Bucureşti, s. a IV-a civilă, dec. nr. 730 din 1998, în C.P.J.C. 1998, p. 147).

Faţă de argumentele prezentate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., solicită admiterea apelul şi schimbând în tot sentinţa civilă nr. 1061 din 13.02.2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, să respingeţi ca inadmisibilă acţiunea în constatare.

La data de 17.11.2008 P.N.C.M. a formulat întâmpinare, arătând următoarele:

Rezoluţiunea a operat deja, consecinţă directă a exerciţiului unui drept potestativ care, în esenţa lui, este incomparabil cu afirmarea dreptului material la acţiune, aşa încât să permită o discuţie privitoare la prescripţie.

Acţiunea în constatare este imprescriptibilă extinctiv.

Nu s-a pretins acordarea în persoana reclamantului a rentei viagere, deoarece acest drept s-a stins în momentul decesului credirentierei. în schimb, dreptul de a solicita rezoluţiunea este un drept patrimonial, ce s-a transmis succesoral.

în dovedire, s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale şi a probei cu expertiza.

Prin decizia civilă nr. 337A din 02.03.2009, Tribunalul Bucureşti a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a respins cererea introductivă ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 149 din 04.02.2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti.

în rejudecare, a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatului reclamant.

Prin decizia civilă nr. 892 din A din 07.10.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Academia Română.

Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că pârâtul Ministerul Justiţiei nu a făcut dovada executării obligaţiei asumate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 25534 din 31.07.1940 încheiat între Statul Român, reprezentat prin Ministerul Justiţiei, şi defuncta A.W., respectiv a achitării rentei viagere pe perioada 1947 - 1975.

împotriva deciziei civile nr. 892 din 07.10.2010 au declarat recurs recurenţii Ministerul Justiţiei şi Academia Română.

Recurentul Ministerul Justiţiei constată şi critică următoarele aspecte:

- instanţa de apel nu analizează dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera pactul comisoriu stipulat de părţi în contract;

- somaţiile făcute în anii 2006 şi 2007 au caracter pur formal, în acest mod nu pot fi îndeplinite dispoziţiile art. 5 din contract.

în drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ.

Recurenta Academia Română constată şi critică următoarele aspecte:

- invocă încă o dată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului;

- acţiunea în justiţie cu privire la constatarea rezoluţiunii contractului cu clauză de rentă viageră pentru neplata rentei viagere nu poate fi promovată decât de titularul dreptului de rentă viageră, respectiv A.W. (decedată);

- în lipsa unor acte din care să rezulte identitatea de persoană dintre cel care a vândut în 1940 cu clauză de rentă viageră imobilul în cauză şi cea care a lăsat prin testament întreaga avere reclamantului, duce la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului;

- cele două somaţii trebuiau făcute doar de credirentiera A.W. şi nicidecum de moştenitorii săi, astfel că obligaţia de plată a debitorului se stinge odată cu moartea creditorului său;

- se solicită respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Academiei Române şi a Institutului de Etnografie şi Folclor, motivat de faptul că Institutul se află în subordinea Academiei Române;

- în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., acţiunea este inadmisibilă, reclamantul având la îndemână acţiunea în realizarea dreptului.

în drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Numitul G.C. formulează cererea în interes propriu, solicitând aprobarea să fie admis ca martor în acest proces.

Intimatul P.N.C.M. depune o întâmpinare, faţă de cele două recursuri declarate, solicitând respingerea acestora ca nefondate.

Analizând recursurile declarate, Curtea constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse:

Astfel, în speţă, reclamantul a înţeles să sesizeze instanţa de fond cu o acţiune în constatare, solicitând să se constate intervenită rezoluţiunea convenţională a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 18231 din 1940 de către Notariatul Ilfov, susţinând că în cadrul acestei convenţii, părţile contractante au stipulat un pact comisoriu expres - art. 5 din contract, conform căruia vânzătorul este îndreptăţit să considere contractul rezolvit de plin drept, în cazul în care cumpărătorul, somat în prealabil de două ori, la interval de 20 zile, nu execută obligaţia de a plăti renta, în termen de 20 zile de la facerea ultimei somaţiuni.

Reclamantul a susţinut că în temeiul acestei clauze contractuale a operat o rezoluţiune a contractului, acesta fiind desfiinţat de drept, exclusiv în temeiul declaraţiei de rezoluţiune a părţii îndreptăţite, desfiinţarea contractului producând efecte, ca urmare a exercitării dreptului său potestativ cu acest obiect, fară intervenţia instanţei şi fară a fi necesar consimţământul cumpărătorului şi că, acţiunea pe care a înţeles să o formuleze este o acţiune în constatarea unei situaţii juridice -faptul că rezoluţiunea contractului a operat deja prin exercitarea dreptului de denunţare a contractului.

Acţiunea formulată de reclamant nu poate fi calificată ca o acţiune în realizarea dreptului, ci ca o acţiune în constatare, aceasta având ca obiect constatarea rezoluţiunii de drept a contractului încheiat de autoarea reclamantului.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18231 din 1940 de Secţia Notariat a Tribunalului Ilfov cuprinde o clauză contractuală expresă privind rezoluţiunea în caz de nerespectare a obligaţiilor, respectiv un pact comisoriu de ultim grad, potrivit căruia în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept, această stipulaţie având ca efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare fară ca obligaţia să fi fost dusă la îndeplinire.

Ca natură juridică, drepturile potestative sunt drepturi absolute şi cu realizare imediată, exerciţiul lor constă exclusiv în realizarea manifestării unilaterale de voinţă - actul juridic al denunţării.

Calitatea procesuală pasivă în cauză presupune identitatea dintre pârât şi cumpărătorul debitor al obligaţiei de plată al rentei viagere, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 25534 din 31.07.1940, încheiat între Statul Român, reprezentat prin Ministerul Justiţiei, identitate ce nu se regăseşte în cazul pârâţilor Academia Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor, aceştia fiind numai administratori ai imobilului în cauză.

în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în mod legal a apreciat instanţa de fond şi apel, în sensul că, prin raportare la obiectul cererii deduse judecăţii, reclamantul justifică legitimarea procesuală activă.

Reclamantul este legatar universal al vânzătoarei, potrivit certificatului de moştenitor nr. 504 din 1975.

Se mai reţine că începând cu anul 1947 ratele de rentă viageră nu au mai fost plătite, pârâtul Ministerul Justiţiei fiind notificat de către reclamant de două ori consecutiv să achite sumele restante pe perioada 1947

- 1975, cu notificările nr. 53 din 19.01.2007 şi nr. 509 din 18.10.2006 şi nr. 2183 din 18.12.2006. Deşi sarcina plăţii aparţinea pârâtului, se constată că acesta nu a făcut dovada executării obligaţiei asumate.

Curtea reţine caracterul intuitu personae al contractului de rentă viageră în ceea ce priveşte plata rentei stabilite în favoarea credirentierului.

Dreptul de a solicita rezoluţiunea contractului sau constatarea intervenirii acesteia este un drept patrimonial ce nu se stinge odată cu decesul credirentierului, ci se transmite succesorilor acestuia.

Curtea constată că, în cauză s-a analizat pe larg, în fapt şi în drept, rezolvarea litigiului dedus judecăţii, judecătorii dând dovadă de rol activ conform art. 129 C. proc. civ..

în ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul G.C., Curtea constată că, în conformitate cu prevederile art. 49 şi urm. C. proc. civ., aceasta este inadmisibilă în faza recursului.

Totuşi, la termenul din 19.05.2011, Curtea a calificat cererea de intervenţie în interes propriu, ca fiind o cerere accesorie, întrucât argumentele invocate reprezintă apărări de fond, unind excepţia cu fondul cauzei.

în ce ne priveşte, considerăm, că intervenţia accesorie, dat fiind că are natura juridică a unei simple apărări, este admisibilă de principiu şi în căile extraordinare de atac.

Dat fiind faptul că cererea de intervenţie accesorie contestă calitatea reclamantului, cererea este în interesul intimatei pârâte recurente. Soluţia în recurs fiind de respingere a recursurilor formulate, urmează ca şi cererea de intervenţie accesorie să fie respinsă, urmând aceeaşi cale a cererii principale.

Comentariu:

Deşi nu a fost discutată în faţa instanţei de recurs, precizăm aici că în instanţa de fond a exprimat opinia majoritară existentă în prezent, în sensul că acţiunea în constatare este imprescriptibilă.

Articolul 2502 alin. (2) pct. 2 N. C. civ. prevede în mod expres că acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept este imprescriptibilă.

Articolul 111C. proc. civ. este preluat în art. 35 din noul C. proc. civ. care prevede că cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege. Teza a Il-a a articolului vine să sublinieze caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, aceasta devenind inadmisibilă nu numai atunci când reclamantul are deschisă calea unei acţiuni în realizare propriu-zise, dar şi atunci când îşi poate realiza dreptul pe calea unei proceduri extraordinare, cum ar fi contestaţia la executare 51.

Spre deosebire de reglementarea anterioară în care rezoluţiunea contractului de rentă viageră putea fi cerută numai dacă debirentierul nu prezintă garanţiile stipulate pentru asigurarea plăţii rentei ori dacă în contract s-a prevăzut un pact comisoriu expres 6 în prezent, conform art. 2251 din noul C. civ., credirentierul poate solicita rezoluţiunea rentei viagere constituite cu titlu oneros dacă debirentierul nu depune garanţia promisă în vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează, precum şi în cazul neexecutării fără justificare a obligaţiei de plată a rentei.

în ipoteza dispunerii rezoluţiunii, potrivit art. 2251 alin. (3) din noul C. civ., debirentierul nu poate obţine restituirea ratelor de rentă deja plătite, în afară de cazul în care părţile au prevăzut altfel în contractul de rentă viageră.

Referitor la încetarea prin rezoluţiune a contractului de întreţinere, care a devenit contract numit prin reglementarea sa expresă în Codul civil, art. 2263 alin. (2) şi (3) din noul C. civ. prevede faptul că rezoluţiunea contractului de întreţinere poate fi numai judiciară atunci când este cerută ca urmare a comportamentului celeilalte părţi care face imposibilă executarea contractului sau a neexecutării fără justificare a obligaţiei de întreţinere, orice clauză prin care s-ar stipula posibilitatea rezoluţiunii unilaterale urmând a fi considerată a fi nescrisă.

Similar rezoluţiunii contractului de rentă viageră, potrivit art. 2263 alin. (5) N. C. civ., în cazul în care se dispune rezoluţiunea contractului de întreţinere pentru motivele menţionate, debitorul în culpă nu poate obţine restituirea prestaţiilor de întreţinere deja executate.

în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a moştenitorilor într-o acţiune prin care se solicită rezoluţiunea contractului de întreţinere, art. 2263 alin. (6) N. C. civ. prevede în mod expres că dreptul la acţiunea în rezoluţiune se transmite moştenitorilor.

2. în ceea ce priveşte reglementarea instituţiei intervenţiei accesorii în noua reglementare procesual civilă, art. 62 N. C. proc. civ. stabileşte că cererea de intervenţie accesorie va fi făcută în scris, cu respectarea elementelor cerute pentru cererea de chemare în judecată, până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, precum şi chiar în căile extraordinare de atac, fiind preluată astfel opinia doctrinară şi jurispru-denţială majoritară.

Referitor la procedura de judecată, art. 63 N. C. proc. civ. stipulează o procedură comună atât intervenţiei principale, cât şi intervenţiei accesorii. Astfel, cererea de intervenţie şi copii de pe înscrisurile care o însoţesc vor fi comunicate părţilor, urmând ca după ascultarea acestora şi a intervenientului, instanţa să se pronunţe printr-o încheiere motivată asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie.

Alineatele (3) şi (4) ale aceluiaşi articol realizează o distincţie în privinţa căii de atac incidente între încheierea prin care se admite în principiu intervenţia şi cea prin care este respinsă ca inadmisibilă. în acest sens, se stipulează faptul că încheierea prin care se admite în principiu intervenţia nu se poate ataca decât odată cu fondul, în timp ce încheierea prin intervenţia este respinsă ca inadmisibilă este supusă apelului (dacă încheierea a fost dată în primă instanţă) sau recursului (dacă încheierea a fost pronunţată în apel) în termen de 5 zile care începe să curgă de la pronunţare pentru partea prezentă şi de la comunicare pentru partea lipsă.

în cazul în care încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă intervenţia este atacată, dosarul se înaintează în 24 de ore de la expirarea termenului, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, către instanţa ierarhic superioară, competentă să judece calea de atac. în cadrul soluţionării căii de atac, întâmpinarea nu este obligatorie, iar judecarea trebuie realizată în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare, art. 13 pct. 13 din Proiectul LPACPC adăugând că judecarea cererii principale urmează a fi suspendată pe durata soluţionării căii de atac.

Intervenientul devine parte în proces numai după pronunţarea admiterii în principiu, preluând procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, conform art. 64 alin. (2) şi având totodată posibilitatea de a solicita administrarea de probe. în privinţa acestui din urmă aspect, art. 13. pct. 14 din Proiectul LPACPC prevede adăugarea unor momente limită până la care intervenientul poate solicita administrarea de probe, anume fie prin cererea de intervenţie, fie cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie, actele de procedură ulterioare urmând a fi îndeplinite şi faţă de acesta.

Dispoziţiile art. 66 N. C. proc. civ. vizează procedura de judecare a cererii de intervenţie accesorie, stipulând în mod expres imposibilitatea disjungerii acesteia de cererea principală şi, în consecinţă, obligaţia instanţei de a pronunţa asupra cererii de intervenţie prin aceeaşi hotărâre, odată cu fondul.

Alineatele (2) şi (3) ale aceluiaşi articol prevăd posibilitatea intervenientului accesoriu de a săvârşi numai acele acte de procedură care nu contravin interesului părţii în favoarea căreia a intervenit, precum şi faptul că, ulterior admiterii în principiu, intervenientul poate renunţa la judecată numai cu acordul părţii pentru care a intervenit, menţinându-se astfel poziţia procesuală de subordonare a intervenientului accesoriu faţă de aceasta din urmă.

Articolul 66 alin. (4) N. C. proc. civ. stabilesc o sancţiune specifică pentru calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu constând în socotirea acesteia ca neavenită atunci când partea pentru care a intervenit nu a declarat cale de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fară a fi cercetată în fond.

← Declaraţie autentică de plată a sultei. Contraînscris prin...		Excepţie admisă cu privire la un capăt de cerere. Respingerea... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Contract de vânzare-cumpărare cu rentă viageră. Pact comisoriu. Admisibilitatea acţiunii în constatare a rezoluţiunii de drept. Caracterul patrimonial şi transmisibil al dreptului de a solicita rezoluţiunea. Calitatea procesuală pasivă a cumpărătorului de