Forţa obligatorie a contractului. Limitele intervenţiei instanţei în lipsa consimţământului părţii. Nesatisfacerea nevoilor creditorului prin plata unei sume lunare
| Comentarii |
|
1. Dispoziţiile art. 969 C. civ. au caracter imperativ şi nu se prevede nicio excepţie de la aplicarea lor.
Deşi este real faptul că pârâtul creditor refuză primirea îngrijirii pe care reclamanta debitoare i-o oferă în baza contractului încheiat între ei, refuzul pârâtului în acest sens echivalează cu o încălcare unilaterală a contractului de întreţinere încheiat cu reclamanta şi atrage după sine sancţiunile legale pentru neexecutarea culpabilă a unui contract, printre care nu se numără însă posibilitatea substituirii voinţei pârâtului în sensul novării obiectului contractului.
2. Este greşită susţinerea în sensul că singura modalitate viabilă de aducere la îndeplinire a contractului încheiat de părţi rămâne transformarea obligaţiei de întreţinere în natură în bani, întrucât, dacă s-ar accepta această variantă, oricum nu s-ar aduce la îndeplinire contractul iniţial, al cărui obiect îl constituia prestarea unei îngrijiri permanente pentru creditor, constând în asigurarea menajului, îngrijire medicală la domiciliu, spitalizare la nevoie, procurare de medicamente.
Acordarea unei sume de bani nu asigură debitorului satisfacerea tuturor acestor nevoi, astfel încât nu se poate reţine nici faptul că plata unei sume lunare echivalează cu executarea contractului în litigiu.
C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., min. şi fam., dec. nr. 1534 din 11 noiembrie 2009,
Prin sentinţa civilă nr. 9109/30.06.2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea formulată de reclamanta F.E. în contradictoriu cu pârâtul D.Ş., a stabilit echivalentul valoric al obligaţiei de întreţinere la suma de 1.000 RON lunar şi a obligat reclamanta să plătească lunar pârâtului suma de 1.000 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a constatat că pârâtul, deşi este vârstnic şi are nevoie de ajutor, nu a primit acest ajutor de la reclamantă pentru că l-a refuzat cu obstinaţie.
Pârâtul invocă dispoziţiile art. 969 C. civ., dispoziţii care, în opinia sa, ar împiedica instanţa să noveze în privinţa obligaţiei reclamantei.
într-adevăr, contractul este legea părţilor, dar acest lucru este, în egală măsură, valabil şi pentru pârât. Acesta avea obligaţia să se abţină de la orice atitudine care ar fi pus în dificultate partea cocontractantă în îndeplinirea propriilor obligaţii.
Cu alte cuvinte, pârâtul trebuia să dea dovadă de bună-credinţă şi să permită reclamantei pătrunderea în imobil pentru îndeplinirea obligaţiei de întreţinere în natură. Cum acest luau nu s-a întâmplat decât arareori, în funcţie de dispoziţia schimbătoare a pârâtului, reclamanta s-a găsit în imposibilitate de a-şi executa obligaţia asumată prin încheierea contractului.
Chiar dacă întreaga culpă îi aparţine, reclamanta doreşte să găsească o modalitate de a-şi îndeplini obligaţiile şi a acorda sprijin pârâtului. Pornind de la premisa îndeplinirii convenţiilor cu bună-credinţă, statuată de dispoziţiile art. 970 C. civ., instanţa a admis cererea şi a schimbat natura obligaţiei asumate de reclamantă, transformând-o într-o sumă de bani. Aceasta reprezintă singura modalitate de sprijin a pârâtului şi de îndeplinire a obligaţiei asumate de reclamantă.
Intervenţia instanţei în acordul de voinţă al părţilor îşi găseşte explicaţia în atitudinea pârâtului, pe care o eventuală rezoluţiune a contractului l-ar avantaja, atitudinea sa demonstrând că acesta este scopul pe care îl urmăreşte. Interesul reclamantei este reprezentat de menţinerea efectelor contractului, schimbarea naturii obligaţiei asumate fiind o măsură prin care se asigură o executare a obligaţiei, fără a mai fi necesar concursul şi buna-credinţă a părţii cocontractante.
Pentru a asigura un sprijin financiar decent pârâtului, instanţa nu s-a raportat la nivelul salariului mediu brut pe economie, ci a avut în vedere stabilirea unei sume care să permită un nivel de trai decent. Suma de 1.000 RON, care se va adăuga veniturilor lunare ale pârâtului de 1.200 RON, îi vor asigura acestuia acoperirea necesităţilor zilnice şi a cheltuielilor utilităţilor.
Prin decizia civilă nr. 430/23.03.2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât D.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 9190/30.06.2008, pentru următoarele considerente:
în ceea ce priveşte motivul de apel privind greşita respingere de către prima instanţă a cererii de suspendare formulată de apelantul-pârât în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., prin care a solicitat suspendarea judecăţii prezentei cauze, având ca obiect transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere până la soluţionarea dosarului având ca obiect rezoluţiunea contractului de întreţinere, Tribunalul a reţinut netemeinicia acestui motiv.
Astfel, s-a avut în vedere faptul că dezlegarea prezentei pricini nu depinde de existenţa sau neexistenţa unui drept ce face obiectul celeilalte judecăţi.
Tribunalul a mai avut în vedere şi caracterul facultativ al suspendării întemeiate pe dispoziţiile art. 244 C. proc. civ., constatând că aceasta nu se impune şi raportat la faptul că cererea de rezoluţiune a contractului de întreţinere menţionat este a doua cerere de acest gen formulată de D.Ş., prima acţiune fiind respinsă irevocabil prin sentinţa civilă nr. 19642/ 19.12.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
în ceea ce priveşte motivele de apel prin care apelantul-pârât invocă culpa reclamantei-intimate în neexecutarea obligaţiei de întreţinere stabilită prin contractul de întreţinere autentificat la 08.02.2006, Tribunalul a reţinut netemeinicia acestor susţineri.
Astfel, în primul rând, s-a avut în vedere puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 19642/19.12.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, devenită irevocabilă prin pronunţarea deciziei civile nr. 147/ 30.01.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Aşadar, în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de întreţinere până la data de 30.01.2008, Tribunalul a reţinut că instanţele au stabilit cu caracter irevocabil că, până la această dată, obligaţia de întreţinere a fost executată corespunzător.
Relaţiile dintre părţi s-au înrăutăţit după acest moment, pârâtul refuzând cu obstinaţie prestarea întreţinerii de către reclamantă, aşa cum a reţinut şi prima instanţă.
De altfel, toţi martorii audiaţi în cauză au arătat că au văzut-o pe reclamantă la poarta pârâtului de mai multe ori, încercând să ia legătura cu acesta, în timp ce martorii audiaţi la propunerea reclamantei detaliază toate încercările reclamantei de a presta întreţinere în mod corect pârâtului.
Tribunalul a reţinut că apelantul-pârât, creditor al obligaţiei de întreţinere, refuză fără temei, în mod culpabil, primirea întreţinerii în natură, situaţie în care cererea debitorului întreţinerii ca aceasta să fie transformată în bani este întemeiată şi acest lucru tocmai pentru a respecta dispoziţiile art. 969 C. civ., care reglementează forţa obligatorie a contractului.
Apelantul-pârât nu poate invoca în favoarea sa acest text legal, deoarece el este cel care a nesocotit voinţa părţilor rezultată din contract, refuzând culpabil primirea întreţinerii în natură iar, la momentul de faţă, singura modalitate viabilă de aducere la îndeplinire a acestui contract rămâne transformarea obligaţiei de întreţinere în natură în bani.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul-apelant, criticând-o ca nelegală, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: instanţele anterioare au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 970 C. civ. Schimbarea clauzelor contractului intervenit între părţi pe cale judecătorească este nelegală, instanţa neputând să se substituie voinţei clare a vânzătorului, care nu a dorit să primească o sumă lunară de bani, ci o îngrijire permanentă din partea reclamantei, aşa cum se detaliază în contract; instanţa de apel trebuia să reţină din probele administrate faptul că reclamanta-intimată dă dovadă de rea-credinţă şi că nu-şi îndeplineşte obligaţia de întreţinere a recurentului, atentând chiar la viaţa acestuia.
Curtea a găsit fondat recursul, pentru următoarele considerente: Cu prioritate, reţine că recurentul a invocat motive de nelegalitate şi de netemeinicie ale deciziei recurate, dar Curtea va analiza numai motivele de nelegalitate, nu şi pe cele de netemeinicie, întrucât este ţinută a analiza doar motivele de recurs prevăzute în mod limitativ de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. Netemeinicia, ca motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost înlăturată de legiuitor prin abrogarea acestui text de lege prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.
în consecinţă, motivul de recurs prin care se solicită de către recurent ca în urma reanalizării probatoriului să se stabilească o altă situaţie de fapt, respectiv să se reţină reaua-credinţă a reclamantei-intimate nu va fi analizat de către instanţa de recurs.
Este întemeiat, însă, motivul de nelegalitate invocat de către recurent. Astfel, dispoziţiile art. 969 C. civ. sunt dispoziţii imperative, care nu prevăd nicio excepţie de la aplicarea lor.
Ca atare, este nelegal a se invoca de către instanţa de fond şi să se menţină de către instanţa de apel dispoziţiile art. 970 C. civ. ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a convenţiei dintre părţi.
Este real faptul că pârâtul refuză primirea îngrijirii pe care reclamanta i-o oferă în baza contractului încheiat între ei.
Refuzul pârâtului în acest sens echivalează cu o încălcare unilaterală a contractului de întreţinere încheiat cu reclamanta-intimată şi atrage după sine sancţiunile legale pentru neexecutarea culpabilă a unui contract, printre care nu se numără, însă, posibilitatea substituirii voinţei pârâtului în sensul novării obiectului contractului. Există alte căi legale de sancţionare a relei-credinţe de care dă dovadă recurentul.
în consecinţă, Curtea a constatat că instanţele anterioare au încălcat dispoziţiile imperative ale art. 969 C. civ. şi fără a avea un temei legal sau substituit voinţei pârâtului-recurent în modificarea obiectului contractului cu clauză de întreţinere încheiat de către părţi.
Este greşită şi susţinerea instanţei de apel în sensul că „singura modalitate viabilă de aducere la îndeplinire a contractului" încheiat de părţi „rămâne transformarea obligaţiei de întreţinere în natură în bani", întrucât, dacă s-ar accepta această variantă (pentru care, aşa cum s-a reţinut mai sus, nu există temei legal), oricum nu s-ar aduce la îndeplinire contractul iniţial al cărui obiect îl constituia prestarea unei îngrijiri permanente pentru recurent, constând în asigurarea menajului, îngrijire medicală la domiciliu, spitalizare la nevoie, procurare de medicamente.
Acordarea unei sume de bani nu asigură recurentului satisfacerea tuturor acestor nevoi, astfel încât nu se poate reţine nici faptul că plata unei sume lunare echivalează cu executarea contractului în litigiu.
în consecinţă, potrivit considerentelor de mai sus, Curtea a admis recursul, a modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul ape-lantului-pârât, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
| ← înţelesul noţiunii de întretinere. Posibilitatea aducerii la... | Novaţia obiectivă a convenţiei de întreţinere. Efecte.... → |
|---|
