Contract de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995. Nulitate. Nerelevanţa bunei credinţe pentru validarea actului juridic nul
| Comentarii |
|
Legea nr. 112/1995, art. 10 alin. (2)
Este nul absolut contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, care interziceau vânzarea bunurilor culturale comune.
în condiţiile încălcării unor dispoziţii legale exprese, buna credinţă a uneia din părţile contractante, rezultă din eventualele demersuri efectuate pentru a afla dacă apartamentul este revendicat şi dacă să poată cumpăra în faza legii speciale,nu poate valida actul juridic încheiat în aceste împrejurări.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1844 din 5 noiembrie 2007)
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti sub nr. 10186/2002, reclamanţii N.J.K., A.K., I.H., N.H., Z.W.E. şi E.E., au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, SC F. SA şi P.I., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2404 din 5 ianuarie 1998, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător şi P.I., în calitate de cumpărător şi să se constate absenţa titlului valabil al statului, precum şi să fie obligaţi pârâţi, în baza comparării titlurilor de proprietate ale reclamanţilor să le predea acestora în deplină şi exclusivă proprietate, precum şi în paşnică posesie apartamentul nr. 4 situat în imobilul proprietatea reclamanţilor situat în Bucureşti, sector 2, preţuit conform art. 112 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3651 din 2 iunie 2003, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi a anulat acţiunea introdusă de reclamanţii N.J.K., A.K., I.H., N.H., Z.WA. şi E.E. şi pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, SC F. SA şi P.l.
Apelul declarat de reclamanţi a fost respins prin decizia civilă nr. 767 din 26 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 1093/2005.
Recursul declarat de apelanţii-reclamanţi împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 743 din 23 martie 2006 pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 35.642/2/2005. A fost casată decizia instanţei de apel, precum şi sentinţa pronunţată în cauză, iar dosarul a fost trimis spre judecare la prima instanţă, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti sub nr. 6451/300/2006.
Prin sentinţa civilă nr. 346 din 17 ianuarie 2007, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de Primăria Municipiului Bucureşti, a admis acţiunea formulată de reclamanţii N.J.K., A.K., I.H., N.H., Z.W.A. şi E.E. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, SC F. SA şi P.I., a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul - apartament nr. 4 situat în Bucureşti. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2404 din 5 ianuarie 1998 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC F. SA, în calitate de vânzătoare şi P.l. şi P.E.A., în calitate de cumpărători. Au fost obligaţi pârâţii P.l. şi P.E.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 4 situat în Bucureşti, identificat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2404 din 5 ianuarie 1998. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a reţinut că, imobilul situat în Bucureşti, astfel cum rezultă din adresa nr. 22030/5293/10 iunie 2002) a fost dobândit de către N.K. (7/16), L.K. (7/16), N.B. (1/16) şi C.B. (1/16), în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 43334 din
1 decembrie 1937 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat. După cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, reclamanţii sunt moştenitorii vânzătorilor. Astfel, N.B. a lăsat ca moştenitori pe L.K. şi pe C.E., iar aceasta din urmă are ca unic moştenitor pe reclamantul Z.W.E.
C.B. a fost moştenită de reclamantul Z.W.E., de succesorii defunctei L.K. şi de succesorii defunctului I.E., acesta din urmă fiind moştenit de reclamanta E.E.N.K. ce are ca moştenitori, potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 93 din 12 decembrie 2002 pe L.K. şi pe reclamanţii N.J.K., A.K., I.H., N.H. La rândul său, defuncta L.K. a lăsat testament în favoarea „copiilor fiicei sale” şi „copiilor fiului său", care potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, sunt reclamanţii N.J.K.,
A.K., I.H. şi N.H.
Judecătoria a reţinut că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 895, iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2404 din 5 ianuarie 1998, încheiat între SC F. SA, în calitate de reprezentant al vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, pe de o parte şi pârâţii P.l. şi P.E.A, pe de altă parte, le-a fost înstrăinat acestora din urmă apartamentul nr. 4 din imobil. în contractul de vânzare-cumpărare s-a menţionat totodată, că bunul figurează pe lista bunurilor culturale comune.
Judecătoria a constatat că prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispoziţiilor Constituţiei din anul 1948, art. 8, 10 şi 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucură de o protecţie specială, cetăţenii Republicii Populare Române fiind egali în faţa legii. Articolul 8 din Constituţia României din anul 1948 recunoştea şi garanta în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară. Textele ulterioare ale art. 10 şi 11 prevedeau anumite excepţii, care derogau de la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate particulară. Astfel, în art. 10 se prevedea posibilitatea exproprierii pentru cauze de utilitate publică şi cu o dreaptă şi justă despăgubire, iar art. 11 prevedea că mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat.
Instanţa a mai reţinut că prevederile Decretului-lege nr. 92/1950 contravin dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C. civ., potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”, precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte, privitoare la proprietate şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
în aceste condiţii, instanţa a constatat că naţionalizarea imobilelor cu caracter de locuinţă nu putea fi făcută în condiţiile art. 1 pct. 1,2,4, şi 5 din Decretul-lege nr. 92/1950, încălcându-se ordinea constituţională a vremii, căci această situaţie nu se putea încadra în nici una din dispoziţiile de excepţie ale art. 10 şi art. 11, iar ,irt. 6 din Legea nr. 213/1998, tranşează clar problema valabilităţii preluării de către stat, reglementând expres că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea statului, cu respectarea legilor şi a Constituţiei în vigoare la data preluării de către stat.
Instanţa a apreciat că este lipsită de relevanţă şi împrejurarea că autorii reclamanţilor ar fi avut calitatea de funcţiona, medic şi casnică, aspecte ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar, astfel încât, oricum făceau parte din categoriile expres exceptate de la naţionalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950. Faţă «le aceste considerente, instanţa a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul apartament nr. 4, situat în Bucureşti.
Instanţa a apreciat că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2403 din 5 ianuarie 1998 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC F. SA în calitate de vânzătoare şi P.l. şi P.E.A. în calitate de cumpărător este determinată de împrejurarea că apartamentul nu putea fi înstrăinat deoarece
făcea parte din bunurile culturale comune. Instanţa a constatat că, potrivit art. 10 din Legea nr. 112/1995, nu putea fi înstrăinate locuinţele declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional, sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii fiind, potrivit art. 11 din acelaşi act normativ, nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare. Posibilitatea înstrăinării bunurilor culturale comune a fost expres reglementată prin H.G. nt.632/05 august 1996, care a modificat şi completat art. 8 din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 11/1995. Or, astfel cum s-a arătat, acestea interziceau sub sancţiunea nulităţii absolute înstrăinarea bunurilor din patrimoniul naţional din care, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (2) şi menţiunilor cuprinse în chiar contractul de vânzare-cumpărare, făcea parte şi imobilul înstrăinat.
în consecinţă, instanţa nu a reţinut buna-credinţă a părţilor din contractul de vânzare-cumpărare nr. 2404 din 5 ianuarie 1998, acesta fiind încheiat cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 112/1995.
instanţa a apreciat că pentru a beneficia de prezumţia de bună-credinţă reglementată de art. 1899 C. civ., chiriaşii-cumpărători trebuie să aibă o atitudine activă, încercând să afla dacă cele prezentate de vânzător corespund adevărului sub aspectul calităţii de proprietar a acestuia din urmă. în cauză, însă, eventualele diligenţe ale pârâţilor ar fi rămas fără rezultat atâta timp cât reclamanţii nu au făcut dovada nici unui demers anterior încheierii contractului în temeiul Legii nr. 112/1995 în sensul restituirii imobilului. Aşadar, instanţa a apreciat că reaua-credinţă a pârâţilor nu este determinată de faptul că aceştia nu au depus diligenţe în sensul aflării „adevăratului proprietar", ci de faptul că au acceptat să cumpere un imobil despre care ştiau sau trebuia să ştie că nu poate fi înstrăinat în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 112/1995.
Apelurile declarate de apelanţii-pârâţi P.l, şi P.E.A. şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General au fost respinse ca nefondate, prin decizia civilă nr. 840/A din 25 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă , în dosarul nr. 6451/300/2006.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că motivul de apel invocat de apelantul Municipiul Bucureşti, constând în lipsa de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului este neîntemeiat , având în vedere că reclamanţii invocă un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, justificând astfel interesul pentru constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra aceluiaşi imobil, titlu care stă la baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu apelanţii P.
Pe fondul acestui capăt de cerere, referitor la valabilitatea titlului statului, tribunalul a constatat că, în mod corect prima instanţă a constatat că prevederile Decretului nr. 92/1950, contravin dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 16 din Constituţia din anul 1948, ale art. 481 C. civ., precum şi dispoziţiilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, astfel încât, imobilul fiind intrat în proprietatea statului cu nerespectarea legilor şi a constituţiei în vigoare la data preluării; titlul statului este nevalabil, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Tribunalul a considerat că motivul de apel legat de împrejurarea că autorii reclamanţilor se încadrau sau nu în categoria exploatatorilor de locuinţe apare ca lipsit de relevanţă, deoarece, indiferent de situaţie, Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui titlu valabil, nefiind conform cu Constituţia în vigoare la acea dată şi nici cu prevederile tratatelor internaţionale la care România era parte.
Faţă de aceste aspecte, tribunalul a considerat că şi primul motiv de apel formulat de apelanţii P.l. şi P.A. este nefondat.
Tribunalul a considerat că în mod corect a reţinut prima instanţă reaua-credin-ţă a părţilor, care au încheiat un contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu încălcarea art. 10 din această lege, cu privire la imobil despre care ştiau sau trebuiau si puteau să ştie că nu putea fi înstrăinat în condiţiile legii. Reaua-credinţă a pârâţilor nu a fost considerată ca fiind lipsa de diligenţe în sensul aflării „adevăratului proprietar", ci nerespectarea dispoziţiilor legii în baza căreia a cumpărat bunul.
Astfel, conform menţiunilor din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 5 ianuarie 1998, imobilul în litigiu figurează pe lista bunurilor culturale comune. Articolul 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, în forma de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuţie, arată că sunt exceptate de la vânzare locuinţele declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional. Modificarea ulterioară a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 prin O.U.G. nr. 228/2000 apare fără relevanţă, în condiţiile în care cauza de nulitate se analizează la momentul încheierii actului, anul 1998 şi în conformitate cu dispoziţiile în vigoare la acea dată.
Din coroborarea art. 2 alin. (2) cu art. 1 din O.G. nr. 68/1994, tribunalul a constatat că bunurile culturale fac parte din categoria patrimoniului naţional, a căror înstrăinare era interzisă, aşa cum s-a arătat anterior. H.G. nr. 20/1996, prin art. 8 în forma iniţială stabilea că locuinţele declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional, sunt cele aflate în evidenţa Ministerului Culturii şi a serviciilor publice descentralizate ale acestuia. Posibilitatea înstrăinării lor a fost reglementată prin art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 632/05 august 1996 care stabilea că nu se încadrează în categoria locuinţelor declarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional în sensul art. 10 alin. (2), imobilele cu destinaţie de locuinţă ce reprezintă bunuri culturale comune prevăzute de art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 68/1994.
Prin H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997 au fost abrogate alin. (2)-(6) ale art. 8 din
H.G. nr. 20/1996, astfel încât, la data încheierii contractului, nu mai erau în vigoare prevederile art. 8 alin. (3) din norme, care circumstanţia situaţia şi permitea înstrăinarea bunurilor culturale comune, astfel încât se aplica numai Legea nr. 112/1995, care interzicea vânzarea locuinţelor din patrimoniul naţional, patrimoniu din care făceau parte şi bunurile culturale comune.
împotriva acestei decizii au declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi apelanţii P.E. şi P.l.
în motivarea recursului, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a arătat că hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Recurentul a mai arătat că apartamentul nr. 4 situat în Bucureşti, sector 2 a trecut în proprietatea statului cu titlu, potrivit Decretului nr. 92/1950. Recurentul a considerat că decretul susmenţionat a fost un act normativ special ce făcea parte din regimul legal existent în ţară la vremea respectivă, iar aprecierile instanţei de fond în sensul că Decretul nr. 92/1950 ar contraveni dispoziţiilor Constituţiei din 1948 sunt greşite, întrucât acestea prevedea că dreptul de proprietate este ocrotit de lege, deci dispoziţiile constituţionale făceau trimitere la legile ordinare existente în vigoare la acea vreme.
Recurentul a arătat că, potrivit art. 645 C. civ., proprietatea se mai dobândeşte „prin accesiune sau incorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune", iar actul de vânzare-cumpărare nr. 2404/05 ianuarie 1998, întocmit de Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S C Foişor SA şi intimatul P.l, a fost încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. Recurentul a considerat că la momentul vânzării a existat consimţământul şi capacitatea părţilor, o cauză licită şi un obiect determinat iar imobilul se afla în patrimoniul Municipiului Bucureşti.
Recurentul a apreciat că nu se poate reţine o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, mai ales că nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995.
Recurentul a considerat că la acel moment a operat şi principiul aparenţei în drept, imobilul fiind înstrăinat cu convingerea ambelor părţi contractante că este în proprietatea statului în temeiul unui titlu legal constituit. Recurentul consideră că în speţă sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 18 lit. d şi art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
în motivarea recursului declarat, recurenţii P.E.A şi P.l. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ.
Recurenţii au susţinut că instanţa de apel a omis să observe că unitatea speciali-/,ită să vândă locuinţele în baza Legii nr. 112/1995, în speţă SC F. SA, avea obligaţia să solicite precizări de la autoritatea administraţiei publice competente.
Recurenţii au arătat că intimaţii, deşi au invocat reaua-credinţă a părţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ar fi trebuit să facă dovada i ,1 unitatea vânzătoare, SC F. SA a solicitat precizări de la autoritatea adminis-11aţiei publice competente şi în urma precizărilor primite a reieşit că apartamentul nu se putea vinde, ori intimaţii nu au produs o astfel de probă, pentru ca in-■.tanţa să poată reţine reaua-credinţă sub acest aspect. Recurenţii au considerat
i ,1 vânzarea apartamentului nr. 4 s-a făcut cu respectarea prevederilor legale, în .iceastă situaţie, instanţa de apel reţinând în mod eronat reaua-credinţă a părţilor la data perfectării contractului.
Recurenţii au apreciat că sunt cumpărători de bună-credinţă, dobândind apartamentul nr. 4 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2405 din 5 ianuarie 1998 şi transcris sub nr. 2119 din 12 februarie 1998 în registrul de transcripţiuni .il Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti. Recurenţii au considerat că buna lor credinţă a constatat în faptul că anterior cumpărării apartamentului, cât şi la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare, au făcut demersuri pentru ,i afla dacă apartamentul este revendicat şi dacă se poate cumpăra în baza legii ■.pedale. Astfel, recurenţii au ocupat apartamentul cu contract de închiriere valabil încheiat încă din anul 1974, încadrându-se astfel în prevederile legale.
In această situaţie, recurenţii au considerat că a existat bună-credinţă din partea ambelor părţi la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Recurenţii au arătat că dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 salvează de la nulitate actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate de către stat, încheiate cu bună-credinţă şi recunosc bunei-credinţe valoarea unui mod de dobândire a proprietăţii, precum şi posibilitatea chiriaşilor - cumpărători de a rămâne în stăpânirea bunului. Legea nr. 10/2001, prin dispoziţiile art. 46 alin. (2), coroborate cu dispoziţiile art. 18 lit. a), reglementează pentru prima dată un criteriu expres de preferinţă şi un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foştii chiriaşi, în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă. Recurenţii au arătat că legiuitorul a statuat că actele juridice încheiate în condiţiile menţionate nu numai că sunt pe deplin valabile, dar examinate ca titluri de proprietate sunt şi preferabile titlului anterior, opus de proprietarul al cărui imobil a fost preluat de stat în mod abuziv. în această situaţie , statul a preluat cu titlu valabil imobilul, iar înstrăinarea apartamentului nr. 4 către chiriaşi s-a făcut de către un proprietar.
Analizând decizia civilă recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reţine următoarele;-------------------------------------
în ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de recurentul Municipiul Bucureşti, în sensul că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu şi anume Decretul nr. 92/1950, Curtea constată că în mod corect a apreciat instanţa de apel că prevederile Decretului nr. 92/1950, contravin dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 16 din Constituţia din anul 1948, ale art. 481 C. civ., precum şi dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. în această situaţie, imobilul a intrat în proprietatea statului cu nerespectarea legilor şi a Constituţiei în vigoare la data preluării şi în consecinţă titlul statului este nevalabil, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998. Astfel, în temeiul acestui articol, valabilitatea dreptului de proprietate al statului este subordonată conformităţii decretului de naţionalizare şi actelor administrative de aplicare a acestuia cu Constituţia, tratatele internaţionale la care România este parte şi legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului. Dimpotrivă, în lipsa unei asemenea conformităţi, statul nu are titlu valabil şi, prin urmare, nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.
în ceea ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că actul de vânzare-cumpărare nr. 2404 din 5 ianuarie 1998 a fost încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., precum şi a art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995, Curtea constată că în mod eronat se susţine că imobilul se afla în patrimoniul Municipiului Bucureşti având în vedere că, astfel cum s-a arătat mai sus, titlul statului asupra acestui imobil este nevalabil. De asemenea, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menţionat nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu toate că imobilul nu putea fi înstrăinat în condiţiile legii, având în vedere că din însuşi cuprinsul contractului rezultă că imobilul în litigiu figurează pe lista bunurilor culturale comune, iar art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 interzicea vânzarea unor asemenea imobile. în mod corect a reţinut tribunalul că la data încheierii contractului, în urma abrogării prin H.G. nr. 11/1997 nu mai erau în vigoare prevederile art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 632 din 5 august 1996, care circumstanţia situaţia şi permitea înstrăinarea bunurilor culturale comune, astfel încât se aplica numai Legea nr. 112/1995, care interzicea vânzarea locuinţelor din patrimoniul naţional, patrimoniu din care făceau parte şi bunurile culturale comune, în temeiul art. 1 şi art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 68/1994.
în această situaţie, argumentul recurentului în sensul că ar fi operat principiul aparenţei în drept, nu poate fi reţinut, neputându-se considera că părţile contractante ar fi încheiat contractul având convingerea că operaţiunea juridică respectivă este conformă legii.
în ceea ce priveşte recursul formulat de recurenţii P.E.A şi P.I., Curtea constată că aceştia au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ., dezvoltarea motivelor de recurs vizează exclusiv aspecte care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., situaţie în care argumentele invocate vor fi examinate prin prisma acestui text legal.
Argumentul recurenţilor P.E.A şi P.l. în sensul că în mod greşit a fost reţinută reaua-credinţă a părţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât intimaţii-reclamanţi ar fi trebuit să facă dovada că unitatea vânzătoare, SC F. SA, a solicitat precizări de la autoritatea administraţiei publice competente şi în urma precizărilor primite a reieşit că apartamentul nu se putea vinde, nu poate schimba concluzia expusă mai sus, în sensul încălcării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. în condiţiile încălcării unor dispoziţii legale exprese, buna-credinţă a uneia din părţile contractante, rezultând din eventualele demersuri efectuate pentru a afla dacă apartamentul este revendicat şi dacă se poate cumpăra în baza legii speciale, nu poate valida actul juridic încheiat în aceste împrejurări. în consecinţă, argumentul recurenţilor privind buna lor credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu poate fi reţinut întrucât nulitatea contractului de vânzare-cum-părare este determinată de încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a arătat mai sus.
Având în vedere aceste aspecte, reţinând că motivele de recurs invocate de recurenţi, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ., sunt neîntemeiate, văzând şi prevederile art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea a respins ca nefondate recursurile formulate de recurenţii-pârâţi P.l, P.E.A şi Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei civile nr. 840/A din 25 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 6451/300/2006, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi M.J.K., A.K. I.H., N.H., Z.W.E. şi E.E. şi intimata-pârâtă SC F. SA. (C.S.)
| ← Contract de întreţinere. Pluralitate de debitori. Obligaţie... | Contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.... → |
|---|
