împrumut cu clauză penală. Vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare. Nulitate absolută. Dovada cauzei actului juridic
| Comentarii |
|
1. Din probele administrate rezultă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost stabilită de împrumutător ca o garanţie a restituirii împrumutului, astfel încât actul juridic încheiat are semnificaţia unui pact de răscumpărare, interzis prin dispoziţiile art 4 din Legea nr. 61/1931 şi care, alături de clauza penală, prohibită în contractele de împrumut, conform art 1 al Legii nr. 313/1879, atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului.
2. Cauza falsă, ilicită sau imorală, respectiv frauda la lege, rezultă din împrejurări de fapt care pot fi dovedite prin administrarea probei testimoniale, chiar dacă actul juridic a îmbrăcat forma unui înscris autentic, nefiind incidenţă interdicţia de a dovedi cu martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul scris, stabilită prin dispoziţiile art. 1191 C. civ.
C.A. Cluj, s. civ., mun., asig. soc., min. şi fam., decizia nr. 1226/A din 21 mai2004, în B.J.C.P.J. 2004, p. 152
Prin sentinţa civilă nr. 4465 din 2 decembrie 2003 a Judecătoriei Zalău, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii B.F. şi B.I., împotriva pârâţilor P.M. şi P.A., având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11 din 3 ianuarie 2001 de Biroul Notarului Public E.T.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente.
Prin acţiunea înaintată de reclamanţi, aceştia au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 11 din 3 ianuarie 2001 de Biroul Notarului Public E.T. şi a se dispune anularea înscrierilor privind intabularea dreptului de proprietate al pârâţilor.
In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au împrumutat de la numitul P.R., cumnatul pârâţilor, suma de 3.000 dolari S.U.A., cu o dobândă de 10%. în vederea garantării împrumutului, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare care se impune a fi anulat, având în vedere că datoria a fost achitată.
Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în formă autentică, obiectul acestuia fiind vânzarea apartamentului reclamanţilor, cu suma de 60.000.000 lei, achitată în întregime de cumpărători, iar din cuprinsul contractului reiese că pârâţii-cumpărători au intrat în posesia imobilului la data încheierii contractului.
S-a apreciat că actul a cărui anulare se solicită, fiind încheiat în formă autentică, a presupus consimţământul vânzătorilor cu privire la bunul imobil vândut, iar reclamanţii nu au făcut dovada vreunei cauze care să antreneze anularea contractului de vânzare-cumpărare. Contractul de vânzare-cumpărare autentic nu putea fi combătut în faţa instanţei de judecată decât prin înscrierea în fals.
împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, considerând-o nelegală şi solicitând ca, după suplimentarea probaţiunii, să se admită apelul şi să se schimbe sentinţa, în sensul admiterii acţiunii.
în motivarea apelului se arată că prima instanţă a soluţionat cauza fară a administra nicio probă, iar refiizului pârâţilor de a răspunde la interogatoriu nu i s-a acordat nicio semnificaţie. Faptul că pârâţii au refuzat nejustificat să răspundă la interogatoriu putea fi apreciat, în sensul dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul reclamanţilor. Prin înscrisurile depuse de reclamanţi, aceştia au făcut dovada că au plătit împrumutul pentru a cărui garantare s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului.
Prin întâmpinare, pârâţii au solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
în apel s-a suplimentat probaţiunea, audiindu-se martorii P.M.V., V.A., B.C.O. şi C.Ş., s-au luat interogatoriile pârâţilor şi, de asemenea, s-au depus înscrisuri.
Ca urmare a examinării probelor administrate, Curtea reţine următoarea stare de fapt.
în cursul lunii ianuarie 2000, reclamanţii au împrumutat de la numitul P.R. suma de 3.000 dolari S.U.A., cu o dobândă lunară de 10%. La încheierea împrumutului nu s-a fixat o dată de restituire a acestuia, urmând a se plăti lunar dobânda, iar împrumutul propriu-zis să fie restituit în timp. împrumutătorul P.R. a făcut presiuni asupra reclamanţilor să încheie contract de vânzare-cumpărare a apartamentului proprietatea acestora, în formă autentică, ameninţându-i că-i va scoate în stradă. Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu pârâţii, rude cu P.R. (aspect recunoscut de pârâţi la interogatoriu).
Pârâţii-cumpărători nu au intrat în posesia imobilului şi până la promovarea acţiunii nu au solicitat predarea acestuia, deşi în contractul de vânzare-cumpărare se menţiona că intră în posesie la 3 ianuarie 2001.
Conform chitanţei depuse în dosarul de apel, la 30 martie 2001 s-a plătit lui P.R., prin martorul C.Şt., suma de 5.000 dolari S.U.A., men- ţionându-se că a mai rămas neachitată suma de 2.500 dolari S.U.A. Prin Western Union reclamantul B.I. a trimis lui P.R. suma de 2.100 dolari S.U.A.
Din această stare de fapt rezultă că numitul P.R. a încheiat cu reclamanţii un contract de împrumut cu clauză penală, dobânda de 120% pe an (10% pe lună) pentru sume în valută fiind una ce depăşeşte cu mult dobânda practicată de băncile comerciale, care, pentru sume în valută, este între 6-8% pe an.
Conform art. 1 al Legii nr. 313/1879, clauza penală în contractele de împrumut este şi va rămâne anulată. Fie că este vorba de clauză penală stipulată ca atare, în mod expres, fie că este vorba de clauze penale deghizate sau tacite, sancţiunea este aceeaşi, respectiv nulitatea absolută.
Un astfel de contract este şi contractul de împrumut încheiat cu reclamanţii, de numitul P.R respectiv un contract lovit de nulitate absolută în privinţa clauzei penale care stipula o dobândă de 120% pe an.
în ceea ce priveşte natura contractului încheiat de reclamanţi cu pârâţii, având ca obiect apartamentul nr. 4 din Bl. SB7, situat în municipiul Zalău, str. Dumbrava Nord, acesta este o vânzare cu pact de răscumpărare.
Existenţa pactului de răscumpărare se reţine din depoziţiile martorilor, care au confirmat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost pusă de împrumutător ca o garanţie a restituirii împrumutului.
Prima instanţă a apreciat că actul, fiind unul autentic, face dovada deplină cu privire la consimţământul vânzătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin însuşi conţinutul acţiunii, reclamanţii, în mod implicit, au invocat nulitatea contractului ce derivă din aceea că el a constituit, de fapt, nu o vânzare, ci o garanţie a restituirii împrumutului. Faţă de această situaţie, instanţa ar fi trebuit să administreze probe pentru a dovedi cauza falsă, ilicită sau imorală, frauda la lege, aspecte ce pot fi dovedite cu martori, fiind vorba de împrejurări de fapt, chiar atunci când convenţia a fost constatată prin înscris autentic. In asemenea cazuri nu operează interdicţia de a dovedi cu martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul scris, stipulată de dispoziţiile art. 1191 C. civ.
Vânzarea cu pact de răscumpărare, prevăzută de art. 1371-1387 C. civ., a funcţionat ca un instrument de credit, însă s-a dovedit că operaţiunile de acest gen ascundeau în majoritatea cauzelor împrumuturi cămătăreşti, a căror restituire împreună cu dobânzile aferente era garantată real cu bunul ce forma obiectul contractului. Ca urmare, art. 1371-1387 C. civ. au fost abrogate prin art. 4 alin. ultim din Legea nr. 61/1931 contra cametei, care a instituit sancţiunea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare.
Aceeaşi sancţiune a nulităţii absolute a acestui contract a fost reiterată prin dispoziţiile art. 13 din Decretul-lege nr. 124/1938 pentru stabilirea dobânzilor şi înlăturarea cametei.
în succesiunea actelor normative, prin Decretul nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale (în prezent, abrogat prin Legea nr. 7/1998), la art. 7 se stipula că Decretul-lege nr. 124/1938, precum şi toate dispoziţiile contrare prezentului decret se abrogă. Abrogarea expresă a Decretului-lege nr. 124/1938 nu a înlăturat sancţionarea cu nulitatea absolută a vânzării cu pact de răscumpărare, aceeaşi sancţiune fiind instituită anterior prin art. 4 din Legea nr. 61/1931, prevedere ce nu este contrară Decretului nr. 311/1954, fiind în vigoare şi astăzi.
Validitatea unui contract este condiţionată, potrivit art. 948 pct. 4 C. civ., de o cauză licită. Cu referire la cauză, art. 968 C. civ. prevede: „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".
In cauză, acordarea împrumutului în valută de către numitul P.R., cu o dobândă excesiv de oneroasă şi încheierea vânzării cu pact de răscumpărare în scopul garantării împrumutului, sunt convenţii lovite de nulitate absolută, clauza penală fiind interzisă în contractele de împrumut, iar vânzarea-cumpărarea are o cauză prohibită de lege, conform art. 4 din Legea nr. 61/1931.
în temeiul dispoziţiilor art. 296 teza a Il-a C. proc. civ., a fost admis apelul, schimbată în tot sentinţa şi, în consecinţă, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanţii B., constatându-se nulitatea
absolută a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat prin încheierea nr. 11 din 3 ianuarie 2001 a Biroului Notarului Public E.T.
Notă: 1. A se vedea şi C.A. Alba lulia, Secţia civilă, decizia nr. 1.208 din 22 mai 2003, în Buletinul Jurisprudenţei - Culegere de practică judiciară pe anul 2003, eurolex, prin care s-a reţinut că pârâţii-apelanţi au împrumutat de la reclamanţi o sumă de bani, iar prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a urmărit garantarea restituirii împrumutului, iar nu înstrăinarea imobilului.
S-a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 948 C. civ., condiţiile generale esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, obiectul şi cauza.
Cauza actului juridic, pentru a fi valabilă, trebuie să întrunească cumulativ următoarele cerinţe: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.
Art. 966 C. civ. prevede în mod expres că obligaţia fără cauză nu poate avea niciun efect, iar din probele administrate - acte şi martori - rezultă că scopul urmărit de părţi la încheierea convenţiei nu a fost acela de transmitere, respectiv de dobândire a proprietăţii asupra imobilului litigios, ci acela de a garanta cu imobilul împrumutul acordat pârâţilor de către reclamant.
Este adevărat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de părţi în formă autentică, însă această împrejurare nu pune actul juridic la adăpost de acţiunile în anulare pentru vicii de consimţământ, lipsă de capacitate, fraudarea legii sau cauză falsă, aşa cum este cazul în speţă, împrejurări ce pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, inclusiv martori.
2. A se vedea şi C.A. Piteşti, Secţia civilă, decizia nr. 260/R din 18 februarie 2003, în Buletinul Jurisprudenţei 2002-2003, prin care s-a statuat că, potrivit art. 1576 C. civ., împrumutul este un contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucruri sau bani, cu obligaţia împrumutătorului de a restitui bunuri de aceeaşi specie şi calitate, precum şi în aceeaşi cantitate, la termenul stabilit. Stipularea în contract a unei clauze ilicite, care schimbă natura juridică a contractului de împrumut, atrage nulitatea absolută a acestei clauze.
Prin acţiune, reclamanta a solicitat să se constate, în baza împrumutului acordat pârâtei, că este proprietara apartamentului în litigiu. în convenţia încheiată între părţi, s-a menţionat că, în situaţia în care pârâta nu restituie în termen de 30 de zile suma de 14.000.000 lei, reclamanta va rămâne proprietara apartamentului. Or, această clauză, inserată în convenţie, este lovită de nulitate absolută, fiind încălcate dispoziţiile art. 1576 şi art. 1578 C. civ., deoarece obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă nume
rică stabilită în convenţie, împrumutatul având obligaţia de a-i restitui bunuri de aceeaşi specie şi calitate.
3. A se vedea, în sens contrar, cu privire la incidenţa prevederilor art. 4 din Legea contra cametei nr. 61/1931, C.A. Bucureşti, Secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 442 din 6 martie 2007, în Partajul judiciar, p. 106, prin care s-a reţinut că, deşi a calificat corect convenţia părţilor ca fiind o vânzare cu pact de răscumpărare, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal nulitatea acesteia în baza art. 4 din Legea contra cametei nr. 61/1931.
Vânzarea cu pact de răscumpărare a fost reglementată de Codul civil, prin art. 1371-1387, ca o varietate a vânzării-cumpărării, care conţinea însă o clauză de răscumpărare, ce constituia, în fapt, o condiţie rezolutorie.
Dispoziţiile Codului civil privitoare la încheierea contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare au fost abrogate prin art. 4 al Legii contra cametei nr. 61/1931, text prin care s-a interzis expres încheierea unor astfel de contracte, instituindu-se sancţiunea nulităţii lor: „Contractele de vânzare cu pact de răscumpărare şi anticreză ce se vor încheia între părţi după data promulgării legii de faţă sunt nule de drept, iar dispoziţiile art. 1371-1387 C. civ., art. 1697-1703 C. civ. se abrogă".
Legea contra cametei nr. 61/1931 a fost abrogată prin art. 16 al Decretului-lege din 5 mai 1938 pentru stabilirea dobânzilor şi înlăturarea cametei, care însă a preluat, în art. 13, dispoziţiile prevăzute în art. 4 din legea abrogată; astfel, art. 13 din Decretul-lege nr. 124/1938 prevedea: „Contractele de vânzare cu pact de răscumpărare şi anticreză ce se vor încheia între părţi, după data publicării decretului de faţă, sunt nule de drept, iar dispoziţiile art. 1371-1387 C. civ., art. 1697-1708 inclusiv C. civ. şi articolele corespunzătoare din codurile civile în vigoare în teritoriile unite se abrogă".
La rândul lui, Decretul-lege nr. 124/1938 a fost abrogat prin Decretul nr. 311/1954, care nu a mai reluat în nicio dispoziţie a sa interdicţia de încheiere a contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare prevăzută în actul normativ abrogat; în plus, este de menţionat că după abrogarea Decretului-lege nr. 124/1938 nu a mai fost adoptat niciun alt act normativ care să interzică expres încheierea contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare.
Din examinarea succesiunii dispoziţiilor legale privitoare la stabilirea dobânzii legale şi la combaterea cametei, redate anterior, rezultă că, la data încheierii convenţiei părţilor - 14 februarie 2003, vânzarea cu pact de răscumpărare nu mai era interzisă expres de lege, nemai- fiind în vigoare niciunul din textele care au instituit în timp această interdicţie - art. 4 din Legea contra cametei nr. 61/1931 încetându-şi aplicabilitatea odată cu abrogarea întregii Legi contra cametei din 1931 prin Decretul-lege nr. 124/1938, iar art. 13 din Decretul-lege nr. 124/1938
încetându-şi aplicabilitatea odată cu abrogarea întregului Decret-lege nr. 124/1938 prin Decretul nr. 311/1954.
Prin urmare, reţinând nulitatea convenţiei părţilor, în baza art. 4 din Legea contra cametei nr. 61/1931, în condiţiile în care acest text de lege, care instituia sancţiunea nulităţii de drept a contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare, era abrogat la data încheierii convenţiei ce i-a fost aplicat şi în condiţiile în care la acea dată nu mai era în vigoare niciun alt text legal care să instituie o asemenea sancţiune, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, susceptibilă de modificare, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa cum s-a arătat deja, interzicerea expresă prin lege a contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare a subzistat doar până la * adoptarea Decretului nr. 311/1954, astfel că numai până la acel moment instanţele învestite cu litigii în care era pus în discuţie un contract de vânzare cu pact de răscumpărare puteau să constate caracterul său ilegal şi să îl declare nul prin simpla trimitere la dispoziţia legală de interzicere a vânzării cu pact de răscumpărare.
Desigur că neprevederea în Decretul nr. 311/1954 sau în alt act normativ ulterior a interdicţiei de încheiere a contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare nu a însemnat repunerea în vigoare a dispoziţiilor abrogate din Codul civil referitoare ia vânzarea cu pact de răscumpărare. Dar, pentru că încheierea acestui tip de contract nu mai este interzisă expres de lege, la examinarea regimului său juridic trebuie avute în vedere dispoziţiile legale generale privitoare la încheierea contractelor, altfel spus, contractul de vânzare cu pact de răscumpărare nu poate fi declarat nul decât în condiţiile dreptului comun, pentru cauză falsă, conform art. 966 C. civ. - atunci când se dovedeşte că, în realitate, cauza contractului nu o constituie contra- prestaţia celeilalte părţi, înscrisă în contract, ci instituirea unei garanţii pentru restituirea unui împrumut - sau, după caz, pentru cauză ilicită, conform art. 968 C- civ. - atunci când se dovedeşte că vânzătorul a ajuns să încheie contractul determinat fiind de dificultăţi materiale, de care cumpărătorul a profitat, în sensul că s-a implicat activ în specularea acestei situaţii.
Or, în speţă, nulitatea convenţiei părţilor nu putea fi reţinută nici potrivit dreptului comun, pentru că aşa cum susţine recurentul, probele administrate în cauză atestă că intenţia urmărită de părţi la încheierea contractului a fost aceea de a vinde, respectiv de a cumpăra, şi nu de a institui o garanţie pentru restituirea vreunui împrumut, iar la încheierea contractului, cumpărătorul nu a speculat dificultăţile materiale în care se afla vânzătorul spre a-l determina să contracteze; astfel, martorele comune ale părţilor, care au semnat înscrisul sub semnătură privată constatator al convenţiei, NA şi I.L., asistând la tratativele părţilor în vederea încheierii contractului, au relatat că aceste tratative au vizat o
vânzare-cumpărare, iar nu un împrumut şi că iniţiativa contractării a avut-o pârâta G.D., care i-a făcut o ofertă de vânzare reclamantului, întrucât se afla într-un impas financiar, încheierea contractului reali- zându-se însă fără nicio constrângere din partea reclamantului cumpărător.
Aşa fiind, soluţia de constatare a nulităţii convenţiei de vânzare cu pact de răscumpărare, încheiată de pârâta G.D. cu reclamantul, care a stat la baza admiterii apelului pârâtei, nu-şi are acoperire legală nici din punctul de vedere al dreptului comun, deoarece cauza falsă sau ilicită, prefigurată ca motiv de nulitate a convenţiei părţilor prin apărările de fapt formulate de pârâta G.D. la fond şi în apel, nu a fost dovedită.
Concluzionând, Curtea constată că hotărârea instanţei de apel, argumentată pe nevalabilitatea convenţiei deduse judecăţii, este lipsită de temei legal, ceea ce demonstrează temeinicia celui de-al doilea motiv de recurs, în limita căruia motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este operant.
în consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a admis recursul şi a modificat decizia atacată, în sensul respingerii apelului pârâtei G.D., ca nefondat.
| ← Garant plătitor. Achitarea ratelor împrumutului. Drept de... | Clauză penală nelegală. Nulitate absolută → |
|---|
