Discriminare. Competenţe de constatare
| Comentarii |
|
Constituţie, art. 121 alin. (1)
O.C. nr. 137/2000, art. 20, art. 21 alin. (3), art. 27 alin. (3)
Constatarea existenţei unei discriminări în exercitarea drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 137/2000 republicată privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, revine instanţelor judecătoreşti sau Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Astfel, conform art. 20 din Ordonanţa nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate sesiza consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei şi are dreptul de a solicita înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării.
Totodată, prin art. 27 din aceeaşi lege, se prevede că persoana ce se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei creată prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Chiar dacă prin textul suscitat nu se prevede în mod expres competenta instanţei de a constata discriminarea, este evident că aceasta nu poate soluţiona acţiunea în despăgubiri în lipsa acestei constatări.
în altă ordine de idei, dar nu în ultimul rând, conform art. 121 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin instanţele judecătoreşti.
Aşa fiind, faptul că printr-o hotărâre, ce nu prezintă autoritate de lucru judecat pentru instanţă, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a respins cererea pentru constatarea aceleiaşi discriminări, nu constituie un fine de neprimire a cererii pentru instanţele judecătoreşti.
Hotărârea pronunţată de consiliu poate constitui un început de dovadă scrisă pentru instanţă.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 838 din 24 aprilie 2007)
NOTĂ: în şedinţa din 3 iulie 2008, Curtea Constituţională, pronunţându-se prin mai multe decizii asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate de Ministerul Justiţiei referitor la unele dispoziţii din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor forme de discriminare, republicată, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din ordonanţa menţionată sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti la data de 7 octombrie 2003, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâţii M.A.I. şi I.C.P., invocând săvârşirea unei discriminări şi solicitând plata despăgubirilor în valoare de 1.264.000.000 ROL, din care 264.000.000 ROL cu titlu de daune compensatorii (respectiv, suma de 222.000.000 ROL solicitată în contradictoriu cu MAI, iar 42.000.000 ROL în contradictoriu cu I.G.P.) şi câte 500.000.000 ROL solicitată de la fiecare pârât, cu titlu de daune morale.
Reclamantul a arătat că pârâţii au refuzat solicitările sale, de reîncadrare, manifestând un comportament discriminatoriu. în anul 1995, după ce a promovat testele pentru reîncadrare, nu a mai fost angajat fără motiv, neprimind nici un răspuns, iar după 8 ani i s-a respins cererea pe motiv că a depăşit vârsta sau că a demisionat. Aceste două discriminări în baza cărora a fost respins în mod repetat sunt fundamentate pe un ordin al ministrului de interne şi pe o dispoziţie a
I.G.P., acte care sunt în vădită contradicţie cu prevederile legale aplicabile în materia discriminării. Reclamantul a mai arătat că atitudinea pârâţilor a fost de natură a-i înlătura recunoaşterea, folosinţa şi exercitarea în condiţii de egalitate a drepturilor recunoscute de lege în domeniul economic şi social, respectiv, dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei şi de exercitare a acesteia. în drept, reclamantul a invocat dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 şi Legea nr. 48/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 38 din 6 ianuarie 2004, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. 10236/2003, s-a admis excepţia netimbrării cererii şi s-a anulat cererea, ca insuficient timbrată.
împotriva acestei hotărâri s-a declarat apel de către reclamant, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 1855/2004, iar prin decizia civilă nr. 1367 din 25 iunie 2004 s-a respins apelul, ca nefondat.
împotriva deciziei de apel a declarat recurs reclamantul. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă sub nr. 3122/2005 şi soluţionat prin decizia civilă nr. 195/27 ianuarie 2006. Prin această decizie, s-a admis recursul, s-a casat decizia civilă recurată, s-a admis apelul reclamantului şi s-a desfiinţat sentinţa instanţei de fond, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, sub nr. 3636/ 302/2006. Prin sentinţa civilă nr. 4158 din 15 iunie 2006, această instanţă a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Instanţa de fond a reţinut că la data de 7 august 2003, reclamantul a adresat un memoriu C.N.C.D. cu privire la faptele de discriminare la care pretinde că a fost supus, menţionate în cererea de chemare în judecată, iar prin adresa nr. 4164/ AC din 22 decembrie 2003 această autoritate a comunicat reclamantului că prin Hotărârea nr. 391/2003 a C.D. al C.N.C.D. s-a stabilit că faptele prezentate de acesta nu îmbracă forma cerută de O.G. nr. 137/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Constatarea existenţei discriminării se realizează de către C.N.C.D., date fiind dispoziţiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 şi prevederile H.G. nr. 1194/2001 şi O.G. nr. 77/2003.
Prima instanţă a mai reţinut că procedura obligatorie este prealabilă sesizării instanţe şi se impune a fi parcursă anterior solicitării de acordare de despăgubiri. Ca atare, cererea formulată de reclamant privind constatarea discriminării a fost apreciată de instanţa de fond ca fiind inadmisibilă, deoarece aspectele sesizate nu pot face obiectul unei acţiuni de drept comun faţă de procedura specială reglementată de normele legale amintite. Nefiind constatată de către autoritatea competentă existenţa unei forme de discriminare la adresa reclamantului, s-a reţinut că acesta nu poate pretinde de la pârâţi nici despăgubiri în condiţiile art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 137/ 2000.
Prin decizia nr. 1716 din 2 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 4158 din 15 iunie 2006 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
în considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că acţiunea formulată de către reclamant este o acţiune în răspundere civilă delictuală, iar fundamentul acestei forme de răspundere juridică îl reprezintă ideea reparării unui prejudiciu patrimonial sau moral produs prin fapta ilicită şi culpabilă al unei anume persoane juridice. Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea şi pe dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, iar faptul că acesta face referire şi la dispoziţiile O.G. 137/2000, nu schimbă natura juridică a acţiunii formulate. Chiar dispoziţiilor art. 21 din acest act normativ prevăd dreptul persoanelor discriminate de a pretinde despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
S-a mai reţinut, că instanţa învestită cu o astfel de acţiune de drept comun trebuie să analizeze în ce măsură există fapta de discriminare (fapta ilicită constând în acţiunea de discriminare), prejudiciul material sau moral, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.
Dovada faptei de discriminare se face potrivit dreptului comun, respectiv, cu orice mijloc de probă, fiind vorba de dovedirea unei situaţii de fapt şi astfel, partea vătămată are posibilitatea de a administra toate mijloacele de probă în faţa instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii în răspundere civilă delictuală, iar această instanţă este în competentă să analizeze în ce măsură există sau nu fapta ilicită de discriminare, şi aceasta, datorită diferenţelor dintre răspunderea civilă contravenţională şi răspunderea civilă delictuală.
Instanţa de apel a apreciat că hotărârea C.N.C.D., de constatare sau nu a discriminării, este un act jurisdicţional emis de o autoritate publică, alta decât instanţa de judecată, astfel încât nu i se poate reţine puterea de lucru judecat în faţa instanţei în ceea ce priveşte existenţa/inexistenţa faptei de discriminare, însă sub aspect probator, hotărârea menţionată poate constitui un început de dovadă scrisă ce se poate completa cu alte probe administrate de reclamant.
Instanţa de apel a concluzionat că sesizarea instanţei de judecată nu poate fi condiţionată de parcurgerea procedurii în faţa C.N.C.D. şi a dat îndrumare instanţei de rejudecare să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 21 din O.G. nr. 137/2000, dispoziţii legale potrivit cărora judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a C.N.C.D.. Dat fiind caracterul procedural al normelor prevăzute de art. 21, instanţa de apel a considerat că situaţia juridică invocată sub imperiul O.G. nr. 137/2000 produce efecte juridice şi sub imperiul legii noi, astfel cum a fost modificată, neputându-se vorbi de o încălcare a principiului tempus regitactum.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. pr. civ., pârâtul M.A.I., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
în dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul arată că instanţa de apel în mod eronat a reţinut în motivarea deciziei civile că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare modificată, în vigoare la data respectivă şi a motivat respingerea acţiunii intimatului reclamant ţinând cont de existenţa unei hotărâri a C.N.C.D., prin care s-a constatat că împotriva intimatului reclamant nu a fost săvârşită nici o faptă de discriminare.
Se arată de către recurentul-pârât că solicitarea unor despăgubiri civile proporţionale cu prejudiciul suferit se putea face numai în urma constatării de către C.N.C.D. a faptei de discriminare săvârşită împotriva intimatului-reclamant.
Se mai susţine că, deşi ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 4158 din 15 iunie 2006, a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, legiuitorul a stabilit o competenţă materială alternativă în privinţa constatării existenţei faptelor de discriminare, a C.N.C.D. şi a instanţei de judecată, fără ca noile modificări aduse actului normativ să excludă atribuţiile C.N.C.D., privind constatarea faptelor de discriminare sau să înlăture hotărârile acestui organism, pronunţate anterior modificărilor legislative în discuţie, noile dispoziţii legale nu sunt aplicabile în cauză, deoarece nu pot avea efect retroactiv.
Se mai arată că instanţa de apel a ignorat principiul constituţional al neretro-activităţii legii, dispunând ca instanţa de fond să rejudece cauza în raport de anumite dispoziţii legale care la data pronunţării hotărârii în discuţie, nu erau în vigoare.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că soluţionarea acţiunii prin care persoana care se pretinde discriminată solicită obligarea la despăgubiri a celui vinovat de săvârşirea faptei de discriminare nu poate fi condiţionată de parcurgerea procedurii în faţa C.N.C.D. Instanţa de apel nu a aplicat retroactiv dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 324/2006, ci a interpretat şi a aplicat corect prevederile legale în vigoare la data sesizării instanţei.
Astfel, concluzia instanţei de apel este corectă, de vreme ce nicio dispoziţie din O.G. nr. 137/2000, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 324/2006, nu conţinea condiţia prealabilă ca, anterior sesizării instanţei judecătoreşti cu cererea de despăgubiri, persoana interesată să parcurgă procedura în faţa C.N.C.D. şi să obţină o hotărâre dată de acest consiliu prin care să se constate existenţa actului sau faptului discriminatoriu.
Potrivit art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în forma anterioară modificării prin art. I pct. 9 din Legea nr. 324/2006: „în toate cazurile de discriminare prevăzute în prezenta ordonanţă persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun”. Textul citat prevedea competenţa instanţei de drept comun de a judeca acţiunea în despăgubiri, fără a exclude competenţa acesteia de a examina inclusiv existenţa faptei prejudiciabile.
Faptul că instanţa sesizată cu cererea de despăgubiri putea şi trebuia să constate dacă s-a săvârşit sau nu un act sau un fapt de discriminare rezultă şi din prevederile art. 21 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 324/2006, text care prevedea că: „Dovada discriminării se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio şi video". Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să scoată din competenţa instanţei aspectul constatării existenţei actului sau faptului discriminatoriu şi să lase această problemă în competenţa exclusivă a C.N.C.D., nu ar mai fi fost necesară prevederea de la art. 21 alin. (4), care se referă în mod evident la administrarea probelor în faţa instanţei judecătoreşti şi stabileşte fără echivoc tema probatorie, şi anume, „dovada discriminării".
Pe de altă parte, potrivit principiul constituţional al competenţei generale a instanţelor judecătoreşti, consacrat de art. 121 alin. (1) din Constituţie, justiţia se realizează prin instanţele judecătoreşti, iar pentru ca o altă autoritate statală să aibă competenţa de a soluţiona o cauză civilă, este necesară o dispoziţiei expresă a legii prin care să i se confere a astfel de atribuţie. Or, din examinarea prevederilor O.G. nr. 137/2000, în vigoare la data judecării cauzei, respectiv art. 191 introdus prin O.G. nr. 77/2003, rezultă că această autoritate statală avea doar competenţa de a investiga şi sancţiona contravenţional faptele sau actele de discriminare prevăzute de O.G. nr. 137/2000. Aceeaşi competenţă revenea consiliului şi anterior adoptării O.G. nr. 77/2003, deoarece art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, în forma iniţială, prevedea că acesta are ca atribuţie constatarea şi sancţionarea contravenţiilor prevăzute la Cap. II din ordonanţă. Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, condiţiile răspunderii contravenţionale sunt diferite de condiţiile răspunderii delictuale, iar împrejurarea că organismul abilitat să investigheze şi să sancţioneze contravenţional persoana acuzată de săvârşirea unei fapte discriminatorii a considerat că fapta respectivă nu se încadrează în categoria celor prevăzute de legea specială ca fiind contravenţii, nu împiedică instanţa de drept comun să constate că fapta respectivă are caracter discriminatoriu (chiar dacă aceasta nu îmbracă forma unei contravenţii) şi să oblige pe cel vinovat de săvârşirea ei la repararea pagubei provocate persoanei prejudiciate.
Curtea apreciază ca fiind nefondată şi critica referitoare la faptul că instanţa de apel a ignorat principiul constituţional al neretroactivităţii legii, dispunând ca instanţa de fond să rejudece cauza în raport de anumite dispoziţii legale care la data pronunţării hotărârii în discuţie, nu erau în vigoare.
Faptul că instanţa de apel a dat îndrumare instanţei de rejudecare să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 [devenit art. 27 alin. (3) după republicare], dispoziţii legale potrivit cărora judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a C.N.C.D., nu este de natură să încalce principiul constituţional al neretroactivităţii legii, deoarece caracterul procedural al normelor prevăzute de art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată, este evident, iar potrivit dispoziţiilor art. 725 alin. (1) C. pr. civ. (aplicabile atât în ceea ce priveşte normele de procedură cuprinse în C. pr. civ., dar şi în privinţa altor norme care reglementează procedura de judecată în faţa instanţelor judecătoreşti, respectiv, norme cuprinse în legi speciale, cum este cazul prevederilor art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000), dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche.
în raport cu aceste considerente, Curtea apreciază că recursul declarat de recurentul-pârât M.A.I. este nefondat, astfel încât va fi respins. (A.V.)
| ← Desfiinţarea lucrărilor executate fără autorizaţie. Lipsa... | Drept de preemţiune. Ingerinţă în dreptul de proprietate.... → |
|---|
Vezi şi alte speţe de drept civil:
Comentarii despre Discriminare. Competenţe de constatare
