Legea nr. 10/2001. Existenţa unui „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului. Admisibilitatea acţiunii introdusă de către fostul proprietar împotriva succesorului fostei chiriaşe, cumpărătoare în temeiul

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

Legea nr. 10/2001, art. 2 alin. (2) Legea nr. 112/1995 Legea nr. 1/2009 CEDO, art. 1 Protocolul 1

Atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.

Cum, în prezenta cauză, reclamantul beneficiază de un „interes patrimonial” în sensul art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei, există o ingerinţă în dreptul la respectarea dreptului său manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriaş, această ingerinţă a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamantului şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparaţie, C.A. sesizată cu soluţionarea prezentului recurs conchide că restituirea în natură a imobilului către reclamant constituie unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către autoarea pârâtului.

în prezent, Legea nr. 1/2009 reglementează o cale mai avantajoasă (decât cea a Codului civil, considerată mulţumitoare de către Curtea Europeană), care permite pârâtului, succesorul fostei chiriaşe, cumpărătoare în temeiul Legii nr. 112/1995, să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 203R din 1 martie 2011 (nepublicată)

Prin cererea înregistrată la data de 22.02.2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamantul C.M.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi M.B., să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. B. şi să fie obligat pârâtul M.B. să-i lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul menţionat, în suprafaţă de 44,74 mp, împreună cu 14,06 mp teren situat sub construcţie.

La data de 27.03.2008, pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de interes pe primul capăt de cerere, privind constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobil. De asemenea, pârâtul a susţinut că reclamantul are deschisă calea acţiunii în realizare, respectiv revendicare faţă de persoana care are şi posesia bunului.

La data de 15.04.2008, pârâtul M.B. a depus întâmpinare, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având în vedere că acţiunea a fost introdusa după intrarea în vigoare a acestei legi.

Acest pârât a mai arătat că acţiunea este inadmisibilă şi faţă de dispoziţiile H.G. nr. 498/2003, care se referă la păstrarea drepturilor persoanelor care au dobândit cu bună-credinţă imobile naţionalizate, că acţiunea în revendicare este condiţionată de admiterea cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare şi că acţiunea pentru constatarea nulităţii contractului este prescrisă la acest moment.

Pe fondul cererii, pârâtul M.B. a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, arătând că a dobândit imobilul prin succesiune de la defuncta V.A., care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1996, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 103 din 112 din 15.04.1999 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti. Acest contract a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data perfectării contractului, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul fiind de bună-credinţă.

Prin sentinţa civilă nr. 6169 din 09.05.2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei de interes, a admis acţiunea introdusă de reclamant, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Berzei nr. 14-16, sector 1 şi l-a obligat pe pârâtul M.B. să lase acest imobil în deplină proprietate şi posesie reclamantului; prin aceeaşi sentinţă, instanţa a respins cererea pârâtului M.B. privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Instanţa de fond a admis primul capăt de cerere şi a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în discuţie făcând aplicarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213 din 1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Instanţa a constatat că prevederile Decretului nr. 92/1950, act normativ în baza căruia s-a realizat preluarea imobilului, contravin dispoziţiilor art. 8, art. 10 şi art. 16 din Constituţia României din 1948. Faţă de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a constatat că reclamantul deţine un titlu provenit din calitatea de moştenitor al unei persoane al cărei imobil a fost preluat fără titlu valabil şi ca atare îşi păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării. Analizând titlurile părţilor, instanţa a dat eficienţă criteriului provenienţei acestora. Reţinând că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 103 din 112 din

15.04.1999, vânzătorul nu era proprietarul apartamentului vândut autoarei pârâtului, instanţa a constatat că această vânzare, conform art. 973 C. civ., nu îl poate afecta cu nimic pe adevăratul proprietar, imobilul rămânând în continuare în patrimoniul acestuia din urmă.

Comparând titlul de proprietate al reclamantului cu cel invocat de către pârât, instanţa a reţinut că titlul reclamantului este preferabil, întrucât provine de la un proprietar al cărui titlu este necontestat, în timp ce titlul pârâtului persoană fizică provine de la o persoană ce nu putea transfera un drept pe care nu îl avea.

Instanţa de fond nu a reţinut nici apărarea pârâtului persoană fizică privind stabilitatea raporturilor juridice având în vedere că imobilul a ajuns în stăpânirea acestuia în urma unei exproprieri în fapt.

în sprijinul acestei soluţii instanţa de fond a reţinut şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în sensul că privarea de proprietate încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 echivalând cu o apropriere în fapt, fără titlu valabil, astfel încât vânzarea imobilului, ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, lipsită de bază legală, dat fiind că Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.

Prin decizia civilă nr. 1271A din 20.10.2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a admis apelul apelantului-pârât M.B., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii în revendicare ca neîntemeiată şi a păstrat celelalte dispoziţii. Prin aceeaşi decizie a respins apelul apelantului pârât Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 672 din 16.04.2009 C.A. Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi Familie a respins ca nefondat recursul formulat de Statul Român şi a admis recursul formulat de reclamantul C.M.S., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

în considerentele acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că recursul declarat de Statul român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, nu este fondat, criticile acestuia sub aspectul lipsei de interes pe capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului şi inadmisibilitatea acţiunii în revendicare fiind considerate nefondate.

în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant, instanţa de recurs a reţinut că, deşi instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de constatare a nevalabilităţii titlului statului, ceea ce reprezintă o recunoaştere implicită pe cale judiciară a faptului că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu nu a ieşit niciodată din patrimoniul autoarei acestuia, respectiv, că reclamantul este deţinătorul unui bun în sensul art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, totuşi, a respins acţiunea în revendicare, privându-1 pe reclamant de beneficiul părţii din hotărâre care stabileşte dreptul său de proprietate asupra imobilului. în această situaţie, instanţa de recurs a considerat că hotărârea instanţei de apel cuprinde considerente ce vin în contradicţie cu dispozitivul şi, pentru a nu încălca dreptul părţilor la dublul grad de jurisdicţie, a casat decizia din apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

în rejudecare, prin decizia civilă nr. 839A din 23.06.2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 6169 din 09.05.2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a admis apelul formulat de pârâtul M.B. împotriva aceleiaşi sentinţe, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de reclamant, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a obligat intimatul-reclamant C.M.S. la 1.500 lei cheltuieli de judecată către apelantul M.B.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Referitor la apelul pârâtului Statul Român, motivul de apel invocat nu este întemeiat deoarece, în cadrul acţiunii în revendicare, analiza valabilităţii titlului actualului posesor al imobilului, pârâtul M.B., presupune în mod necesar şi analiza valabilităţii titlului autorului său, respectiv al Statul Român. Aşa fiind, este evidentă existenţa interesului stabilirii valabilităţii titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat. Pe de altă parte, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere, chiar dacă este formulat ca atare, el reprezintă de fapt o chestiune strâns legată de compararea de titluri solicitată de apelantul reclamant prin acţiune, comparare care reprezintă însăşi esenţa acţiunii în revendicare cu care a fost sesizată instanţa.

Tribunalul a mai reţinut că, reclamantul avea interes să solicite verificarea valabilităţii titlului statului în speţă, deoarece acesta a solicitat ca această verificare să se facă prin raportare la dispoziţiile legale de la data preluării de către stat, respectiv anul 1950.

Cât priveşte apelul declarat de pârâtul M.B., tribunalul a constatat că acesta este fondat. în prealabil, tribunalul a constatat că, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului, soluţia primei instanţe nu a fost atacată prin apelurile declarate în cauză, astfel că această soluţie a intrat în puterea lucrului judecat, fapt reţinut şi în dec. nr. 672 din 16.04.2009 a Curţii de Apel Bucureşti secţia a IlI-a civilă.

însă, în cauză, chiar în prezenţa constatării irevocabile a nevalabilităţii titlului statului, de la care a dobândit pârâtul apelant M.B., acesta nu poate fi obligat la restituirea imobilului în litigiu, dobândit în condiţiile Legii nr. 112/1995 pentru următoarele motive.

Titlul de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. 103 din 112 din 1999 încheiat cu SC R.V. SA trebuie preferat, întrucât criteriile de preferabilitate stabilite de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, act aplicabil în cauză datorită naturii bunului litigios, dau preferinţă chiriaşului cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995.

Soluţia este în acord cu dec. nr. 33 din 2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti în care s-a stabilit că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.”

Plecând de la premisa că, în cauză, este incidenţă Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că, în lipsa anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelantul pârât M.B., în temeiul Legii nr. 112/1995, nu se poate acorda preferinţă titlului prezentat de intimatul reclamant, această soluţie decurgând din art. 45 din Legea nr. 10/2001, în varianta în vigoare la data promovării acţiunii de faţă.

Legea nr. 10/2001 a instituit o derogare de la restituire şi în cazul în care bunul preluat de stat a fost vândut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar nulitatea actului de vânzare cumpărare nu a fost cerută în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată. Soluţia aceasta, chiar dacă nu este prevăzută în mod expres de Legea nr. 10/2001, aşa cum este cea prevăzută în cazul i-mobilelor vândute cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [art. 20 alin. (2)], ea rezultă cu certitudine din prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care „persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi numai după retumarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie.” per a contrario şi coroborat cu prevederile art. 20 alin. (2) şi art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, rezultă că imobilele care au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu pot fi restituite sub nici o formă dacă au fost vândute cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar dacă au fost înstrăinate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 restituirea este condiţionată de declararea nulităţii actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cerută în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a mai reţinut că, şi în situaţia în care s-ar trece peste cele de mai sus şi s-ar aprecia că Legea nr. 10/2001 nu instituie regimul derogator menţionat în cazul imobilelor vândute fără respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, respectiv, s-ar admite că trebuie comparate conform procedeului clasic instituit de practica judiciară cele două titluri aflate în concurs asupra aceluiaşi imobil, în speţă tot nu este posibilă restituirea imobilului în litigiu către intimatul-reclamant moştenitor al proprietarului de la care a preluat statul în baza Decretului nr. 92/1950. Aceasta deoarece, în speţă, în favoarea apelantului pârât, funcţionează principiul error communis facit ius. Aparenţa de drept în care a acţionat autorul apelantului pârât a funcţionat cu privire la calitatea statului de proprietar al imobilului în litigiu.

Tribunalul a mai reţinut că soluţia respingerii ca neîntemeiate a acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu aduce atingere dreptului apelanţilor reclamanţi la respectarea bunurilor. Convenţia nu garantează de principiu dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei convenţii.

Prin constatarea irevocabilă a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu nu s-a născut în patrimoniul reclamantului intimat un „bun” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Interesul patrimonial care rezultă în mod cert, aşa cum a reţinut de altfel şi C.A. Bucureşti în speţă, din constatarea nevalabilităţii titlului statului, nu poate fi transformat într-o valoare patrimonială susceptibilă de a beneficia de protecţia dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie decât dacă persoana interesată a procedat la valorificarea acestui interes patrimonial prin procedura prevăzută de legea de reparaţie, în speţă Legea nr. 10/2001.

în cauză, tribunalul a constatat că nicio instanţă nu a dispus restituirea imobilului în litigiu către reclamantul-intimat, iar constatarea nevalabilităţii titlului statului nu are ca efect automat restituirea bunului către acesta. Aşa fiind, această constatare nu reprezintă un bun actual în sensul jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg.

împotriva deciziei pronunţată de Tribunalul Bucureşti a formulat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurentul-recla-mant C.M.S.

în motivarea recursului se arată că instanţa de apel a nesocotit problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs, pronunţând astfel o hotărâre nelegală, cu încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţii potrivit cărora problemele de drept dezlegate prin hotărârea instanţei de recurs sunt obligaţii pentru judecătorii fondului.

Instanţa de recurs stabilise în mod irevocabil nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului şi faptul că recurentul deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin soluţia pronunţată a fost încălcat în mod evident art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, text de lege ce garantează protecţia proprietăţii private.

Motivarea instanţei în soluţia de respingere a acţiunii în revendicare este vădit contradictorie şi nelegală, în raport de problemele de drept deja dezlegate de către instanţa de recurs.

Instanţa îşi motivează soluţia de admitere a apelului şi de respingere a capătului de cerere privind revendicarea invocând incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, contrar celor stabilite prin decizia de casare, care a statuat că „Legea nr. 10/2001 nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul de la stat, în cadrul acţiunii în revendicare, întrucât această lege nu reglementează aceste raporturi”.

Neformularea de către recurent a unei acţiuni întemeiată pe art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu conferă puteri suplimentare titlului de proprietate al intimatului M., titlu care provine de la un neproprietar (în condiţiile în care s-a stabilit în mod irevocabil, cu efect retroactiv, nevalabilitatea titlului Statului) şi a fost încheiat în mod evident cu încălcarea chiar a Legii nr. 112/1995, lege care permitea doar înstrăinarea imobilelor preluate cu titlu.

Prin urmare, aceste vicii ale titlului intimatului, salvat de la nulitate prin neintroducerea unei acţiuni în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu se pot transforma în niciun caz în criterii de preferabili-tate ale acestuia în raport de titlul de proprietate al reclamantului.

Analiza viciilor titlului de proprietate exhibat de intimatul M. nu poate fi paralizată de faptul că nu s-a declarat nulitatea acestui titlu. Acest titlu este valabil, în sensul că el există, că nu este declarat nul, dar viciile sale persistă şi reprezintă argumente evidente pentru care acest titlu nu poate surclasa titlul recurentului, mult mai bine caracterizat.

Error communis facit ius este un principiu aplicabil numai în materia nulităţii actelor juridice civile, fiind un remediu pentru salvarea actului juridic de la nulitate şi nu un criteriu de preferabilitate în acţiunea de comparare a două titluri de proprietate.

De altfel, art. 45 din Legea nr. 10/2001 este tocmai consacrarea particulară a efectelor principiului error communis facit ius în materia imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind astfel, absurdă argumentaţia potrivit căreia, chiar dacă s-ar admite că preferinţă titlului pârâtului nu decurge din dispoziţiile art. 45, atunci ea decurge din aplicarea principiului error communis facit ius.

Reţinerea de către instanţa a bunei-credinţe a apelantului-pârât la cumpărarea imobilului nu are niciun fel de relevanţă în cauza de faţă, buna credinţă neputând duce prin ea însăşi şi în absenţa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil.

Nici invocarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor Deciziei nr. 33 din 2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă un argument pentru respingerea acţiunii în revendicare. Prin problematizarea priorităţii Convenţiei, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, şi prin evaluarea măsurii în care o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului, prin care instanţa internă să poată înlătura neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanţa supremă nu face decât să dea eficientă principiului subsidiarităţii, ce rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 1, 13 şi 35 din Convenţie, conform căruia instanţele naţionale sunt primele chemate să interpreteze şi să aplice dispoziţiile convenţionale, acestea fiind cel mai bine plasate şi pentru a aplica şi interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenţie, judecătorul naţional fiind „primul judecător” sau Judecătorul de drept comun” al Convenţiei. Or, instanţa de apel avea la îndemână toate argumentele prin care să pronunţe o hotărâre temeinică şi legală, în acord cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor Omului, în acord cu cele reţinute prin decizia nr. 33 din 2008.

în soluţionarea cauzei, este evidentă neconcordanţa dintre Convenţia europeană a drepturilor omului şi Legea nr. 10/2001.

Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are în vedere, în soluţionarea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, acordarea priorităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului faţă de Legea nr. 10/2001, cu condiţia să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Dar înţelesul condiţiei „să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate” este evident acela de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate legal dobândit.

în lipsa unui titlu valabil de preluare a imobilului, transmisiunea dreptului de proprietate de la stat către intimatul M.B. (prin autoarea sa) nu s-a făcut în mod legal, deoarece viciul titlului statului s-a transmis, prin vânzare-cumpărare, către subdobânditor.

Astfel, apelantul nu poate invoca un drept de proprietate legal dobândit.

Chiar dacă s-ar aprecia că acesta are un drept de proprietate legal dobândit, aflat, de asemenea, sub protecţia Convenţiei, admiterea prezentei acţiuni în revendicare nu echivalează cu încălcarea acestui drept şi, implicit, nici cu o încălcare a Convenţiei.

Prin urmare, atâta timp cât există posibilitatea atragerii responsabilităţii statului, prin despăgubirea terţului dobânditor la valoarea de circulaţie a imobilului, admiterea acţiunii în revendicare nu încalcă Convenţia din perspectiva dobânditorului în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind o soluţie în spiritul şi cu respectarea deciziei nr. 33 din 2008. Cu atât mai mult, o astfel de soluţie este aplicabilă, în condiţiile în care Legea nr. 1/2009 pune la dispoziţia chiriaşului-cumpărător un instrument expres pentru obţinerea unei despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului pierdut ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare promovată de proprietarul legitim.

Prin întâmpinarea la motivele de recurs, intimatul pârât M.B. a solicitat menţinerea deciziei din apel ca fiind legală, aceasta fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a deciziei nr. 33 din 2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, ce se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:

Prima instanţă a fost învestită cu două capete de cerere: constatarea nevalabilităţii titlului statului şi revendicare. Primul capăt de cerere, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, a fost admis de către prima instanţă, soluţie menţinută în căile de atac exercitate în primul ciclu procesual. în consecinţă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, această problemă de drept a fost soluţionată irevocabil, impunându-se cu putere de lucru judecat în faza rejudecării apelului pe capătul al doilea de cerere, având ca obiect revendicarea.

în ceea ce priveşte soluţia dată de instanţa de apel acţiunii în revendicare, Curtea apreciază că în mod greşit această instanţă a reţinut că reclamantul nu se poate prevala de prevederile art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului, care are astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 458 din

02.07.2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din

2.06.2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008).

La rândul său, pârâtul are un bun actual în sensul Convenţiei (contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat), însă, având în vedere conflictul care apare între două drepturi asupra aceluiaşi bun, deopotrivă protejate de Convenţie, judecătorul trebuie să dea prevalenţă unuia dintre ele (neputând refuza să judece pricina pe motiv că legea nu prevede sau că este neîndestulătoare).

Acţiunea în revendicare formulată de reclamant împotriva pârâtului cumpărător, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, deoarece legea specială nu exclude posibilitatea promovării acţiunii în revendicare de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat, iar pe de altă parte o astfel de limitare, chiar dacă ar fi prevăzută de legea specială, ar fi contrară principiului accesului liber la justiţie, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu conţine prevederi care să reglementeze raportul dintre fostul proprietar şi cumpărătorul pe Legea nr. 112/1995 sub aspectul redobândirii de către primul a posesie imobilului.

Pe de altă partea, prin dec. nr. 33 din 2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu s-a statuat că acţiunea în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă. Chiar dispozitivul acestei decizii stabileşte, în caz de neconcordanţă, prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în raport cu dispoziţiile legii interne, iar în considerente se arată că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”.

Instanţa supremă consideră însă că „este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.”

Curtea apreciază că reclamantului în speţă îi profită şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, pentru imobilele preluate fără titlu valabil, proprietarii îşi păstrează această calitate şi pot cere restituirea imobilelor în natură. Aceste prevederi legale, în vigoare la data promovării prezentei acţiuni în revendicare şi, deci aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, conform principiului activităţii legii şi neretroactivităţii legii civile noi (prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie), au ca efect recunoaşterea prin însăşi Legea nr. 10/2001 a faptului că, în situaţia în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul titularului său, ceea ce reprezintă, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, mai mult decât o simplă speranţă de restituire.

Este adevărat că, potrivit legii speciale interne, Legea nr. 10/2001, proprietarul imobilului preluat fără titlu valabil nu poate obţine restituirea în natură, în situaţia în care bunul a fost înstrăinat către un cumpărător de bună-credinţă [art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv art. 7 alin. (I1) din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009]. însă, în jurisprudenţa CEDO, o asemenea reglementare, care lipseşte pe proprietar de bunul său, indiferent de raţiunile care o justifică, echivalează cu o „ingerinţă” în dreptul de proprietate.

Instanţele interne nu pot face abstracţie de Convenţia europeană a drepturilor omului şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dimpotrivă, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.

Constituţia României, la art. 11 alin. (2), prevede că: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, iar art. 20, intitulat „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”, prevede că: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Aceste dispoziţii conferă pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, forţă juridică constituţională şi supralegislativă, ceea ce presupune că legea internă lato sensu (incluzând toate actele normative emise de organele statului sau actele care, deşi nu sunt emise de organele cu atribuţii legislative, se impun în ordinea juridică internă cu efect obligatoriu) trebuie interpretată şi aplicată în aşa fel încât să nu se aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Potrivit principiului subsidiarităţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se substituie autorităţilor interne ale statelor pentru a reglementa care sunt cele mai bune mijloace de protecţie şi salvgardare a drepturilor prevăzute de Convenţie. Autorităţile interne şi în primul rând instanţele de judecată sunt chemate să interpreteze şi să aplice regulile procedurale şi substanţiale relevante din dreptul intern în aşa fel încât rezultatul interpretării şi aplicării legii interne să nu conducă la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

în mod sugestiv, această îndatorire a judecătorului naţional a fost pe deplin ilustrată în expresia Judecătorul naţional este primul judecător al Convenţiei”, pentru a se înţelege caracterul subsidiar şi subsecvent al procedurii desfăşurate în faţa instanţei europene şi totodată pentru a se afirma necesitatea unui control de convenţionalitate efectuat de fiecare judecător naţional în fiecare caz concret supus analizei sale.

Analiza de convenţionalitate a legii interne nu implică o examinare in abstracto a legii, ci o cercetare in concreto a împrejurării dacă modul în care legea este interpretată şi aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea Convenţiei.

în consecinţă, atunci când în litigiul concret dedus judecăţii se invocă încălcarea dreptului de proprietate, judecătorul naţional trebuie să constate dacă există o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului şi în ce măsură această ingerinţă respectă cerinţele primului alineat al art. 1 din Protocolul 1.

în aceste condiţii, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului în speţă, prin înstrăinarea bunului său de către stat către chiriaş, corespunde cerinţelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerinţă” a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele soluţionate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României, Hotărârea din 21.07.2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1.12.2005, Porţeanu împotriva României, Hotărârea din 16.02.2006), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.

Dacă, în ceea ce priveşte îndeplinirea primelor două cerinţe, Curtea Europeană a reţinut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României, paragrafele 49 şi 50), în privinţa proporţionalităţii ingerinţei Curtea a ajuns la concluzia contrară.

Astfel, Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Cauza Străin, paragrafele 39 şi 59). în această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriaşilor un bun naţionalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, paragraful 47).

în acest context, trebuie reţinută împrejurarea că legislaţia internă nu permite un remediu efectiv şi eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care reclamanţii ar trebui să o parcurgă pe temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi a O.U.G. nr. 81 din 2007.

în cauze mai recente, Curtea Europeană a observat că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat în luna iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri şi unui calendar previzibile, o indemnizaţie în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost lipsiţi (cauza Bone împotriva României, Hotărârea din 04.11.2008, definitivă la 4.04.2009, par. 18).

în ceea ce priveşte lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, sunt elocvente constatările pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a făcut în cauza Faimblat împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of., Partea I, nr. 141 din 06.03.2009). Curtea nu a contestat eficienţa pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calităţii de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire şi pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizaţii). De asemenea, Curtea a observat faptul că persoanele nemulţumite pot supune decizia administrativă controlului instanţelor judecătoreşti.

Cu toate acestea, Curtea a considerat că, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă şi, dacă este cazul, conten-cioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea. Or, Curtea a stabilit deja că acest Fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (Ruxandra Ionescu împotriva României, nr. 2.608 din 12 octombrie 2006 şi Matache şi alţii împotriva României). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire. în aceeaşi cauză, Curtea a conchis, prin urmare, că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură conten-cioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Concret, Curtea Europeană a observat că, în speţă, există o diferenţă importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii şi cele derulate în realitate. Mai mult chiar, prin decizia administrativă dată în cauză de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, reclamanţilor li se propusese o despăgubire pentru imobilul lor naţionalizat, care urma să fie calculată de către comisia centrală constituită în baza Legii nr. 10/2001 (pentru o descriere detaliată a procedurii în faţa acestei comisii, se face trimitere la Hotărârea pronunţată în cauza Tudor împotriva României din 11 decembrie 2007, cererea nr. 29.035 din 05, par. 15 -20). Or, Curtea a constatat deja că părţilor interesate nu le-a fost oferită nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei etape a procedurii [Matache şi alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), cererea nr. 38.113 din 02, par. 17 - 19, Hotărârea din 17 iunie 2008],

Toate aceste argumente, deduse din practica instanţei europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că reclamantul din prezenta cauză este, practic, în imposibilitatea de a-şi recupera bunul. în lipsa unei despăgubiri efective, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamantul este supus în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene.

Intimatul pârât, în calitate de succesor al cumpărătoarei în baza Legii nr. 112/1995, nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece, deşi există o ingerinţă în dreptul său de proprietate, această ingerinţă este justificată de necesitatea respectării dreptului de proprietate al reclamantului, iar legea internă îi deschide o cale pentru un remediu efectiv, respectiv calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului.

In ceea ce priveşte modul de aplicare în speţă a Deciziei nr. 33 din 2008 a ICCJ, Curtea constată că partea finală a dispozitivului acestei decizii condiţionează prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului în raport cu legea internă astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

La data pronunţării acestei decizii nu era în vigoare Legea nr. 1/2009 şi, de asemenea, instanţa supremă s-a raportat, în motivarea acestei soluţii, la hotărârea pronunţată de Curtea Europeană în cauza Raicu împotriva României, neavând la dispoziţie alte hotărâri ale instanţei europene în cauze în care să se fi pus problema încălcării dreptului de proprietate al chiriaşului cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995.

în prezent, situaţia este schimbată în mod esenţial, atât datorită modificărilor legislative aduse prin Legea nr. 1/2009, cât şi datorită evoluţiei jurisprudenţei Curţii Europene în această materie.

C.A. consideră că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului de la stat este eliminat, în condiţiile în care acesta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.

Noua reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu împotriva României (la ale cărei considerente se face referire în decizia în interesul legii). în acea cauză, Curtea Europeană a reţinut că, în virtutea unei hotărâri judecătoreşti definitive, reclamantei i s-a recunoscut dreptul său de proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicţiile interne considerând că a fost de bună credinţă la data încheierii contractului de vânzare a apartamentului. Curtea a mai observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio compensaţie pentru apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării hotărârii sus-menţionate de către Curtea Supremă de Justiţie în cadrul recursului în anulare. S-a mai reţinut că o eventuală acţiune în rambursarea preţului plătit şi a cheltuielilor necesare şi utile efectuate cu apartamentul nu ar fi putut duce la acordarea unei compensaţii care să fie în mod rezonabil în raport cu valoarea «pecuniară» a apartamentului de care a fost privată, deoarece reclamanta nu dispunea de o cale internă de recurs care să-i fi permis să compenseze diferenţa dintre preţul de cumpărare actualizat şi valoarea bunului la data hotărârii pronunţată în recursul în anulare (Cauza Raicu împotriva României, Hotărârea din 19.10.2006, parag. 38). Or, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o asemenea cale, pe care pârâta din prezenta cauză o poate urma pentru a obţine valoarea actuală de piaţă a imobilului.

Recent, prin Hotărârea din 24.03.2009 dată în cauza Tudor Tudor împotriva României (publicată în M. Of. nr. 778 din 2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins susţinerea reclamantului din acea cauză, în care se plângea de încălcarea dreptului său de proprietate (condamnarea Statului Român fiind bazată exclusiv pe temeiul art. 6 parag. 1 din Convenţie, pe motivul jurisprudenţei neunitare la nivelul aceleiaşi instanţe şi lipsa coerenţei legislative). în ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul 1, Curtea a reţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne.

în cauza respectivă, reclamantul Tudor Tudor s-a plâns Curţii Europene de faptul că, din cauză că instanţele interne au preferat titlul de proprietate al fostului proprietar faţă de al său, îi este imposibil în prezent să îşi exercite dreptul de proprietate asupra apartamentului, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Curtea Europeană a reţinut că, potrivit art. 35 din Convenţie, persoana care se pretinde victimă ar trebui să recurgă în mod normal la căile de atac interne disponibile şi suficiente pentru a permite o reparaţie pentru încălcările pretinse. S-a mai reţinut că reclamantul, care nu îşi mai poate folosi în mod valabil titlul de proprietate, poate solicita despăgubiri din partea vânzătorului, în temeiul Codului civil, pentru evicţiune, fie chemând în garanţie statul în procesul intentat împotriva sa, fie prin introducerea unei acţiuni separate în acest sens. Curtea Europeană a observat, din jurisprudenţa ce i-a fost pusă la dispoziţie de Guvern, că sumele acordate de instanţele interne din România în situaţii similare cu cea în care se afla reclamantul Tudor Tudor (identică cu poziţia pârâţilor din prezenta cauză) sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova şi Pine, în care Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care reclamanţilor, care se aflau într-o situaţie similara cu cea a reclamantului Tudor Tudor, li s-a acordat numai preţul de cumpărare ca despăgubire pentru proprietatea pierdută.

Deşi la momentul pronunţării hotărârii în cauza Tudor Tudor, Legea nr. 10/2001 nu prevedea o acţiune specifică împotriva statului pentru persoane aflate în situaţia reclamantului, Curtea Europeană s-a declarat mulţumită că aceasta cale de atac, oferită de Codul civil (răspunderea pentru evicţiune), este suficientă pentru a asigura o reparaţie în situaţii precum cea a reclamantului.

în raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că soluţia primei instanţe, de admitere a acţiunii în revendicare, este corectă, Curtea a admis recursul reclamantului, a modificat în parte decizia recurată şi a respins apelului pârâtului M.B., ca nefondat, precum şi cererea acestuia de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în apel, având în vedere prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, Curtea a menţinut dispoziţia din decizie privind respingerea apelului declarat de apelantul pârât Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

← Acţiune în evacuare. Aprecierea admisibilităţii în funcţie...		Legea nr. 10/2001. Acţiune în revendicare imobiliară de drept... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Legea nr. 10/2001. Existenţa unui „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului. Admisibilitatea acţiunii introdusă de către fostul proprietar împotriva succesorului fostei chiriaşe, cumpărătoare în temeiul