împrumut constatat prin act autentic, invocarea lipsei cauzei. Aspecte probatorii

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

Potrivit art. 967 alin. (2) C. civ., „cauza este prezumată până la dovada contrarie", astfel încât reclamanţii aveau obligaţia de a administra probe pertinente şi concludente spre a răsturna această prezumţie legală relativă, în condiţiile în care au susţinut prin cererea de chemare în judecată că nu a existat o cauză a contractului de împrumut, lipsind contraprestaţia.

Actul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată, potrivit art. 1173 C. civ., iar contractul de împrumut analizat a fost redac­tat de către notarul public, respectiv citit şi semnat de către recla­manţi, care au şi restituit o parte din suma împrumutată, părţile încheind ulterior (tot în formă autentică) şi un act adiţional la convenţia iniţială.

împrejurarea că părţile contractante şi-au îndeplinit sau nu obligaţiile asumate ţine de executarea convenţiei, atrăgând, even­tual, răspunderea lor civilă contractuală, dar nu este de natură a afecta valabilitatea actului juridic.

Nu este relevant, din punctul de vedere al existenţei cauzei con­tractului de împrumut, scopul pentru care reclamanţii urmau să utilizeze suma împrumutată, cauza unui astfel de contract fiind - pentru împrumutaţi - aceea de a-şi procura o sumă de bani nece­sară la un anumit moment.

De altfel, contractul de împrumut este un contract real unila­teral, iar nu unul sinalagmatic, astfel încât el nu implică o contra-

prestaţie din partea împrumutătorului, predarea sumei împru­mutate constituind chiar un element al perfectării convenţiei (al realizării acordului de voinţă), fără a da naştere vreunei obligaţii ulterioare în sarcina creditorului (împrumutătorului).

C.A. Bucureşti, s. a IX-a civ. şi propr. int., decizia nr. 636/R din 27 octombrie 2006, în P.R. nr. 5/2007, p. 165

Prin cererea înregistrată sub nr. 8715 din 14 august 2003, la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, reclamanţii C.G. şi C.L. au chemat în judecată pe pârâtul A.V., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pro­nunţa, să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. 2276 din 1998 la BNP F.N., pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 948 pct. 2 şi 4 C. civ., cu referire la art. 960 şi art. 966 C. civ. şi, ca urmare, şi a actului adiţional la contractul de împrumut autentificat sub nr. 2797/2001, la acelaşi BNP.

In motivare, se arată, în esenţă, că prin contractul de împrumut menţionat, reclamanţii au declarat că au primit de la pârâţi, cu titlu de împrumut, suma de 7.110 dolari S.U.A., ce urma să fie restituită în rate egale într-o perioadă de 18 luni, începând cu data de 30 ianuarie 1998.

De asemenea, în contract s-a stipulat, la cererea pârâtului, ca pen­tru fiecare zi de întârziere să fie percepută o penalitate de 0,4% pe zi.

Au susţinut reclamanţii că, în realitate, pârâtul nu le-a împrumutat suma menţionată, astfel că obligaţia de a-i restitui suma de 7.110 dolari S.U.A. este o obligaţie fără cauză, sancţionată cu nulitate absolută, conform prevederilor art. 966 C. civ., cu trimitere la art. 948 pct. 4 C. civ.

Se mai arată că, în realitate, reclamantul C.G. a cumpărat de la SC T.V. (administrată de A.V.) un autoturism D.E., cu preţul de 21.700.000 lei, în condiţiile în care reclamantul era angajatul societăţii menţionate, iar pârâtul, în calitate de patron al firmei, i-a impus lui şi celorlalţi angajaţi ai societăţii să încheie contract de împrumut cu pârâtul, motivând că acest contract reprezintă doar o formalitate şi o garanţie că nu se va răzgândi reclamantul şi nu va folosi maşina pentru o altă firmă. Pentru că risca să rămână fără serviciu în situaţia în care nu ar fi fost de acord cu propunerea pârâtului, reclamantul a acceptat să semneze contractul în condiţiile menţionate, nefiind informat de către notarul public cu privire la consecinţele semnării unui astfel de act, care era deja redactat la momentul la care reclamantul s-a pre­zentat în faţa notarului.

Totodată, reclamanţii au arătat că înţeleg să solicite, pe cale de excepţie, nulitatea clauzei penale prevăzute în acest contract, ca fiind nulă de drept, conform dispoziţiilor Legii nr. 313/1879.

Pentru plăţile făcute către pârât în baza contractului de împrumut, acesta nu a eliberat reclamanţilor chitanţă de fiecare dată, deşi autotu­rismul a fost plătit integral.

Cu privire la actul adiţional la contractul de împrumut, se arată că reclamantul a fost nevoit să-1 încheie, pentru că mai mulţi dintre cole­gii lui se aflau în situaţie asemănătoare şi, deşi formulaseră plângeri penale împotriva lui A.V., nu reuşiseră să fie ajutaţi de către organele de cercetare.

Faţă de faptul că împrumutul este un contract real pentru a cărui perfectare este necesară remiterea bunului, iar obligaţia de restituire nu poate lua naştere decât după încheierea efectivă a contractului, solicită reclamanţii ca acţiunea lor să fie admisă şi să se constate nulitatea absolută a contractului de împrumut şi a actului adiţional la acesta.

în drept, au fost invocate prevederile art. 948 pct. 2 şi 4 cu referire la art. 960 şi art. 966 C. civ., art. 1200 şi art. 1203 C. civ. şi art. 111 C. proc. civ.

Pârâtul A.V. a formulat întâmpinare, prin aceasta solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată. A arătat pârâtul că înmânarea sumei către reclamanţi s-a făcut la data întocmirii actului notarial, în caz contrar fiind greu de crezut că reclamanţii ar fi declarat în faţa notarului că au primit suma.

Consideră pârâtul că dovada acordării împrumutului o constituie şi faptul că, după câteva zile, reclamanţii şi-au cumpărat un autoturism de la SC C.T.V. SRL, maşina fiind achitată integral.

S-a mai arătat că, potrivit art. 1173 C. civ., actul autentic are depli­nă credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi con­venţiile ce constată, iar contractul de împrumut cu garanţie imobiliară a fost redactat de către notarul public şi a fost citit, semnat şi însuşit de către reclamanţi, care au şi restituit o parte din suma împrumutată.

Faţă de solicitarea de a se constata nulitatea clauzei penale, arată pârâtul că, în actul adiţional autentificat sub nr. 2797 din 2001, se stipulează expres că „părţile înţeleg să stingă orice alte pretenţii con­trare acesteia", astfel că nu se mai impune discutarea legalităţii acestei clauze penale.

Prin sentinţa civilă nr. 4608 din 24 mai 2005, pronunţată de Jude­cătoria Sectorului 3 Bucureşti, a fost admisă acţiunea, constatându-se

nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. 2276 din 27 august 1998 la BNP F.N., precum şi a actului adiţional la contractul de împrumut cu garanţie imobiliară, autentificat sub nr. 2797 din 19 noiembrie 2001 la BNP F.N.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 3.177.000 lei, cheltuieli de judecată în favoarea reclamanţilor.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că, din corobo­rarea declaraţiei martorului propus de reclamanţi, cu lipsa nejustificată a pârâtului la interogatoriu, se constată că susţinerile reclamanţilor, în sensul că pârâtul nu le-a remis nicio sumă de bani, sunt întemeiate. Părţile au avut reprezentarea clară a faptului că, în realitate, reclaman­ţii nu vor primi, iar pârâtul nu va da vreo sumă de bani, fiind conştien­te de actul simulat la care au recurs şi de consecinţele lui. In aceste condiţii, lipseşte unul dintre elementele ce intră în structura cauzei, respectiv scopul imediat, deoarece niciuna dintre părţi nu a avut în vedere primirea-predarea efectivă a vreunei sume de bani, ceea ce echi­valează cu absenţa unui element esenţial al actului juridic, iar lipsa scopului imediat se răsfrânge şi asupra scopului mediat, lăsându-1 fără suport juridic, astfel încât sancţiunea este nulitatea absolută.

Având în vedere principiul anulării actului subsecvent ca urmare a actului iniţial, a constatat instanţa că şi actul accesoriu contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, respectiv actul adiţional, este lovit de nulitate absolută.

împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, în motivare, s-a arătat, în esenţă, că pentru termenul de judecată din 12 aprilie 2005 (referitor la care prima instanţă a reţinut lipsa nejustificată a pârâtului la interogatoriu), avocatul ales depusese o cerere de amânare pentru imposibilitatea de prezentare, iar pârâtul nu s-a putut prezenta din motive de sănătate.

A susţinut apelantul că, prin administrarea probei cu martori în contra unui înscris autentic, coroborat cu aplicarea prevederilor art. 1203 C. civ., instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1191 alin. (2) C. civ.

Referitor la depoziţia martorului M.G., s-a arătat că este o probă indirectă, martorul nefiind de faţă şi, mai mult decât atât, martorul a fost subiectiv în relatările sale, el fiind în relaţii de duşmănie cu pârâ­tul, în condiţiile în care între aceştia există un litigiu similar celui de faţă.

în ceea ce priveşte probele administrate de pârât, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestora şi nici nu a luat în considerare apă­rările formulate prin întâmpinare.

De asemenea, a susţinut apelantul-pârât că suma pe care a împru­mutat-o reclamanţilor a fost remisă efectiv la data semnării actului, în cuprinsul căruia reclamanţii au declarat că au primit suma împru­mutată, iar ulterior, aceştia au şi restituit parţial suma împrumutată şi au fost de acord cu încheierea unui act adiţional de reeşalonare a sumei rămase.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, pe această cale susţinând netemeinicia criticilor aduse hotărârii apelate.

Au susţinut intimaţii că prima instanţă a făcut o corectă analiză a probelor administrate, apelantul-pârât nefăcând dovada predării sumei menţionate în contract, iar simpla susţinere a acestuia că i-au restituit o parte din această sumă nu poate forma convingerea că intimaţii ar fi primit vreo sumă de bani.

Prin decizia civilă nr. 686/A din 22 martie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a fost admis apelul, dispu- nându-se schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că lipsa pârâ­tului la interogatoriu a fost coroborată cu depoziţia singurului martor audiat în cauză, martor a cărui obiectivitate poate fi pusă sub semnul întrebării, atât timp cât acesta a arătat că, la rândul său, s-a aflat în proces cu pârâtul. Pe de altă parte, pertinenţa probei testimoniale, în raport de natura autentică a actului în discuţie şi în raport de dispo­ziţiile art. 1191 C. civ., este discutabilă, atât timp cât, în faţa notarului public, părţile şi-au asumat în mod liber consimţământul la încheierea actului în litigiu.

Astfel, a apreciat instanţa că reclamanţii nu au putut dovedi că obligaţia asumată în contractul de împrumut este lipsită de cauză, prin lipsa contraprestaţiei şi, ca atare, nu poate interveni nulitatea absolută a actului juridic. Cauza nu a fost nici falsă, întrucât nu există eroare asupra motivului determinant, prezenţa părţilor, conţinutul decla­raţiilor şi primirea împrumutului sunt constatări personale ale nota­rului, care fac dovada până la înscrierea în fals.

împotriva acestei decizii au declarat recurs intimaţii-reclamanţi.

în motivare, se arată, în esenţă, că:

- instanţa de apel nu a ţinut cont de nicio probă depusă de recla­manţi la dosar şi a interpretat complet greşit actul juridic dedus jude­căţii, schimbând complet înţelesul acestuia;

- în speţă, intimatul-pârât nu a făcut dovada predării sumei men­ţionate în contractul de împrumut cu garanţie imobiliară, simpla susţi­nere a acestuia că reclamanţii au plătit o parte din suma menţionată neputând forma convingerea că aceştia din urmă ar fi primit vreo sumă de bani, ci - astfel cum au susţinut reclamanţii - că sumele respective le-au plătit cu convingerea că intimatul-pârât le va vinde maşina promisă;

- proba cu martori este admisibilă faţă de motivul de nulitate invocat, şi anume lipsa cauzei, atât dispoziţiile legale, cât şi practica judiciară permiţând dovedirea acestei situaţii cu orice mijloc de probă (inclusiv martori);

- martorul M.G. a obţinut prin hotărârea definitivă şi irevocabilă anularea contractului încheiat de acesta cu intimatul-pârât, însă acesta a declarat că nu se află în duşmănie cu intimatul;

- martorul menţionat a fost coleg cu apelantul şi a avut încheiat acelaşi tip de contract, la acelaşi notar şi la un interval de timp scurt faţă de data la care a fost încheiat contractul a cărui nulitate se invocă în cauză;

- motivul pe care l-a avut în vedere intimatul-pârât la încheierea contractelor de împrumut cu garanţie imobiliară, la trei notari diferiţi, inclusiv contractul a cărui nulitate a fost invocată de către reclamanţi, este explicat în declaraţia intitulată „Note", pe care notarul M.M. a dat-o în faţa organelor de cercetare penală, în sensul că respectivele contracte reprezentau doar o garanţie pentru maşinile pe care intimatul-pârât dorea să le vândă;

- la termenul de judecată fixat pentru administrarea probei cu interogatoriul reclamanţilor-recurenţi în faţa instanţei de apel, aceştia nu au fost, potrivit susţinerilor lor, citaţi corect prin înmânarea cita­ţiilor în mod direct, ci au fost citaţi prin „aşa-zisa afişare care, în realitate, nu a fost realizată";

- instanţa de apel nu a acordat un termen pentru depunerea de concluzii scrise;

- la data de 22 martie 2006, ambii apărători ai apelanţilor au depus o cerere de amânare pentru cauză de boală, fiind singura cerere de acest gen depusă;

- intimatul-pârât A.V. nu s-a prezentat la termenele de judecată din apel şi este îndoielnică realitatea afecţiunii şi modul de obţinere a adeverinţei medicale aflate la dosarul din apel;

- instanţa de apel nu a verificat şi nu a apreciat faptul că intimatul- pârât nu a făcut dovada predării banilor şi nu a dat o interpretare legală probelor depuse la dosarul de fond.

în drept, sunt invocate prevederile art. 299 C. proc. civ. şi urm.

Intimatul A.V. a formulat întâmpinare, susţinând pe această cale netemeinicia criticilor aduse deciziei civile apelate. Se arată că recurenţii vorbesc de declaraţii presupus a fi date de alţi notari decât cel care a autentificat actele a căror nulitate se invocă în speţă şi de procese desfăşurate între martorul M.G. şi intimat în argumentarea motivului de recurs, potrivit căruia instanţa nu ar fi interpretat corect actul dedus judecăţii.

De asemenea, consideră intimatul că recurenţii nu au precizat, în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, care este legea încălcată sau aplicată greşit în pronunţarea deciziei recurate.

Totodată, arată recurentul că recurenţii-reclamanţi nu s-au înscris niciodată în fals în ceea ce priveşte contractul de împrumut.

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de exigenţele art. 304 C. proc. civ., Curtea constată caracterul fondat al acestuia.

Considerentele avute în vedere sunt următoarele.

Instanţa de apel, admiţând apelul şi schimbând în tot hotărârea primei instanţe, în sensul că a dispus respingerea acţiunii formulate de reclamanţii-recurenţi ca neîntemeiată, a analizat susţinerile reclaman­ţilor privind motivele de nulitate a contractului de împrumut încheiat cu pârâtul numai parţial, respectiv numai în ceea ce priveşte lipsa cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au invocat nuli­tatea absolută a respectivului contract de împrumut, susţinând, pe de o parte, că prin acesta şi-au asumat o obligaţie lipsită de cauză, pentru că nu au primit suma pe care s-au obligat să o restituie pârâtului, iar, pe de altă parte, că este nulă de drept clauza penală potrivit căreia, pentru fiecare zi de întârziere în restituirea sumei datorate, se percepe o penalitate de 0,4%, în raport de prevederile Legii nr. 313/1979.

Acest mod de analiză şi soluţionare a fondului cauzei de către instanţa de apel contravine exigenţelor art. 129 alin. ultim C. proc. civ., potrivit căruia instanţa era obligată să se pronunţe cu privire la toate

cererile reclamanţilor, respectiv cu privire la toate cauzele de nulitate a actului a cărui ineficacitate a fost susţinută de aceştia.

Astfel fiind, Curtea constată că situaţia reţinută se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., normă în raport de care critica formulată de către recurenţi sub acest aspect apare ca fiind întemeiată.

Referitor la susţinerea recurenţilor potrivit căreia instanţa de apel ar fi interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii (întemeiată pe dis­poziţiile pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.), Curtea apreciază că este nefondată, instanţa analizând pricina în raport de actul juridic invocat de părţi şi de probele pe care acestea au înţeles să le administreze în legătură cu condiţiile în care convenţia a fost încheiată.

Din dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu reiese, de altfel, în ce ar consta eroarea instanţei de apel în ceea ce priveşte interpretarea actului juridic dedus judecăţii, recurenţii rezumându-se la expunerea modului în care s-a derulat procesul în fazele anterioare de judecată, respectiv prezentarea cererilor de probatorii pe care le-au formulat şi de poziţia adoptată de către pârât în proces.

Or, asemenea susţineri nu se circumscriu motivului de recurs invo­cat de către recurenţi (art. 304 pct. 8), ci tind, practic, la o reapreciere a materialului probator de către instanţa de recurs.

Cât priveşte cererea de amânare formulată, pentru termenul de judecată din data de 22 martie 2006 de către domnii avocaţi D.A. şi D.S.O., Curtea constată că a fost în mod corect respinsă de instanţa de apel, în condiţiile în care, la dosarul constituit pentru faza de judecată respectivă, nu se regăsea o împuternicire dată acestora de vreuna dintre părţile în proces şi, în consecinţă, raportat la exigenţele art. 156 coroborat cu art. 68 alin. (l)-(2) C. proc. civ., instanţa nu putea dis­pune o amânare la cererea unor persoane a căror legătură cu procesul nu era dovedită.

Adeverinţa medicală depusă de către pârât în faza instanţei de apel, care conţine recomandarea de repaus pentru o perioadă anterioară acestei faze de judecată (11-15 aprilie 2004) nu este relevantă în apre­cierea asupra legalităţii deciziei recurate, de vreme ce instanţele nu au dat vreo eficienţă respectivului act în pronunţarea soluţiei criticate.

Referitor la citarea reclamanţilor pentru termenul de judecată din data de 22 martie 2006, Curtea constată că aceasta s-a realizat prin afişare la uşa locuinţei, acest mod de îndeplinire a procedurii de citare fiind conform cu exigenţele art. 92 alin. (4) C. proc. civ. Ca atare,

critica potrivit căreia citarea „corectă" s-ar fi realizat numai prin înmâ- narea citaţiilor către reclamanţii-recurenţi este nefondată.

în ceea ce priveşte neacordarea unui termen de către instanţa de apel, pentru depunerea de concluzii scrise, Curtea reţine că recurenţii nu au formulat o asemenea solicitare, iar cererea de amânare formu­lată de către cei doi avocaţi menţionaţi anterior nu era de natură a atrage incidenţa prevederilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme nu aveau calitate de reprezentanţi ai părţilor.

în consecinţă, nu se poate reţine că, prin pronunţarea deciziei civile recurate, s-a adus atingere dreptului de apărare al recurenţilor- reclamanţi, hotărârea fiind dată cu respectarea acestui drept, dar şi a limitelor prevăzute de art. 723 C. proc. civ., potrivit căruia „drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege".

în ceea ce priveşte cauza contractului de împrumut, Curtea reţine că, potrivit art. 967 alin. (2) C. civ., „cauza este prezumată până la dovada contrarie", astfel încât reclamanţii-recurenţi aveau obligaţia de a administra probe pertinente şi concludente spre a răsturna această prezumţie legală relativă care operează în favoarea pârâtului, în condiţiile în care au susţinut - prin cererea de chemare în judecată - că nu a existat o cauză a contractului respectiv, lipsind contraprestaţia.

în condiţiile în care părţile au perfectat contractul de împrumut în formă autentică şi, mai mult chiar, au încheiat ulterior (tot în formă autentică) un act adiţional la acesta, în conţinutul acestor acte juridice fiind expres declarată voinţa reclamanţilor de a împrumuta o sumă de bani de la pârât şi primirea sumei, cât şi obligaţia acestora de a o restitui la termenele convenite, respectiva convenţie a devenit izvor de drepturi şi obligaţii între părţi, potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ., coroborate cu art. 1576 C. civ.

împrejurarea că părţile contractante şi-au îndeplinit sau nu obli­gaţiile asumate prin convenţia astfel perfectată ţine de executarea con­venţiei, atrăgând, eventual, răspunderea civilă contractuală a părţilor, dar nu este de natură a afecta valabilitatea actului juridic.

Nu este relevant, din punctul de vedere al existenţei cauzei contractului de împrumut, scopul pentru care reclamanţii urmau să utilizeze suma împrumutată, cauza unui astfel de contract fiind - pentru împrumutaţi - aceea de a-şi procura o sumă de bani necesară la un anumit moment.

De altfel, contractul de împrumut este un contract real unilateral, iar nu unul sinalagmatic, astfel încât el nu implică o contraprestaţie

din partea împrumutătorului, predarea sumei împrumutate constituind chiar un element al perfectării convenţiei (al realizării acordului de voinţă), Iară a da naştere vreunei obligaţii ulterioare în sarcina credito­rului (împrumutătorului).

Faţă de aceste considerente, Curtea a apreciat ca nefondate criticile referitoare la soluţia instanţei de apel privind capătul de cerere refe­ritor la nulitatea contractului de împrumut pentru lipsa cauzei şi, în consecinţă, a menţinut această soluţie.

în consecinţă, în raport de concluziile reţinute şi de dispoziţiile legale menţionate, precum şi de prevederile art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., a fost admis recursul.

A fost casată în parte decizia civilă recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în apel, cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii cauzei civile.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei civile recurate.

← Simulaţie a împrumutului sub forma unei convenţii de...  Invocarea nulităţii absolute pentru lipsa cauzei. Aprecierea... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre împrumut constatat prin act autentic, invocarea lipsei cauzei. Aspecte probatorii