Declaraţie autentică de plată a sultei. Contraînscris prin care se stipula că sulta nu a fost plătită. Acţiune în constatare a caracterului simulat şi de obligare la plata sultei. Admisibilitate sub aspectul existenţei acţiunii în realizare şi a necesităţ

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

C. proc. civ., art. 111 C. civ., art. 1175 Legea nr. 36/1995, art. 100

Acţiunea formulată de reclamant, deşi cuprinde două capete de cerere distincte (constatarea simulaţiei şi obligarea la plata sultei stabilite prin contraînscris), are un caracter unitar, reclamantul urmărind valorificarea dreptului ce corespunde voinţei reale a părţilor (capătul 2 de cerere), ca urmare a constatării simulaţiei (capătul 1), care precede în mod necesar şi obligatoriu celui de-al doilea capăt de cerere formulat. Prin urmare, nu se poate admite teza susţinută de recurenta pârâtă, în sensul că primul capăt de cerere este inadmisibil în condiţiile formulării celui de-al doilea, care are natura unei acţiuni în realizare.

Acţiunea în declararea nulităţii absolute a unui act juridic poate fi formulată pentru motive proprii acelui act contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, în timp ce acţiunea în declararea simulaţiei vizează constatarea inopozabilităţii unui act juridic faţă de terţi, respectiv înlăturarea simulaţiei şi aplicarea voinţei reale faţă de părţi. Cum în mod corect a constatat instanţa de apel, ca urmare a declarării simulaţiei, actul aparent, care poate fi şi act autentic nu este nul, dar nu mai produce efecte juridice între părţi, faţă de acestea operând actul secret, care corespunde voinţei reale.

C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 792R din 23 iunie 2011 (nepublicată)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de

02.06.2009, reclamantul G.C.S. a chemat în judecată pe pârâta Z.I.M., solicitând instanţei să constate caracterul simulat al declaraţiei notariale autentificate sub nr. 606 din 21.06.2008 la BNP D.T., şi obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 60000 euro, precum şi a cheltuielilor de judecată.

în motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin tranzacţia încheiată cu pârâta în procesul având ca obiect partajul unui imobil dobândit în timpul căsătoriei au convenit ca bunul să fie atribuit pârâtei, cu obligaţia acesteia de a plăti suma de 60000 euro către reclamant. întrucât acest imobil a fost cumpărat cu credit ipotecar, banca a condiţionat preluarea creditului de către pârâtă de achitarea sultei. Mai arată reclamantul că, întrucât pârâta nu dispunea de această sumă, au hotărât ca reclamantul să dea declaraţia notarială simulată, însoţită de încheierea contraînscrisului din care să rezulte că pârâta nu a plătit, în realitate sulta, şi că, după efectuarea acestor operaţiuni, pârâta a refuzat achitarea sumei datorate.

în drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1175 C. civ., art. 877 C. civ.

Pârâta a depus întâmpinare în primă instanţă, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată, cu motivarea că a semnat în alb mai multe file pe care le-a lăsat reclamantului, fostul său soţ, şi că înscrisul intitulat „contraînscris” a fost confecţionat de reclamant pe una dintre aceste file, că a insistat ca pârâtul să declare în faţa notarului că a plătit această sultă, pentru care s-a împrumutat de la o persoană fizică în condiţii dezavantajoase, şi că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile simulaţiei, că actul secret nu îndeplineşte condiţia de formă a multiplului exemplar şi nici pe cea a formalităţii „bun şi aprobat”, precum şi că înscrisul nu cuprinde data la care s-a încheiat.

Reclamantul a depus un răspuns la întâmpinare, arătând că nu a primit niciodată file semnate în alb de către pârâtă, că relaţiile dintre părţi rezultă din corespondenţa purtată între acestea, că pârâta nu contestă semnătura sa de pe contraînscris, că în speţă nu se aplică formalităţile multiplului exemplar şi „bun şi aprobat”.

Instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri şi interogatoriu şi a respins proba cu martori, ca nefiind utilă cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 243 din 20.01.2010, Judecătoria Buftea a admis cererea formulată de reclamant, a constatat caracterul simulat al declaraţiei notariale autentificate sub nr. 606 din 21.06.2008 la BNP

D.T., a obligat pârâta să plătească reclamantului 60000 euro, în lei la cursul BNR din data plăţii efective, a obligat pârâta să plătească reclamantului 10884,5 RON cheltuieli de judecată.

In motivare, prima instanţă a reţinut următoarele: în fapt, prin sentinţa civilă nr. 5907 din 21.06.2007 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între reclamant şi pârâtă, Iuându-se totodată act de tranzacţia părţilor cu privire la imobilul dobândit în timpul căsătoriei, în sensul ca acesta să fie atribuit pârâtei, cu obligaţia acesteia de a plăti către reclamant sulta de 60000 euro în maxim 45 de zile de la data pronunţării hotărârii de divorţ.

La data de 25.02.2008, între părţi s-a încheiat înscrisul sub semnătură privată intitulat „contraînscris”, semnat de ambele părţi. Deşi pârâta a susţinut că actul a fost confecţionat de reclamant pe o foaie semnată în alb şi s-a pus în discuţia părţilor, la momentul discutării probelor, faptul că o asemenea operaţiune ar constitui un fals, totuşi pârâta nu s-a înscris în fals împotriva acestui înscris. Faţă de lipsa unei înscrieri în fals, astfel cum s-a menţionat în încheierea din 21.10.2009, se impune concluzia că pârâta a acceptat prin semnătură întregul cuprins al înscrisului. în plus, s-a reţinut că pârâta nu a contestat corespondenţa electronică depusă de reclamant la dosar, iar în mesajul tipărit din 15.04.2008, adresată avocatului L.S. (pe care a declarat, în răspunsul la interogatoriu, că îl cunoaşte), pârâta vorbeşte despre onorariul datorat acestuia „pentru contraînscrisul semnat cu C.”.

La data de 21.04.2008, reclamantul a declarat în faţa notarului public că a primit de la pârâtă contravaloarea sultei.

La dosar nu există o altă dovadă a plăţii sultei cu excepţia declaraţiei notariale atacate. Contractul intitulat de împrumut -înscris sub semnătură privată depus de către pârâtă nu are dată certă şi nu face dovada achitării efective a sumei către reclamant.

în drept, s-a reţinut că operaţiunea juridică a simulaţiei presupune existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte: unul public, aparent, prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii, şi un altul secret, numit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin actul public simulat.

în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în declararea simulaţiei, s-a constatat că nu există nici o normă legală prin care părţilor să le fie interzisă introducerea acestei acţiuni, astfel încât cererea nu se poate considera inadmisibilă. Este adevărat că părţile au posibilitatea de a invoca, între ele, direct prevederile actului secret (capătul doi de cerere al prezentei acţiuni), însă uneori părţile pot demonstra un interes de a înlătura aparenţa pe care chiar ele au creat-o. în speţă, ne aflăm în faţa unei asemenea situaţii, întrucât una dintre părţile la simulaţie se prevalează de actul aparent pentru a nu-şi executa obligaţia anterioară simulaţiei, însă confirmată cu prelungirea termenului de executare prin actul secret.

în situaţia de faţă, nu se poate considera că partea are la îndemână acţiunea în constatarea nulităţii absolute a actului aparent, întrucât o astfel de acţiune ar putea fi, în aplicarea uneia dintre opiniile din doctrină cu privire la acest aspect, respinsă pe considerentul că nimeni nu poate invoca o nulitate pricinuită prin propria sa culpă.

în speţă, ne aflăm în prezenţa unei forme atipice de simulaţie în forma actului fictiv. Astfel, deşi declaraţia notarială nu este un contract, ea este urmarea convenţiei părţilor şi produce efecte juridice pentru amândouă, precum în sensul că, declarând că nu mai are alte pretenţii băneşti, reclamantul pierde dreptul de a mai solicita suma de 60000 euro de la pârâtă, iar obligaţia acesteia din urmă de a achita suma se stinge. De asemenea, această declaraţie produce o aparenţă faţă de terţi (banca), în sensul că sulta rezultată din hotărârea judecătorească ar fi fost achitată.

Contraînscrisul încheiat anterior acestei declaraţii, însuşit de ambele părţi prin semnătură necontestată prin mijloacele procedurale specifice, conţine voinţa reală a părţilor, respectiv intenţia de a nu primi din plăti sulta la data declaraţiei notariale.

Prin urmare, instanţa a constatat îndeplinite condiţiile simulaţiei, cu consecinţa admiterii primului capăt de cerere şi constatarea caracterului simulat al declaraţiei notariale, în sensul că aceasta nu a corespuns adevărului, Ia momentul întocmirii sale sulta de 60000 de euro nefiind primită de către reclamant de la pârâtă.

între părţi, actul simulat nu produce efecte, fiind pe deplin valabile prevederile actului secret. Prin acest act, părţile au convenit ca sulta de 60000 de euro să fie achitată de către pârâtă într-un termen de maxim 60 de zile de la preluarea creditului ipotecar de către aceasta. Conform actului adiţional la contractul de credit ipotecar, acesta a fost preluat de către Z.I. la data de 22.09.2008. Prin urmare, de la acest moment curge termenul de 60 de zile în care trebuia achitată sulta.

Contractul secret creează obligaţii reciproce ale părţilor, fiind, aşadar, sinalagmatic. Totuşi, lipsa formalităţii multiplului exemplar nu poate fi invocată de pârâtă, care a acceptat în mod expres întocmirea actului într-un singur exemplar, conform menţiunii din finalul contractului. Formalitatea multiplului exemplar este stabilită de norme de ordine privată, menite să ocrotească exclusiv interesele părţilor, astfel încât acestea pot renunţa la această protecţie prin acceptarea expresă a întocmirii actului într-un singur exemplar, astfel cum s-a întâmplat în speţă.

In ceea ce priveşte formalitatea „bun şi aprobat”, aceasta se aplică contractelor unilaterale care au ca obiect plata unei sume de bani, din raţiuni de înlăturare a posibilităţii înscrierii în act a unei alte sume decât cea datorată în mod real. în speţă, însă, contractul secret fiind unul sinalagmatic, dispoziţia legală menţionată nu este aplicabilă. De altfel, obligaţia de plată a sultei nu rezultă din contractul secret, ci din tranzacţia consfinţită prin hotărârea de expedient din anul 2007.

între părţi, singurul act care produce efecte este cel secret, actul aparent fiind lipsit de orice efecte. Aşa cum s-a dedus din interpretarea art. 1082 C. civ, în materie contractuală, sarcina dovedirii executării obligaţiei revine debitorului, creditorul nefiind ţinut să probeze decât existenţa obligaţiei. De altfel, prin mesajul electronic din data de

05.02.2009, de asemenea necontestat în vreun fel de pârâtă, aceasta a recunoscut că, la data de 05.02.2009, deci după expirarea termenului, sulta în valoare de 60000 euro nu era achitată.

împotriva sentinţei civile mentionate mai sus, a declarat apel pârâta Z.I.M.

în motivarea apelului, pârâta a susţinut că în mod netemeinic instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în declararea simulaţiei, că în mod nelegal s-a apreciat că nu ar fi făcut dovada achitării sultei, că hotărârea este lipsită de temei legal, acordând reclamantului mai mult decât s-a solicitat şi că a fost încălcat principiul autorităţii de lucru judecat în raport cu sentinţa civilă 5907 din 21.06.2007 a Judecătoriei sectorului 3.

Prin decizia civilă nr. 152 din 01.03.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta pârâtă Z.I.M., ca nefondat şi a fost obligată recurenta pârâtă la plata către intimatul reclamant la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7140 lei.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut următoarele: în fapt, cum corect a reţinut şi prima instanţă, s-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 5907 din 21.06.2007 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre reclamant şi pârâtă,

luându-se totodată act de tranzacţia părţilor cu privire la imobilul dobândit în timpul căsătoriei, în sensul ca acesta să fie atribuit pârâtei, cu obligaţia acesteia de a plăti către reclamant sulta de 60000 euro în maxim 45 de zile de la data pronunţării hotărârii de divorţ.

La data de 25.02.2008, între părţi s-a încheiat înscrisul sub semnătură privată intitulat „contraînscris”, semnat de ambele părţi prin care s-a stabilit că G.C.S. va da o declaraţie autentificată prin care va atesta că a primit sulta stabilită conform tranzacţiei din dosarul nr. 5307 din 301 din 2007, sultă care în realitate nu a fost şi nici nu va fi plătită la acel moment al autentificării declaraţiei, deoarece în realitate Z. I.-M. nu va plăti la acel moment sultă. Sulta urmează a fi plătită într-un termen de maxim 60 de zile de la data preluării creditului ipotecar de la SC B.P. SA pe numele exclusiv al lui Z. I.-M..

La data de 21.04.2008, reclamantul a declarat în faţa notarului public că a primit de la pârâtă contravaloarea sultei.

Conform dispoziţiilor art. 1175 C. civ., care fundamentează în drept instituţia simulaţiei, actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane.

Tribunalul a reţinut că simulaţia presupune existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte — unul public, contractul simulat, prin care se creează o aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii, şi un altul secret, contraînscrisul, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care se anihilează aparenţa juridică creată prin actul simulat. Spre a ne afla în prezenţa unei simulaţii, este necesar ca actul secret - contraînscrisul - să se fi încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului aparent.

Simulaţia poate îmbrăca forma actului aparent fictiv, caz în care părţile disimulează total realitatea, creând aparenţa unui contract, care în realitate însă nu există. Efectul simulaţiei între părţi este acela că numai actul secret poate produce efecte, potrivit principiului conform căruia, în materia contractelor, prioritatea aparţine voinţei reale a părţilor.

în cauză, s-a constatat că actul aparent - declaraţia autentificată sub nr. 606 din 21.04.2008, prin care reclamantul a declarat în faţa notarului public că a primit de la pârâtă contravaloarea sultei, este simulat, voinţa reală a părţilor fiind atestată de înscrisul sub semnătură privată intitulat „contraînscris”, încheiat anterior, la 25.02.2008, semnat de ambele părţi

- fila 6, dosar fond - prin care s-a stabilit că G.C.S. va da o declaraţie autentificată prin care va atesta că a primit sulta stabilită conform tranzacţiei din dosarul nr. 5307 din 301 din 2007, sultă care în realitate nu a fost şi nici nu va fi plătită la acel moment al autentificării declaraţiei.

Aceeaşi situaţie este confirmată şi de corespondenţa electronică depusă de reclamant la dosar, în mesajul tipărit din 15.04.2008, adresat avocatului L.S., pârâta vorbind despre onorariul datorat acestuia „pentru contraînscrisul semnat cu C.”

Asupra criticii privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii, tribunalul a constatat că inadmisibilitatea reprezintă acea sancţiune procesuală care intervine în situaţia în care partea formulează o acţiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege), sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile. Conform dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., acţiunea în constatare este inadmisibilă în situaţia în care partea are la dispoziţie o acţiune în realizare.

Acţiunea în constatarea simulaţiei are un caracter special şi precede un capăt de cerere distinct, prin care se urmăreşte, ca urmare a admiterii primei, valorificarea, de la caz la caz, a voinţei reale a părţilor (în speţă, obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 euro). Partea care invocă existenţa acestei operaţiuni juridice nu are la îndemână în mod direct o altă acţiune în realizare, fiindcă orice astfel de cerere depinde în mod hotărâtor de formularea unui capăt de cerere distinct prin care să se recunoască, prioritar, simulaţia.

Acţiunea în simulaţie nu este inadmisibilă în lipsa declarării nulităţii absolute a actului aparent, iar cele două cereri au o natură juridică distinctă. Astfel, nulitatea constituie acea acţiune prin care un act juridic este lipsit de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, în timp ce simulaţia este o acţiune în constatarea ino-pozabilităţii unui act juridic faţă de terţi, respectiv în aplicarea voinţei reale, faţă de părţi. Actul aparent nu este nul, ci doar nu produce efecte între părţi, operând faţă de acestea actul secret.

In cauză, nu se pune aşadar problema valabilităţii actului aparent, respectiv declaraţia autentificată sub nr. 606 din 21.04.2008, din punct de vedere al dispoziţiilor art. 1173 C. civ., potrivit cărora actul autentic are deplina credinţa în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constata. Actul aparent simulat, indiferent de forma acestuia, este contrazis de actul secret anterior, însuşit prin semnătură de către apelanta pârâtă, astfel încât, între părţi, nu mai este de natură a produce consecinţe juridice, nefiind aşadar apt să ateste plata sultei, iar cele două acte juridice nu este necesar să îmbrace aceeaşi formă, atâta vreme cât sunt însuşite de părţi.

în ceea ce priveşte validitatea contraînscrisului, s-a reţinut ca relevant raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în dosarul penal nr. 1014388 din 2010, din care reiese că semnătura depusă la rubrica Z.I.M., existentă pe documentul intitulat „contraînscris” datat

25.02.2008, a fost executată de Z.I.M., precum şi că semnătura depusă la rubrica Z.I.M., existentă pe documentul intitulat „contraînscris” datat

25.02.2008, a fost executată după inserarea textului pe documentul respectiv, astfel încât susţinerile apelantei din cererea de apel referitoare la caracterul fals al acestuia sunt nefondate.

Dovada achitării sultei se impunea a fi făcută de către pârâtă, cum legal a reţinut prima instanţă, reclamantului revenindu-i doar obligaţia de a proba existenţa raportului juridic în temeiul căruia a luat naştere îndatorirea de plată. Nu se poate aprecia în sensul existenţei unei prezumţii legale de achitare a sultei în temeiul declaraţiei reclamantului, chiar autentificate, în contextul în care, cum s-a subliniat anterior, o astfel de declaraţie nu corespunde voinţei reale a părţilor, după cum nu prezintă relevanţă, faţă de existenţa acordului simulatoriu, nici prevederile art. 66 din Legea nr. 36/1995.

S-a mai reţinut că, astfel cum reiese din cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat primei instanţe să constate caracterul simulat al declaraţiei notariale autentificate sub nr. 606 din 21.06.2008 la BNP D.T., precum şi obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 60000 euro, aşa cum aceasta a fost stabilită prin tranzacţia încheiată în dosarul nr. 5307 din 301 din 2007 de Judecătoria sectorului

3 Bucureşti consfinţită prin contraînscris.

Prin rezoluţia de înregistrare a acţiunii, s-a pus în vedere reclamantului să evalueze în lei obiectul cererii şi să timbreze la valoare, iar ca urmare a acestei solicitări, s-a depus de către reclamant la dosar, pentru primul termen de judecată, cererea intitulată „ precizare a valorii obiectului cererii”, în care se face referire la valoarea de 240.000 lei, echivalent pentru 60.000 euro, precum şi la menţinerea obligaţiei pârâtei de a achita această sumă. Faţă de cele expuse, se constată că această cerere, prin modalitatea în care este formulată şi prin conţinutul său, nu are caracterul unei modificări a acţiunii iniţiale, nefiind considerată astfel nici de părţi şi nici de către prima instanţă, care în mod corect s-a pronunţat asupra obiectului determinat prin cererea de chemare în judecată. Oricum, se mai reţine în plus şi că noţiunea de menţinere a obligaţiei are tot semnificaţia juridică a obligării la plata sumei respective.

Autoritatea lucrului judecat este analizată de Codul civil ca o prezumţie legală irefragabilă, împotriva căreia nu poate fi primită nici o dovadă contrară. Astfel, elementele lucrului judecat sunt menţionate în art. 1201 C. civ.: „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”. în cauză s-a constatat că nu se încalcă principiul autorităţii de lucru judecat, întrucât cele două acţiuni au obiect distinct (partaj, simulaţie), respectiv o cauză juridică diferită; astfel, obligaţia pârâtei la plata sumei stabilite iniţial cu titlu de sultă, aparent stinsă ca urmare a declaraţiei reclamantului, are în prezentul proces ca izvor declararea simulaţiei şi contraînscrisul ulterior dintre părţi, care produce depline efecte, inclusiv în ceea ce priveşte termenul de plată stabilit - maxim 60 de zile de la data preluării creditului ipotecar de la B.P. pe numele exclusiv al lui Z.I.M.

Cum părţile, de comun acord, au convenit cu privire la un termen de plată distinct de cel fixat prin sentinţa civilă nr. 5907 din 21.06.2007 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti (şi care este, urmare a prelungirii, în favoarea apelantei), urmează a se aplica acest termen, în temeiul prevederilor art. 969 C. civ.. Din acelaşi motiv, nu mai este incident nici cursul euro din lei de la data de 21.06.2007, când s-a pronunţat sentinţa civilă de partaj nr. 5907 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, ci cursul de la data plăţii efective, în executarea noii scadenţe stabilite de părţi, văzând şi aspectul că plăţile pe teritoriul României se fac în lei.

S-a mai constatat că reclamantul a solicitat primei instanţe obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 60000 euro, suma de 240.000 lei fiind indicată ca răspuns la solicitarea instanţei de a preciza valoarea obiectului cererii în lei, pentru stabilirea timbrajului; or, o asemenea precizare nu este de natură a schimba întinderea şi conţinutul obiectului cererii. In consecinţă s-a respins apelul, ca nefondat, fiind obligată apelanta la plata către intimatul reclamant a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7140 lei - onorariu de avocat.

împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta Z.I.M.

[...]

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

1. în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, întemeiat pe disp. art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a omologat în cauză ca probă un raport de expertiză grafosco-pică efectuat fără respectarea condiţiilor de contradictorialitate şi fără participarea părţilor intr-un dosar de cercetare penală, ce viza demonstrarea unor alte aspecte decât cele ce fac obiectul prezentei cauze.

De asemenea, se invocă faptul că, în mod greşit au fost respinse cererea privind efectuarea unei expertize grafologice şi celelalte probe noi propuse în apel, critici ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că instanţa va da calificarea corespunzătoare, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate, având în vedere următoarele aspecte:

Prin încheierea din data de 14.12.2010, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din data de 01.03.2011, tribunalul a încuviinţat pentru apelanta reclamantă proba cu înscrisuri şi a respins proba cu martori şi interogatoriu ca nefiind utile, pertinente şi concludente cauzei. Totodată, a prorogat discutarea asupra necesităţii probei cu expertiză grafo-scopică, după depunerea raportului de expertiză grafoscopică efectuat în dosarul penal nr. 1014388 din 2010 cu privire la actul sub semnătură privată intitulat contraînscris încheiat între părţi la data de 25.02.2008.

Acest raport de constatare tehnico ştiinţifică, depus la dosar la data de 15.02.2008, a avut ca obiective, să se stabilească: 1. dacă semnătura depusă la rubrica Z.I.M. existentă pe documentul intitulat „contraînscris” datat la 25.02.2.2008, a fost executată de Z.I.M.; 2. dacă semnătura depusă la rubrica Z.I.M. existentă pe documentul intitulat „contraînscris” datat la 25.02.2.2008, a fost executată înainte sau după inserarea textului pe documentul respectiv.

Prin încheierea din data de 01.03.2011, instanţa a respins proba cu expertiză grafoscopică, având în vedere că s-a întocmit şi depus la dosar un raport de expertiză grafoscopică cu privire la aceleaşi aspecte ce se solicită a se lămuri în cauză.

Potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ., „instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră ca sunt necesare pentru soluţionarea cauzei”.

Raportat la acest text legal şi având în vedere şi dispoziţiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ., probele pot fi încuviinţate numai dacă se apreciază că sunt pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei.

în speţă, tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale enunţate mai sus, apreciind că nu se mai impunea efectuarea unei expertize grafoscopică, atâta vreme cât o asemenea expertiză, având aceleaşi obiective cu cele propuse de apelanta pârâtă a fost efectuată în dosarul penal constituit ca urmare a plângerii penale pe care pârâta a formulat-o împotriva reclamantului.

Susţinerile recurentei pârâte în sensul că expertiza efectuată în dosarul penal vizează demonstrarea unor alte aspecte decât cele ce fac obiectul prezentei cauze sunt contrazise de însuşi conţinutul expertizei în discuţie care răspunde, astfel cum s-a arătat mai sus, exact obiectivelor solicitate de recurenta pârâtă în cauza dedusă judecăţii.

Acest raport de expertiză nu poate fi considerat nul în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind întocmit, cu respectarea prevederilor legale în faţa unei autorităţi, şi mai mult, intr-un proces penal declanşat la iniţiativa recurentei pârâte.

în acelaşi timp, fundamentarea soluţiei în cauză nu s-a realizat exclusiv pe baza concluziilor acestui raport de expertiză, ci în ansamblul întregului probatoriu considerat relevant în cauză, instanţa de apel având în vedere sub aspectul validităţii şi recunoaşterii contraînscrisului şi corespondenţa încheiată între părţi care confirmă semnarea actului de către pârâtă.

în ceea ce priveşte celelalte probe propuse în apel, Curtea apreciază ca fiind corectă, în raport cu dispoziţiile art. 295 alin. (2) şi art. 167 alin. (1) C. proc. civ., măsura respingerii probei cu interogatoriu, având în vedere că această probă a fost administrată în faţa primei instanţe iar pârâta nu a invocat nici un motiv care să justifice refacerea probei. Nici proba cu martori, respinsă de prima instanţă nu se impunea a fi încuviinţată în apel, aceasta nefiind utilă cauzei faţă de teza probatorie propusă.

Prin urmare, Curtea va constata ca fiind nefondat primul motiv de recurs formulat de recurenta pârâtă.

2. în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, acesta reprezintă o reiterare a motivelor de apel, nefiind aduse critici în plus deciziei în raport cu considerentele proprii pe care aceasta le conţine.

Analizând aceste critici raportat la decizia din apel, din perspectiva motivelor de recurs invocate, Curtea constată că sunt nefondate, cu precizarea că deşi recurenta pârâtă a invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatarea simulaţiei, Curtea constată că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, menţinând soluţia primei instanţe prin care excepţia a fost respinsă.

Astfel, inadmisibilitatea acţiunii din perspectiva art. 111 C. proc. civ., pe considerentul că partea ar avea la îndemână realizarea dreptului, nu poate fi reţinută, deoarece, dată fiind natura juridică a acţiunii în declararea simulaţiei nu se poate susţine că partea care invocă existenţa unei asemenea operaţiuni juridice are la îndemână în mod direct şi distinct o altă acţiune în realizare prin care să îşi valorifice dreptul pretins pentru a ne afla în ipoteza prevăzută de art. 111 teza finală C. proc. civ.

De asemenea, nu se poate susţine că acţiunea în simulaţie este inadmisibilă în lipsa declarării nulităţii absolute a actului aparent, conform art. 100 din Legea 36 din 1995, deoarece cele doua acţiuni au naturi juridice distincte, iar intre acestea nu există un raport de interdependenţă în sensul invocat de recurenta pârâtă. Cele două acţiuni nu sunt condiţionate una de alta şi nici nu se exclud reciproc.

în considerarea acestor argumente şi având în vedere că, în urma probatoriului administrat instanţa a constatat caracterul fictiv, simu-latoriu al contractului aparent, în mod corect s-a reţinut şi faptul că nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză dispoziţiile art. 1173 C. civ. şi art. 66 din Legea 36/1995.

în mod legal s-a constatat şi că pârâtă nu a făcut dovada achitării sultei, deoarece, contrar susţinerilor recurentei pârâte, acesteia îi revenea sarcina probei sub aspectul în discuţie, reclamantul, având potrivit art. 1169 C. civ., doar obligaţia de a proba existenţa simulaţiei pretinsă în cauză.

Nefondată este şi critica referitoare la faptul că hotărârea este lipsită de temei legal, instanţa acordând reclamantului mai mult decât s-a solicitat, prin menţinerea obligaţiei de plată a sultei de 60.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, deoarece, susţine pârâta, aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat faţă de sentinţa nr. 5907 din 2007 a Judecătoriei sectorului 3 şi este diferită de ce a cerut reclamantul, atât sub aspectul caracterului cererii cât şi sub aspectul cuantumului acesteia (menţinerea obligaţiei pârâtei de a achita suma de 240.000 Ron - echivalent a 60.000 euro).

Curtea constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că indicarea sumei în lei de către reclamant a fost făcută ca urmare a precizării valorii obiectului cererii, la solicitarea instanţei de judecată, în vederea stabilirii timbrajului, dar că prin această precizare, reclamantul nu şi-a modificat cuantumul obiectului cererii şi nici caracterul acesteia, menţinerea obligaţiei echivalând cu solicitarea de plată a sumei iniţiale.

în cauză nu se poate vorbi nici de încălcarea autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 5907 din 2007 a Judecătoriei sectorului 3 prin care s-a consfinţit tranzacţia încheiată între părţi, prin raportare la condiţiile prevăzute de 1201 C. civ., cele doua cereri având obiect şi cauze diferite.

întrucât pretenţiile reclamantului în prezenta cauză sunt fundamentate pe un raport juridic nou născut între părţi, ca urmare a încheierii contraînscrisului care stabileşte un termen diferit de plată a sultei faţă de cel menţionat în tranzacţia consfinţită prin hotărâre judecătorească, se justifică şi stabilirea obligaţiei de plata a sumei de 60.000 euro în echivalent lei la data plăţii, sub acest aspect instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 969 C. civ..

în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea subliniază că principiul rolului activ nu trebuie înţeles în sensul că judecătorul trebuie să se substituie părţilor în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor, iar în cauză, recurenta pârâtă, care a beneficiat de asistenţă juridică pe tot parcursul procesului a avut posibilitatea să propună probele pe care le considera necesare atât în primă instanţă cât şi în apel.

Pe de altă parte, înscrisul defăimat ca fiind fals a fost examinat în cadrul procesului penal declanşat de pârâtă împotriva reclamantului, fiind depus raportul de constatare tehnico ştiinţifică efectuat în dosarul respectiv, a cărui valoare probatorie a fost apreciată în contextul întregului ansamblu probator considerat util, administrat în cauză.

← Revizuire. Hotărâre a instanţei de recurs care nu evocă...		Contract de vânzare-cumpărare cu rentă viageră. Pact... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Declaraţie autentică de plată a sultei. Contraînscris prin care se stipula că sulta nu a fost plătită. Acţiune în constatare a caracterului simulat şi de obligare la plata sultei. Admisibilitate sub aspectul existenţei acţiunii în realizare şi a necesităţ