Clauză penală nelegală. Nulitate absolută

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

Clauza penală inserată de părţi în convenţia de împrumut, potrivit căreia, în cazul nerestituirii sumei de bani împrumutate la scadenţă, proprietatea imobilului debitorului se transmite către împrumutător, este lovită de nulitate absolută, sancţiunea impu- nându-se în lumina dispoziţiilor din Legea nr. 313/1879, încă în vigoare, precum şi faţă de prevederile art. 9 din O.G. nr. 9/2000.

C.S.J., s. civ., decizia nr. 785 din 27 februarie 2003, în P.R. nr. 5/2004, p. 26

Reclamantul L.D.S. a chemat în judecată pârâta B.D., solicitând să se constate intervenită între părţi vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Eforie Nord, format din construcţie neterminată, amplasată pe un teren concesionat. S-a motivat că, la data de 3 aprilie 1998, recla­mantul a împrumutat pârâtei suma de 45 milioane lei, cu scadenţa la 27 iunie 1998. în contract s-a stipulat clauza potrivit căreia, în caz de nerestituire a sumei, se va transmite reclamantului-creditor proprie­

tatea imobilului. Pârâta nu a restituit suma şi, deşi notificată, nu s-a prezentat în faţa notarului pentru a perfecta vânzarea-cumpărarea imobilului.

Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 838 din 18 decembrie 2000, a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, că stipularea în contractul de împrumut a unei clauze vizând transmiterea proprietăţii către cre­ditor nu constituie o „convenţie legal făcută" în sensul prevederilor art. 969 C. civ., fiind bazată pe o cauză ilicită, întrucât este prohibită de lege.

Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 213 din 3 iulie 2001 a Curţii de Apel Constanţa.

împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.D.S., susţinând că ambele instanţe au considerat în mod eronat ca fiind nulă clauza penală, fără a verifica textul Legii nr. 313/1879; în realitate, clauza, expresă, clară şi imperativă, inserată în contract, nu este lovită de nulitate; ea reprezintă voinţa părţilor şi modalitatea prin care credi­torul se asigură că va fi dezdăunat în caz de neexecutare a obligaţiei de către debitoare.

Potrivit definiţiei legale date de art. 1066 C. civ., clauza penală este „aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i".

în speţă, pârâta „dând asigurare" că va restitui la scadenţă suma împrumutată, „s-a legat" ca, în caz de neexecutare a obligaţiei, să transfere reclamantului proprietatea asupra bunului imobil.

Aşadar, definiţia legală a clauzei penale este neechivocă asupra naturii stipulaţiei pe care recurentul-reclamant doreşte să o valorifice prin acţiune. Ea nu este o garanţie imobiliară, aşa cum în mod greşit a susţinut reclamantul, întrucât nu are niciunul dintre caracterele speci­fice acestora.

Pe de altă parte, în raport de definiţia dată contractului de împru­mut prin art. 1576 şi art. 1584 C. civ. şi de dispoziţiile art. 966 şi art. 968 C. civ. cu privire la nevalabilitatea cauzei actului juridic, în mod întemeiat curtea de apel a reţinut şi motivat că stipulaţia cuprinsă în contractul de împrumut contravine naturii juridice a acestuia, întrucât, prin norma imperativă din art. 1088 C. civ., „la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daune le-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate".

De altfel, a existat o preocupare mai veche şi constantă a legiui­torului de a interzice clauza penală în contractul de împrumut, sens în

care încă prin Legea nr. 313 din 20 noiembrie 1879 „pentru anularea clauzei penale din oarecari contracte" s-a statuat: „clauza penală aflată în contracte de împrumuturi (...) este şi va rămâne anulată. Judecă­torul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzute de art. 1589 C. civ.".

Această reglementare, care nu a ieşit niciun moment din vigoare şi în legătură cu care nu s-ar putea susţine că ar fi desuetă, este în con­cordanţă şi cu actualul regim juridic al dobânzii, configurat prin O.G. nr. 9/2000, care, în art. 9, precizează că „în raporturile civile obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile pre­zentei ordonanţe este nulă de drept".

în consecinţă, corect curtea de apel a reţinut că, atât sub imperiul legii vechi, cât şi al noii reglementări, clauza penală convenită de părţi în contractul de împrumut, în sensul transmiterii proprietăţii imobi­lului de către debitoare în cazul neachitării sumei Ia scadenţă, este lovită de nulitate absolută.

Principiul libertăţii contractuale, ca şi cel al forţei obligatorii a contractului, invocate de reclamantul-recurent, nu pot conduce la o altă concluzie, întrucât numai convenţiile „legal făcute" au putere de lege între părţile contractante (art. 969 C. civ.), iar potrivit prevede­rilor art. 5 din acelaşi cod: „nu se poate deroga prin convenţii sau dis­poziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri".

Aşa fiind, recursul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat.

Notă: A se vedea, în acelaşi sens, C.A. Piteşti, s. civilă, decizia nr. 260/R din 18 februarie 2003, în Buletinul Jurisprudenţei 2002-2003, P- 11-

← împrumut cu clauză penală. Vânzare-cumpărare cu pact de...  Simulaţie a împrumutului sub forma unei convenţii de... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Clauză penală nelegală. Nulitate absolută