Decretul-lege nr. 118/1990. Persoană persecutată din motive politice. Internare în spitale de psihiatrie. Sarcina probei
| Comentarii |
|
Conform art. 1 alin. 1 lit. c din Decretul-lege nr. 118/1990, constituie vechime în muncă timpul în care o persoană, din motive politice, a fost internată în spitale de psihiatrie.
Dovada unei astfel de situaţii se face, conform art.9 din acelaşi act normativ, cu acte oficiale, eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
(Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 862/22.06.1994)
Prin cererea înregistrată la 24.03.1992, sub nr. 47/1992, petentul Z.I. a solicitat Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990, să i se stabilească drepturile pe o perioadă de 24 ani, motivând că a avut domiciliul obligatoriu, fiind internat abuziv la Spitalul de Psihiatrie.
Prin hotărârea nr. 47/2.04.1992, Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice a stabilit drepturile pe-tentului pe o perioadă de 8 ani şi o zi, respectiv suma de 1.601 lei, începând cu data de 1.04.1991.
Prin decizia civilă nr. 1.204/16.06.1992 a T.M.B. - secţia a IH-a civilă s-a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de petentul Z.I. în contradictoriu cu intimata D.G.M.P.S., împotriva hotărârii nr. 47/1992 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990, reţinându-se că drepturile au fost legal stabilite pentru perioada pe care petentul a dovedit-o şi că acesta nu a produs acte din care să rezulte temeinicia pretenţiilor menţionate în contestaţie pentru o perioadă de 24 de ani.
împotriva deciziei civile nr. 1.204/16.06.1992 a T.M.B. - secţia a IH-a civilă a declarat recurs extraordinar Procurorul General al României, ca fiind vădit netemeinică şi esenţial nelegală.
Prin decizia civilă nr. 1.286/27.05.1993 a Curţii Supreme de Justiţie -secţia civilă, în majoritate de voturi s-a admis recursul extraordinar, s-a casat decizia civilă nr. 1.204/16.06.1992 a T.M.B. - secţia a IH-a civilă şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
S-a reţinut, în cuprinsul deciziei de casare, că instanţa era obligată, în virtutea rolului activ, să stăruie în completarea probelor, iar la termenul din 16.06.1992 a renunţat să solicite petentului să depună la dosar dovezile dispuse, motive pentru care s-ar impune rejudecarea cauzei şi completarea probelor, pentru ca hotărârea să se încadreze în prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.
Rejudecând cauza, după casarea cu trimitere, T.M.B. - secţia a IlI-a civilă, prin decizia civilă nr. 286A/23.02.1994, a respins contestaţia formulată de petentul Z.I. în contradictoriu cu D.G.M.P.S. împotriva hotărârii nr. 47/2.04.1992 a Comisiei, reţinându-se că petentul nu a făcut dovada internării în spitale de psihiatrie şi pe ce perioade, sau dovada, cu hotărâri judecătoreşti sau ordonanţe ale organelor de urmărire penală, conform art. 111,112 şi 114 Cod penal.
împotriva deciziei civile nr. 286A/23.02.1994 a T.M.B. - secţia a IH-a civilă, a declarat recurs petentul Z.I., criticând-o ca netemeinică şi nelegală, sub următoarele aspecte:
Greşit s-a reţinut de instanţă că nu s-a făcut dovada atitudinii sale ostile faţă de regimul totalitar.
Greşit nu s-a luat în considerare actul medical eliberat de Comisia de examinare a Spitalului Clinic "Dr. Gh. Marinescu", care atestă starea reală a sănătăţii sale şi că perioada1968-1991 poate fi considerată vechime în muncă, conform Decretului-lege nr. 118/1990.
Examinând hotărârea recurată, în raport de criticile formulate şi având în vedere dispoziţiile art. 304 şi 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 1 alin. 1 lit. c din Decretul-lege nr. 118/1990, constituie vechime în muncă timpul cât o persoană, din motive politice, a fost internată în spitale de psihiatrie.
Potrivit art. 1 alin. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990, se consideră vechime în muncă şi perioada în care o persoană, aflată în una din situaţiile prevăzute de art. 1 alin. 1, nu s-a putut încadra, ca urmare a unei invalidităţi de gradul I sau II, survenite în timpul în care s-a aflat în acea situaţie, sau, ulterior, dacă dovedeşte că aceasta s-a produs din cauza ori în legătură cu persecuţia la care a fost supusă.
Conform art. 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, dovada situaţiilor prevăzute de art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale, eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil aceasta, prin orice mijloc de probă, prevăzut de lege.
Din examinarea textelor de mai sus, se poate trage concluzia certă că pentru ca o persoană să se încadreze în condiţiile art. 1 alin. 1 lit. c din Decretul-lege nr. 118/1990, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
1. - persoana să fi avut deplinătatea facultăţilor mintale (pretinsa boală psihică să nu fie reală);
2. - persoana să fi fost internată abuziv în instituţii psihiatrice, sub pretextul unei boli psihice inexistente;
3.- motivul internării abuzive să fie de natură politică, în sensul că acea persoană a luat atitudine împotriva regimului totalitar comunist, iar măsura internării este o măsură de persecuţie politică luată împotriva acelei persoane (cu atitudine ostilă totalitarismului).
Pentru situaţiile prevăzute de art. 1 alin. 1 lit. c combinat cu art. 1 alin. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990 se mai cere îndeplinită o condiţie, şi anume aceea că persoana pensionată pentru invaliditate gradul I sau II să dovedească faptul că pensionarea s-a produs din cauza ori în legătură cu persecuţia la care a fost supusă.
Sub aspect probator, textul de lege (art. 9) prevede o anumită procedură specială, şi anume aceea că, în principal, proba se face cu acte oficiale, eliberate de organele competente, şi, în subsidiar, în cazul în care nu este posibilă proba cu acte oficiale, este admis orice mijloc de probă prevăzut de legea generală (martori şi prezumţii).
Din examinarea cauzei de faţă, rezultă două situaţii certe şi indubitabile:
1. Din punct de vedere material, cu ansamblul probelor administrate în cauză, petentul-recurent nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de lege pentru a putea beneficia de drepturile reparatorii ale Decretului-lege nr. 118/1990.
2. Din punct de vedere procedural, nu a făcut dovada că nu ar fi posibilă proba cu acte oficiale, eliberate de organele competente, pentru a se putea administra şi celelalte mijloace de probă prevăzute de legea generală şi nici nu a solicitat asemenea probe.
Analizând, pe rând, cele două aspecte, Curtea reţine următoarele:
1. Petentul nu a făcut dovada că boala psihică este inexistentă, iar diagnosticul său este nereal.
Din adresa nr. 305/3.333/1968 a Spitalului Clinic Dr. Gh. Marinescu rezultă că petentul a avut diagnosticul "sindrom paranoid", că era inapt pentru orice funcţie şi că era necesară internarea în serviciul de psihiatrie, iar din adresa Comisiei Spitalului Clinic "Dr. Gh. Marinescu" nr. 1.1776/10.02.1992 rezultă că petentul nu prezintă tulburări psihice la data examinării (februarie 1992).
Simpla afirmaţie (din adresa Comisiei Spitalului Clinic "Dr. Gh. Marinescu") că în 1992 petentul nu prezintă tulburări psihice nu duce direct sau implicit la concluzia că în 1968 petentul nu era suferind psihic, fiind de notorietate şi pentru nespecialistul în medicină că unele boli psihice au perioade de acutizare, precum şi perioade de remisie, iar altele sunt ireversibile.
Dovada că boala petentului a fost inexistentă la data primei examinări a unei comisii de medici (1968) revine unui organ abilitat şi anume Comisiei Spitalului Clinic "Dr. Gh. Marinescu", care trebuie să precizeze expres dacă boala a fost reală sau nu în 1968.
Instanţa nu poate suplini probatoriile de specialitate prin prezumţii sau martori. Petentul nu a solicitat, pe parcursul judecăţii, o expertiză psihiatrică şi nici nu a depus noi adrese ale Comisiei medicale, din care să rezulte cert că boala sa psihică, diagnosticată în 1968, nu a fost şi nu este reală.
Petentul nu a produs nici un fel de dovezi pentru internările în spitale de psihiatrie (bilete de internare, evidenţe ale registrelor de internare şi externare), nici hotărâri judecătoreşti şi ordonanţe ale organelor de urmărire penală, conform art. 111, 112 şi 114 Cod penal, nici dovezi de la Ministerul de Interne, pentru măsuri speciale de supraveghere, pe motive politice.
Astfel petentul-recurent nu a făcut dovada inexistenţei bolii sale psihice la data pensionării medicale din 1968, a internării abuzive în spitale psihiatrice, pe motive politice, sau că pensionarea medicală s-a produs din cauze politice ori în legătură cu persecuţia politică.
2. Sub aspect procedural probator, petentul nu a susţinut că nu poate proba pretenţiile sale cu acte oficiale de Ia organele abilitate şi nu a depus nici un fel de adrese de la aceste organe, din care să rezulte dispariţia evidenţelor sau refuzul eliberării, către petent, a unor astfel de acte oficiale solicitate de recurent.
Astfel, în cauză nu sunt întrunite condiţiile cumulative cerute de lege pentru ca recurentul să beneficieze de drepturile speciale prevăzute de Decretul-lege nr.l 18/1990, însă, cum în propria cale de atac nu i se putea crea acestuia o situaţie defavorabilă, singura soluţie ce se impunea era aceea a respingerii contestaţiei împotriva hotărârii nr. 47/1992 a Comisiei constituite conform Decretului-lege nr. 118/1990.
Faţă de considerentele de mai sus, având în vedere dispoziţiile art. 316 şi 296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
Notă: După adoptarea O.U.G. nr. 41/10.07.1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 55/2.03.1998, în art. 8, paragraful 3 din Decretul-lege nr. 118/1990 (republicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 118/18.03.1998) se prevede că, după 31.07.1997, cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute de acest act. normativ se depun la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială, iar, potrivit paragrafului 5, împotriva deciziei direcţiei generale se poate face contestaţie, conform Legii contenciosului administrativ. Competenţa soluţionării contestaţiei revine Curţii de Apel.
| ← Decretul-lege nr. 118/1990. Acţiune în constatare. Netemeinicie | Dovada actelor juridice. Caracterul dispoziţiilor art. 1191 Cod... → |
|---|
