Culpa creditorului întreţinerii. Consecinţe
| Comentarii |
|
Nu este îndeplinită condiţia vinovăţiei contractuale a debitorului întreţinerii în situaţia în care creditorul refuză să primească orice prestaţie, consecinţa juridică fiind respingerea acţiunii în rezoluţiune. Nu se poate dispune pe cale judecătorească nici schimbarea obligaţiei de întreţinere cu obligaţia de plată periodică a unei sume de bani, întrucât instanţa nu poate modifica raporturile juridice dintre părţi, trecând peste voinţa acestora expres exprimată la momentul încheierii contractului. Faptul promovării unei astfel de acţiuni de către debitor, pentru imposibilitatea executării întreţinerii în natură, dovedeşte însă buna-credinţă a acestuia.
C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 447 din 22 martie 2005, în C.P.J.C.C.A. Bucureşti2005, p. 94
Prin sentinţa civilă nr. 1161 din 15 aprilie 2003, dată de Judecătoria Buftea, s-a respins acţiunea principală formulată de reclamanta T.M., având ca obiect preschimbarea obligaţiei în natură în obligaţie de întreţinere prin echivalent, formulată în contradictoriu cu pârâtul B.F. S-a admis cererea reconvenţională şi, în consecinţă, s-a dispus rezoluţiunea contractului de întreţinere autentificat la 4 martie 1999 a notariatului de Stat S.A.I.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut că, între părţi, la 4 martie 1992, a fost încheiat contractul de întreţinere autentificat sub nr. 1083 de către Notariatul de Stat S.A.I. Din declaraţiile tuturor martorilor audiaţi în cauză, coroborate cu răspunsurile la interogatoriu, a rezultat că între părţi există o relaţie tensionată, pârâtul nemai-putând locui în imobilul ce face obiectul contractului de întreţinere. Din declaraţiile martorilor D.M. şi N.L., instanţa a reţinut că reclamanta nu îşi mai îndeplineşte obligaţiile de întreţinere faţă de reclamant, încăl-cându-şi, astfel, obligaţiile contractuale şi că, din toamna anului 2002 până în aprilie 2003, în imobilul ce face obiectul contractului au locuit fiica reclamantului şi concubinul acesteia. De asemenea, a reţinut, din declaraţiile tuturor martorilor, că reclamanta a încercat să remită anumite sume de bani pârâtului.
Instanţa a arătat că acest aspect nu dovedeşte îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din contract, plata unor sume de bani fiind de natura unui contract de rentă viageră, deosebit de convenţia încheiată între părţi, având un alt conţinut al obligaţiei.
Instanţa a mai reţinut că măsura de a nu i se permite pârâtului accesul în imobil, pe care trebuia să-l stăpânească în fapt până la data decesului, a provocat o deteriorare a stării psihofizice a pârâtului, fapt ce rezultă din ultima parte a declaraţiei martorului N.L.
Referitor la declaraţiile martorilor M.C. şi D.V., s-a reţinut că acestea nu vin să dovedească îndeplinirea obligaţiilor contractuale, aceştia reliefând doar situaţia tensionată şi diferendele dintre reclamantă şi o nepoată a pârâtului.
Instanţa a reţinut că preschimbarea obligaţiei de întreţinere, deşi admisibilă în principiu, nu se impune, deoarece presupune să existe o culpă contractuală a creditorului, culpă care nu a rezultat din probele administrate.
Faţă de lipsa culpei şi având în vedere principiul pacta sunt servanda, instanţa a respins acţiunea principală, ca neîntemeiată.
în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, s-a arătat că aceasta urmează a fi admisă pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, activitatea culpabilă a reclamantei datând din toamna anului 2002, iar, în cauză, nu se poate pune problema autorităţii lucrului judecat, în legătură cu hotărârile judecătoreşti depuse la dosar.
împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta T.M.
Prin decizia civilă nr. 35 din 13 ianuarie 2004, dată în dosarul nr. 2673/2003 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a susţinut că primul motiv de apel este nefondat, deoarece din declaraţiile martorilor O.M. şi N.L. a rezultat că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, iar din declaraţia martorului N.L. a rezultat că în imobil au locuit fiica reclamantei şi concubinul acesteia, pârâtul neavând chei la propriul imobil.
S-a mai arătat că nu pot fi reţinute susţinerile apelantei, în sensul că pârâtul a plecat de bunăvoie din domiciliu, în urmă cu câţiva ani, la influenţa nepoatei sale B.M., atâta vreme cât reclamanta nu şi-a respectat obligaţia contractuală, nefiind relevant faptul că pârâtul şi-a schimbat domiciliul.
Instanţa a mai reţinut că reclamanta a încercat să remită anumite sume de bani, dar acest fapt nu demonstrează îndeplinirea obligaţiilor contractuale.
Tribunalul a înlăturat şi al doilea motiv de apel, deoarece soluţia instanţei de fond nu se bazează numai pe declaraţia martorului N.L., ci pe ansamblul probatoriului administrat.
în final, se arată că din răspunsurile la interogatoriu nu s-a putut reţine o culpă contractuală a pârâtului la îndeplinirea obligaţiilor.
împotriva deciziei a formulat recurs reclamanta T.M., întemeiat pe art. 304 pct. 7, 9 şi IOC. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, în sinteză, au fost susţinute următoarele critici.
înlăturarea primului motiv de apel nu este motivat, în sensul că judecata instanţei cuprinde doar concluzii, fără să existe şi o demonstraţie. Se arată că nicio concluzie nu poate fi considerată valabilă în lipsa unei demonstraţii.
în continuare, recurenta-reclamantă citează din considerentele deciziei şi susţine că există o altă situaţie de fapt, arătând că, în imobilul format din două camere şi bucătărie, locuieşte împreună cu fiica ei, într-o cameră, prietenul fiicei locuieşte singur, într-o altă cameră, iar bucătăria în care a locuit pârâtul, totdeauna a fost şi este liberă. Cu privire la faptul că pârâtul nu are chei la propriul imobil, s-a arătat că acest aspect a fost dezbătut în ultimul proces din 2001, ocazie cu care în interogatoriul luat pârâtului s-a consemnat că acesta nu mai doreşte să mai ia un rând de chei de la imobil. Recurenta arată că nu are unde să plece, în condiţiile în care pârâtul i-a cerut să îşi vândă casa şi să se mute la el.
De asemenea, se arată, contrar concluziei instanţei, că este relevantă schimbarea domiciliului pârâtului, acesta fiind motivul pentru care nu a putut ajunge la pârât. Nici poştaşul nu poate ajunge la el, pensia pârâtului fiind luată de nepoata acestuia, iar pârâtul nu vine niciodată singur la casa ce-i aparţine, nu iese singur la poartă, nu merge să cumpere ceva de la magazin şi, cum prestarea obligaţiilor s-a convenit să se facă la domiciliul creditorului, nu are posibilitatea de a îndeplini această obligaţie într-un alt domiciliu, deoarece ar putea săvârşi infracţiunea de violare de domiciliu.
Printr-un al doilea motiv, s-a arătat că în mod greşit s-a reţinut lipsa culpei pârâtului şi existenţa culpei reclamantului, fapt ce a determinat aplicarea greşită a legii.
Se arată că nici în cazul celui de-al doilea motiv nu există o demonstraţie a concluziei instanţei, concluzie care este, de fapt, un răspuns laconic, cu trimitere la considerentele sentinţei de fond.
S-a mai arătat că reţinerea lipsei culpei pârâtului este contrazisă de interogatoriul luat acestuia, interogatoriu în care pârâtul recunoaşte că declanşarea proceselor în vederea desfiinţării contractului s-a făcut la sugestia nepoatei, că pârâtul a fost mutat de nepoata sa în urmă cu 5 ani şi că relaţiile dintre părţi nu s-au modificat în ultimii 2 ani şi aceasta din cauza refuzului nejustificat al pârâtului de a locui în locuinţă şi de a fi îngrijit de reclamantă.
Recurenta-reclamantă arată că, în raport de răspunsul pârâtului la întrebarea nr. 17, s-a încălcat principiul autorităţii lucrului judecat, atâta vreme cât prin aceste hotărâri s-a stabilit culpa creditorului, şi nu culpa debitorului obligaţiei de întreţinere, iar în intervalul scurs de la ultimul proces nu s-a schimbat nimic - fapt recunoscut de creditorul obligaţiei.
Printr-un al treilea motiv s-a susţinut că nu s-a avut în vedere conţinutul sentinţei civile nr. 2883 din 12 octombrie 2001, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. 382/2001, definitivă şi irevocabilă, efectul acestei sentinţe extinzându-se până în octombrie 2002, când s-a pronunţat decizia Curţii de Apel Bucureşti.
Se arată că în această sentinţă s-a reţinut culpa pârâtului, constând în refuzul de a primi executarea obligaţiei contractuale, precum şi lipsa relei-credinţe a reclamantei în neexecutarea obligaţiei.
Se mai arată că acest conţinut al sentinţei, coroborat cu răspunsurile la interogatoriu şi declaraţiile martorilor, dovedeşte netemeinicia şi nele-galitatea hotărârii.
în continuarea motivului, recurenta citează din hotărârea nr. 2883/2001 a Judecătoriei Buftea, în sensul că s-ar fi reţinut faptul că pârâtul a plecat din locuinţă şi nu i-a permis recurentei să-i acorde întreţinerea, pârâtul a refuzat să primească cheile de la imobil pe care recurenta i le-a oferit, pârâtul a recunoscut că a refuzat întreţinerea oferită de recurentă, inclusiv banii oferiţi etc.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
în motivarea întâmpinării, în sinteză, intimatul a susţinut următoarele apărări.
Primul motiv, întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este neîntemeiat, deoarece nu există motive contradictorii sau străine cauzei. Instanţele au răspuns atât cu privire la calificarea acţiunii principale, cât şi a cererii reconvenţionale, au constatat că întreţinerea a fost prestată în mod complet şi succesiv, precum şi vinovăţia recurentei-reclamante.
Intimatul a mai arătat că plecarea sa din domiciliu s-a datorat stării sale de izolare şi recomandării medicului, rudele oferindu-i condiţii de îngrijire şi de locuit foarte bune.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au formulat următoarele apărări.
Recurenta, în motivul de recurs, a făcut doar o înşiruire de fapte, refuzând să recunoască existenţa raportului juridic şi răspunderea ce se stabileşte numai după regulile care guvernează acest contract.
S-a mai arătat că ambele instanţe au făcut o analiză minuţioasă a probelor administrate şi au argumentat că se impune sancţiunea rezoluţiunii contractului, potrivit art. 1020-1021 C. civ., fiind dovedită neexecutarea culpabilă a obligaţiei.
Intimatul a arătat că relevante au fost condiţiile în care a locuit ani în şir, fapt constatat chiar de un judecător care s-a deplasat la faţa locului, ocazie cu care s-au descris condiţiile camera în care pârâtul a locuit, condiţii care nu au fost modificate nici în prezent.
Intimatul arată, în raport şi de motivele recursului, că recurenta nu poate să-şi onoreze obligaţiile contractuale, deoarece este pensionară şi bolnavă.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 10 C. proc. civ., s-au făcut următoarele apărări:
Se arată că recurenta a făcut doar o înşiruire de fapte, iar pretinsele îmbunătăţiri sunt şi neadevărate, din fotografiile depuse la dosar rezultând că bucătăria în care a locuit nu a suferit nicio modificare, nu s-a refăcut gardul, ci doar poarta, pentru a intra în curte maşina concubinului fiicei recurentei, iar în ceea ce priveşte W.C.-ul, s-a schimbat doar amplasamentul, deoarece nu mai putea fi folosit.
S-a mai arătat că depoziţia martorului D.V. a fost înlăturată, aceasta relevând doar o stare de conflict între recurentă şi o rudă a sa, cu care martorul a fost într-un proces penal.
In final, se arată că, prin neexecutarea contractului, i s-a încălcat un drept personal care a fost prejudiciat, iar datorită caracterului intuitu personae al contractului, obligaţia de întreţinere nu poate fi executată de el sau de o terţă persoană.
Recursul este fondat, pentru următoarele considerente.
în ce priveşte primul motiv de recurs şi apărările formulate în raport de acest motiv, aşa cum se poate constata, se critică lipsa de motivare, pe aspectul că lipseşte demonstraţia cu privire la validitatea concluziei, iar premisele concluziilor folosite de instanţă lipsesc, existând doar referiri generale la aceste premise, respectiv la declaraţiile martorilor, fără a se arăta şi a se analiza faptele relatate, aceste referiri neputând fi considerate temeiuri valide ale concluziilor.
In planul dreptului procesual civil, construcţia logică a raţionamentului invocat de recurentă îşi are corespondent în dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept", în calitate de „premise ale actului logic" care au format convingerea instanţei, în calitate de concluzie a actului logic.
Textul îşi are corespondent în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că lipsesc premisele raţionamentului.
Din modul de dezvoltare a motivului, se arată că, în lipsa demonstrării concluziei, premisele, cum au fost reţinute de instanţă, ar fi fost false, ceea ce ar fi determinat şi concluzia falsă. în acest sens, recurenta a prezentat realitatea faptelor prin propria sa judecată.
Conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reţinerea de către instanţă a unor premise false, fapt ce ar fi determinat şi concluzia falsă, deci stabilirea greşită a motivelor de fapt, nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel că, sub acest al doilea aspect, critica nu poate fi primită.
în ce priveşte primul aspect al lipsei motivelor pe care instanţa şi-a întemeiat concluziile, nici această critică nu poate fi primită, deoarece actul de judecată al instanţei cuprinde şi referinţe la premise concrete, cum ar fi lipsa cheilor de la imobil în posesia pârâtului, iar, în ceea ce priveşte reţinerea unor premise numai prin referire la probele administrate, nu este de natură a determina lipsa motivelor, atâta vreme cât depoziţiile martorilor sunt la dosarul cauzei, consultarea lor fiind posibilă.
în consecinţă, instanţa va reţine că primul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nefondat.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că ar fi fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ. şi s-ar fi încălcat principiul autorităţii lucrului judecat, precum şi la apărările intimatului pe acest aspect, s-a avut în vedere că, potrivit doctrinei civile, admisibilitatea rezoluţiunii contractului este condiţionată de neexecutarea obligaţiei de către una din părţi, neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia, debitorul obligaţiei să fi fost pus în întârziere în condiţiile legii.
Se mai arată că instanţa are posibilitatea să aprecieze, în raport de circumstanţele cauzei, dacă nu este cazul să acorde debitorului un termen de graţie pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei; de asemenea, poate aprecia, în situaţia neexecutării parţiale, că nu este cazul să pronunţe rezoluţiunea.
De asemenea, s-a reţinut că partea în culpă are posibilitatea, spre a evita rezoluţiunea contractului, să execute prestaţiile datorate în tot cursul procesului, inclusiv în faţa recursului.
Pentru a se aplica legal dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ., este, deci, necesară întrunirea tuturor acestor condiţii.
în condiţiile de admisibilitate a acţiunii, Curtea a constatat că nu a fost îndeplinită condiţia potrivit căreia neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.
în cauză, instanţa reţine că între părţi au existat mai multe procese, ultimul fiind soluţionat prin sentinţa civilă nr. 2883/2001 a Judecătoriei Buftea, definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului, prin decizia civilă nr. 653/A din 12 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, şi irevocabilă, prin anularea recursului prin decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 2002, dată în dosar nr. 2325/2002.
Din examinarea sentinţei civile nr. 2883/2001, rezultă că, în perioada începând cu 1 iunie 2001 şi până la pronunţarea sentinţei, T.M. a fost în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţia, reclamantul B.F. refuzând să primească orice prestaţie şi, deci, nu se poate reţine culpa pârâtei T.M.
S-a conchis că T.M. a fost pusă în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia, fiind lipsită de orice culpă, iar B.F. nu poate să-şi invoce propria culpă.
In sfârşit, s-a reţinut că T.M. nu l-a tulburat pe B.F. în exercitarea drepturilor sale asupra imobilului în litigiu.
Comparând aceste aspecte cu motivele cererii de chemare în judecată, care se repetă, rezultă că, de la data de 14 octombrie 2002, când s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti, până la data de 9 ianuarie 2003, când s-a promovat acţiunea principală, şi până la 3 februarie 2003, când s-a promovat cererea reconvenţională, situaţia de fapt dintre părţi nu se putea schimba şi, deci, nu se putea reţine culpa recurentei-reclamante.
Mai mult, faptul promovării acţiunii de preschimbare a obligaţiei de întreţinere dovedeşte buna-credinţă a recurentei-reclamante în executarea prestaţiei într-o altă formă, pentru imposibilitatea executării sale în natură.
în consecinţă, Curtea a constatat că aplicarea art. 1020-1021 C. civ. s-a făcut greşit, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a admis recursul şi a modificat decizia recurată, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii reconvenţionale.
în ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 10C proc. civ., şi apărările intimatului pe acest motiv, s-a constatat că, deşi prin cererea de apel au fost invocate hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior şi în care se susţinea că, în raport de acestea, situaţia de fapt nu s-a schimbat, instanţa de apel nu s-a pronunţat pe aceste mijloace de apărare.
Or, aşa cum a rezultat, aceste mijloace de apărare erau determinante în soluţionarea corectă a cauzei, motiv pentru care, fiind îndeplinite şi aceste dispoziţii, în temeiul art. 312 C. proc. civ., s-a admis recursul, s-a admis apelul şi s-a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii reconvenţionale.
Pe cale de consecinţă, au fost înlăturate apărările intimatului, ca nefondate. Curtea a menţinut respingerea cererii principale, faţă de făptui că nu are dreptul de a modifica raporturile juridice dintre părţi; contractul fiind legea părţilor, instanţa nu poate modifica această lege, trecând peste voinţa părţilor.
Notă: A se vedea, în acelaşi sens:
1. C.A. Craiova, s. civ., dec. nr. 1722 din 7 decembrie 2004, în Juris-prudenţă naţională 2004-2005, p. 120;
2. C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 165 din 13 februarie 1995, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 33.
| ← Mod sporadic şi parţial de executare a întreţinerii. Refuzul... | Intenţia unilaterală a reclamanţilor creditori de a... → |
|---|
