Instanţa de apel nu a analizat motivul de apel vizând nemotivarea de către prima instanţă a soluţiei pronunţate cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat anularea actelor de adjudecare din data de 10 ianuarie 2003 şi 25 mai 2005.
| Comentarii |
|
Anularea actelor de adjudecare este un capăt de cerere accesoriu şi are la bază aceeaşi motivare ca şi primul capăt de cerere, respectiv aceea că se impune anularea actelor de adjudecare din 10 ianuarie 2003 şi 25 mai 2005 încheiate de BCD R. -Sucursala M., întrucât, deşi AFP Râmnicu Vâlcea figura cu sarcini înscrise asupra imobilului, nu a fost înştiinţată conform art. 500 C. pr. civ. despre efectuarea executării silite şi nu a fost citată la termenele pentru vânzarea imobilului şi la distribuirea preţului obţinut din vânzarea bunului cu plata în rate.
Această motivare a fost indicată atât în cererea de precizare nr. 58.248 din 24 octombrie 2008, cât şi în cererea iniţială care face obiectul prezentei cauze, prin urmare, instanţa de fond şi instanţa de apel trebuiau să procedeze la analizarea celui de-al doilea capăt de cerere şi, în consecinţă, să dispună anularea actelor de adjudecare din 10 ianuarie 2003 şi 25 mai 2005 încheiate de BCD R. - Sucursala M.
Intimata SC C. 98 Rm. Vâlcea a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât ambele hotărâri pronunţate de instanţele de fond sunt legale şi temeinice, instanţele având în vedere aplicabilitatea, în speţă, a art. 518 C. pr. civ. potrivit căruia, prin actul de adjudecare s-au radiat orice alte drepturi reale notate asupra imobilului adjudecat.
Intimata M.K.B.R.B. SA a depus de asemenea întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru aceleaşi considerente şi a depus înscrisuri în susţinerea afirmaţiilor sale.
Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. şi având în vedere actele şi lucrările dosarului de fond, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente comune, vizând ambele capete de cerere care au format obiectul cauzei, exprimate în completarea considerentelor reţinute de instanţa de apel:
Prima critică, referitoare la aceea că tribunalul nu ar fi ţinut seama la soluţionarea cauzei, de incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 republicată, privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, este nefondată.
Astfel, pe tot parcursul soluţionării cauzei, recurenta a susţinut că, în data de 4 aprilie 2003 ar fi întocmit procesul-verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. 19839, în temeiul art. 81 din O G. nr. 61/2002, prin care s-a instituit sechestru asupra bunurilor imobile ale debitorului E.D. situate în Râmnicu Vâlcea, pentru neplata sumelor menţionate în somaţia nr. 2875 din 3 martie 2003 şi l-ar fi înscris în CF nr. 3471 a imobilului sus-menţionat, sub nr. 5079 din 9 aprilie 2003.
Analizând extrasul de CF şi adresa nr. 4140/2003 emisă de către Judecătoria Rm. Vâlcea - Arhiva notariatului de Stat Vâlcea - Biroul de Carte Funciară reiese că, într-adevăr, în partea a lll-a a CF nr. 3471 a fost înscris sub nr. 5079/2003 un proces-verbal de sechestru în favoarea AFP, însă, trebuie remarcat că acesta poartă un alt număr decât cel invocat de recurentă, respectiv nr. 19.864/2003, existenţa şi conţinutul acestuia nefiind probate pe parcursul soluţionării cauzei.
Pe de altă parte, recurenta a solicitat O.C., prin cererea nr. 30657 din 3 iulie 2007, abia după rămânerea irevocabilă a sentinţei de partaj bunuri comune ale soţilor E.D. şi E.C.D., înscrierea dreptului de ipotecă potrivit art. 150 alin. (8) din O G. nr. 92/2003 asupra imobilului sechestrat conform procesului-verbal de sechestru nr. 19839 din 4 aprilie 2003, constând în construcţie în suprafaţă de 200 mp situată în şi teren aferent în suprafaţă de 201 mp.
Prin încheierea nr. 22416 din 16 iulie 2007, OCPI Vâlcea a admis această cerere şi a dispus intabularea sechestrului asigurător pentru bunurile imobile în baza procesului-verbal de sechestru nr. 19839 din 4 aprilie 2003 în favoarea AFP Rm. Vâlcea, prin urmare, nu se putea reţine existenţa înscrierii acestui proces verbal de sechestru în favoarea recurentei, anterioară desfăşurării executării silite a imobilului ce face obiectul cauzei, la cererea creditorului de rang preferenţial, SC R. şi, corelativ acesteia, vreo obligaţie în sarcina executorului de a o înştiinţa despre efectuarea executării silite, pentru a participa la această procedură, potrivit art. 500 alin. (3) C. pr. civ.
Contrar susţinerilor recurentei, aceasta nu a avut garanţii în rang preferenţial faţă de cealaltă creditoare BCD R. SA, din înscrisurile dosarului de fond, rezultând că, în favoarea acesteia din urmă, la poziţiile 1, 2, 3, 4 din partea a lll-a Cărţii funciare nr. 3471 au fost înscrise în anul 2000 şi respectiv 2001 inscripţii ipotecare ale unor contracte de ipotecă, acestea oferind rang preferenţial faţă de somaţia din anul 2006, înscrisă în favoarea R.B. SA ori faţă de demersurile recurentei de înscriere a procesului-verbal de sechestru în anul 2007, după ce imobilul supus urmăririi fusese adjudecat în favoarea creditorului de rang preferenţial.
Astfel, menţinând sentinţa primei instanţe, cu privire la ambele capete de cerere, tribunalul a reţinut în mod corect, pe baza probelor administrate în cauză, că, urmare a finalizării executării silite ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. 9/2002, imobilul situat în Rm. Vâlcea, jud. Vâlcea, a fost adjudecat cu plata preţului în rate de către intimata SC C. 98, potrivit actului de adjudecare din 10 ianuarie 2003.
Actul de adjudecare a fost întocmit ulterior achitării integrale a ratelor de către adjudecatară, la 25 mai 2005, iar în baza sa, adjudecatarei i-a fost încuviinţată cererea de intabulare a dreptului de proprietate, prin încheierea nr. 16688 din 14 mai 2008, fiind totodată radiat dreptul de ipotecă înscris sub nr. 8400 din 11 august 2000 şi nr. 8584 din 17 august 2008, somaţia înscrisă sub nr. 6048/2001, în favoarea SC R.M. şi sechestrul înscris sub nr. 5079/2003, în favoarea AFP Rm. Vâlcea.
Rezultă, din cele reţinute mai sus, că somaţia înscrisă în favoarea SC R. a avut un rang preferenţial faţă de sechestrul înscris abia în anul 2007, în temeiul procesului verbal de sechestru nr. 19839 din 4 aprilie 2003, în favoarea recurentei, după ce imobilul supus urmăririi fusese adjudecat pentru recuperarea creanţei celuilalt creditor, astfel că, nu se poate reţine susţinerea acesteia în sensul că ar fi fost prejudiciată prin necitarea pe parcursul executării silite demarată de către creditoarea cu rang preferenţial.
în ceea ce priveşte opozabilitatea înscrierilor în cartea funciară, faţă de terţi, de la data înregistrării cererilor, instanţa de apel în mod corect a observat că actul de adjudecare din 10 ianuarie 2003, încheiat în favoarea intimatei SC C. 98, constituie titlu de proprietate potrivit art. 516 pct. 8 C. pr. civ., producând efectele juridice reglementate de legea generală, şi nu de legea specială în materie, respectiv art. 20 din Legea nr. 7/1996, aşa cum susţine recurenta.
Distinct, dispoziţiile art. 518 C. pr. civ. sunt lipsite de echivoc, în sensul că prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau după caz un drept real ce a făcut obiectul urmăririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar, efectele actului de adjudecare trebuind a fi distinse între dreptul la fructe şi venituri pe care îl are adjudecatarul până la plata integrală a preţului, corelativ obligaţiei de plată a dobânzilor şi a suportării sarcinilor imobilului, şi dreptul de a dispune de imobilul cumpărat drept dobândit prin intabulare, potrivit regulilor de carte funciară.
Prin intabulare, adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară.
De la data intabulării imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut. Dacă preţul de adjudecare se plăteşte în rate, sarcinile se sting la plata ultimei rate.
Faptul că recurenta nu s-a înscris la distribuirea preţului obţinut din vânzarea imobilului executat, nu poate fi reproşată nici creditorului, nici OCPI Vâlcea, deoarece înscrierile în cartea funciară îşi produc efecte de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor, astfel că nu exista nicio obligaţie de a o informa, din oficiu, pe creditoare despre existenţa unei alte executări silite.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară atunci când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune, fiind necesară înscrierea dreptului de proprietate al adjudecatarului, dacă acesta înţelege să dispună de ele.
Prin urmare, suntem în prezenţa a două categorii de efecte pe care actul de adjudecare le produce în raport de adjudecatar şi respectiv de terţii faţă de executarea silită, iar argumentele recurentei împotriva dispoziţiilor legale sus-menţionate nu sunt de natură a atrage inaplicabilitatea acestora în speţă.
în sfârşit, în ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, Curtea reţine, contrar celor susţinute de recurentă, că instanţa de apel, legal învestită cu critica privind presupusa nepronunţare a instanţei de fond asupra capătului de cerere vizând anularea actelor de adjudecare din data de 10 martie 2003 şi 25 mai 2005, a procedat la soluţionarea acesteia.
Astfel, deşi prima instanţă a subliniat că reclamanta nu a motivat în niciun fel solicitarea sa de a fi anulate actele de adjudecare din data de 10 martie 2003 şi 25 mai 2005 şi nu a invocat niciun motiv de natură să atragă această sancţiune, instanţa de apel a ţinut seama de argumentaţia chiar a apelantei, în sensul că cererea de anulare a actelor de adjudecare este un capăt de cerere accesoriu, dar are la bază aceeaşi motivare ca şi primul capăt de cerere.
Prin urmare, tribunalul a expus considerente comune atât asupra legalităţii încheierii nr. 16688 din 6 mai 2008, dată de OCPI Vâlcea - BCPI Rm. Vâlcea, cât şi a celor două acte de adjudecare, concluzionând în sensul menţinerii tuturor actelor juridice care au constituit obiectul cauzei.
Faţă de cele reţinute mai sus, în temeiul art. 312 C. pr. civ., Curtea va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta AFPM Rm. Vâlcea, împotriva deciziei civile nr. 269/A din 10 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă, în dosarul nr. 4879/288/2008, pe care o va menţine.
2. Acţiune în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Admisibilitate
- Constituţia României: art. 21, art. 44
- Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 6
- Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie: art. 1
Limitarea în timp a posibilităţii de apărare a dreptului în procedura restituirii, reglementată de legea specială este în contradicţie cu principiul imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare, având în vedere însuşirea acestui drept de a nu se stinge prin neuz.
Protocolul Adiţional la Convenţie reglementează dreptul de proprietate asupra bunurilor ca fiind unul exclusiv, în sensul că lipsirea de acest drept nu se poate dispune decât pentru cauză de utilitate publică, recunoscăndu-se dreptul statului de a adopta legi care să reglementeze regimul juridic al bunului, dar să nu limiteze în timp apărarea dreptului de proprietate.
Legiuitorul român, prin procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, a limitat în timp dreptul de a solicita restituirea, nerespectarea acestui termen având consecinţe asupra posibilităţii redobândirii proprietăţii în condiţiile normelor speciale.
Limitarea în timp a cererii de restituire a imobilului prevăzută prin dispoziţiile art.
22 din Legea nr. 10/2001 este în contradicţie cu principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică, prevăzut de Convenţie, precum şi de art. 44 din Constituţia României.
Limitarea în timp prin normele interne speciale a dreptului redobândirii proprietăţii este în contradicţie cu principiile CEDO privind proprietatea, motiv pentru care conflictul de norme se va rezolva în favoarea aplicării regulilor cu caracter internaţional, având în vedere şi soluţia pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.
Recunoaşterea dreptului de proprietate reclamantului fără a se recunoaşte şi dreptul la o acţiune în justiţie care să-l protejeze presupune existenţa unui drept iluzoriu pe care tituland său să nu-l poată valorifica niciodată, fără justificarea unor obstacole de fapt şi de drept obiective care să impună o limitare a dreptului de acces la justiţie, potrivit principiilor invocate de CEDO.
(Decizia civilă nr. 122/A din 18 octombrie 2010)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C., la data de 16 august 2007, S.S.C. a chemat în judecată Municipiul C. prin Primar şi SC I. C.M. pentru a fi obligaţi să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilelor situate pe raza acestei localităţi, în strada M.B., respectiv M.K.
în motivarea acţiunii s-a arătat că imobilele au fost preluate abuziv de către stat din proprietatea autorilor reclamantei, astfel că actualii deţinători nu au dobândit asupra acestuia un drept valabil de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 2422 din 21 noiembrie 2007, a fost anulată cererea de chemare în judecată ca urmare a nesemnării acesteia de către reclamantă.
împotriva hotărârii a formulat recurs reclamanta pentru motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Tribunalul A., prin decizia civilă nr. 755 din 24 aprilie 2008, a admis recursul şi a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare, cu argumentul că în baza rolului activ trebuia citată recurenta cu menţiunea de a se prezenta şi a semna cererea de chemare în judecată.
După casarea cu trimitere spre rejudecare, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecare a altei persoane, respectiv a SC R. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 2728 din 19 decembrie 2008, Judecătoria C. şi-a declinat competenţa materială în favoarea Tribunalului A., pentru argumentul că pentru imobilele preluate abuziv de către stat ce pot face obiectul cererilor de restituire, competenţa soluţionării cererilor de restituire revine tribunalului în primă instanţă.
Tribunalul A., prin sentinţa civilă nr. 16 pronunţată la 27 ianuarie 2010, a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că imobilele ce fac obiectul cauzei sunt supuse regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001, ce presupune o procedură specială şi obligatorie de restituire.
Ca urmare a acestei proceduri speciale, reclamanta nu poate revendica dreptul de proprietate asupra imobilelor pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ.
Ca urmare a cesionării drepturilor litigioase cesionarei T.E. a fost transmisă calitatea procesuală activă, astfel că în această calitate a formulat apel împotriva sentinţei, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
în dezvoltarea motivelor de apel, reclamanta a arătat că soluţia respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă este contrară principiului reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului, precum şi art. 6 din aceeaşi convenţie, respectiv art. 21 din Constituţia României ce reglementează dreptul la un proces echitabil, respectiv accesul liber la justiţie.
Preluarea imobilelor de către stat în perioada 1945-1989 din patrimoniul autrilor a avut un caracter abuziv, astfel că în înţelesul art. 6 din Legea nr. 213/1998, statul a deţinut fără titlu aceste bunuri, singura cale de a redobândi proprietatea fiind aceea a dreptului comun.
Analizând apelul în limita motivelor invocate se apreciază ca nefondat, pentru argumentele ce urmează:
Tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare promovată de către reclamant este inadmisibilă pe calea dreptului comun ca urmare a regimului juridic impus imobilului, singura modalitate de restituire a proprietăţii fiind aceea reglementată de Legea nr. 10/2001.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe calea dreptului comun a unui imobil ce a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, s-a pronunţat ÎCCJ prin decizia civilă nr. 33 din 9 iunie 2008, într-un recurs în interesul legii, în sensul că Legea specială se va aplica întotdeauna cu prioritate, motiv pentru care bunurile preluate de stat fără titlu pot fi restituite foştilor proprietari, numai în această procedură.
În completarea acestei dispoziţii, instanţa supremă a statuat că în cazul unor reglementări neconcordante cu principiile CEDO, concursul dintre norme se rezolvă în favoarea celor cu caracter internaţional.
Prin decizia pronunţată în recursul în interesul legii s-a dezlegat cu caracter obligatoriu problema de drept potrivit căreia persoanele ce le sunt aplicabile dispoziţiile
legii speciale de restituire a proprietăţii nu pot opta pentru valorificarea dreptului între normele speciale şi cele de drept comun.
Instanţa de fond a reţinut că imobilul revendicat de reclamant face parte din categoria acelora preluate de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, regimul juridic al acestuia privind restituirea fiind supus normelor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Considerentele tribunalului întemeiate pe regimul juridic al imobilului şi soluţia instanţei supreme au stat la baza soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, criticată de către recurent ca fiind una de natură să-i încalce dreptul de acces la justiţie.
Dreptul de acces la un proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială, constituită potrivit legii, este garantat oricărei persoane prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului amendată de Protocolul nr. 11, cât şi de art. 21 din Constituţia României.
CEDO a apreciat că dreptul la justiţie nu este unul absolut, ci dimpotrivă, în anumite condiţii, statelor le este recunoscută posibilitatea unei marje de apreciere în vederea limitării lui pentru cauze obiective.
Tot în legătură cu posibilitatea de apreciere a statelor asupra dreptului de acces la justiţie, CEDO a apreciat că obstacolele sau impedimentele de drept şi de fapt invocate nu pot altera dreptul în substanţa sa.
Considerentele curţii în legătură cu limitarea dreptului persoanei de acces la justiţie conduce la concluzia că aceasta este permisă numai în situaţii obiective şi numai cu condiţia ca dreptul să nu fie alterat în substanţa sa, astfel ca titularul său să nu mai aibă nicio posibilitate să-l valorifice şi pe cale de consecinţă să fie lipsit de orice protecţie juridică.
Reclamanta a revendicat de la pârâţi un imobil trecut în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, legiuitorul reglementând o procedură specială de restituire, constând în formalităţi ce urmau să fie îndeplinite într-un termen limită.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită la restituire este obligată în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii să solicite restituirea imobilului prin notificarea adresată persoanei juridice deţinătoare.
Normele speciale limitează în timp dreptul de a solicita restituirea proprietăţii asupra unui imobil trecut abuziv în proprietatea statului şi cu privire la care datorită caracterului preluării se presupune că dreptul de proprietate nu l-a pierdut titularul niciodată.
Limitarea în timp a posibilităţii de apărare a dreptului în procedura restituirii, reglementată de legea specială, este în contradicţie cu principiul imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare, având în vedere însuşirea acestui drept de a nu se stinge prin neuz.
Protocolul Adiţional la Convenţie reglementează dreptul de proprietate asupra bunurilor ca fiind unul exclusiv, în sensul că lipsirea de acest drept nu se poate dispune decât pentru cauză de utilitate publică, recunoscându-se dreptul statului de a adopta legi care să reglementeze regimul juridic al bunului, dar să nu limiteze în timp apărarea dreptului de proprietate.
Legiuitorul român, prin procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, a limitat în timp dreptul de a solicita restituirea, nerespectarea acestui termen având consecinţe asupra posibilităţii redobândirii proprietăţii în condiţiile normelor speciale.
Limitarea în timp a cererii de restituire a imobilului prevăzută prin dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 este în contradicţie cu principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică prevăzut de Convenţie, precum şi de art. 44 din Constituţia României.
Limitarea în timp prin normele interne speciale a dreptului redobândirii proprietăţii este în contradicţie cu principiile CEDO privind proprietatea, motiv pentru care conflictul de norme se va rezolva în favoarea aplicării regulilor cu caracter internaţional, având în vedere şi soluţia pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.
Recunoaşterea dreptului de proprietate reclamantului fără a se recunoaşte şi dreptul la o acţiune în justiţie care să-l protejeze presupune existenţa unui drept iluzoriu pe care titularul său să nu-l poată valorifica niciodată, fără justificarea unor obstacole de fapt şi de drept obiective care să impună o limitare a dreptului de acces la justiţie, potrivit principiilor invocate de CEDO.
Soluţionarea cauzei pe excepţia inadmisibilităţii fără a se ţine cont de argumentele expuse este greşită, motiv pentru care, în baza art. 297 C. pr. civ., în vederea soluţionării fondului litigiului se va admite apelul, se va desfiinţa sentinţa şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
3. Amenajările cu destinaţia de spaţiu verde, excepţie de la regula restituirii imobilului în natură
- Legea nr. 10/2001: art. 11
- Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001
Amenajările cu destinaţia de spaţiu verde asigură agrementul locuinţelor din zona terenului în cauză, având destinaţia de a servi comunităţii în acest sens şi, pe cale de consecinţă, pot fi încadrate în noţiunea de amenajare de utilitate publică, folosită de legiuitor pentru a se justifica aplicarea excepţiei de la regula restituirii imobilului în natură.
(Decizia civilă nr. 2/A din 11 ianuarie 2010)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 8 iunie 2007, contestatoarea L.M. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Piteşti, desfiinţarea dispoziţiei nr. 2554/2007, prin care a fost respinsă notificarea privind plata despăgubirilor băneşti pentru imobilul construcţii şi terenul de 1400 mp, aflat în Piteşti, str. M.B. nr. 40.
în motivarea acţiunii s-a arătat că, în mod greşit, Primarul Municipiului Piteşti a dispus respingerea notificării pentru întreaga suprafaţă de 1400 mp, care nu a fost restituită în natură, reţinând că terenul trecut în proprietatea statului este de numai 1190 mp şi nu mai poate fi restituit, decât prin acordarea de despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 276 din 11 octombrie 2007, tribunalul a respins contestaţia ca tardiv formulată în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Sentinţa a fost păstrată de către această curte prin decizia civilă nr. 30 din 13 februarie 2008, cu acelaşi argument, în sensul că nu s-a respectat termenul de 30 de
zile de la comunicarea dispoziţiei pentru a formula contestaţie potrivit textului de lege enunţat.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei prin decizia civilă nr. 6157 şi a casat cu trimitere spre rejudecare cauza la Tribunalul Argeş, cu argumentul că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţie, neţinând cont de faptul că reclamanta a depus contestaţia la unitatea deţinătoare, în termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
După casarea cu trimitere spre rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 162 pronunţată la 13 octombrie 2009, a fost respinsă contestaţia ca nefondată.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că în baza Decretului nr. 120/1984, din proprietatea autoarei P E. a fost expropriată suprafaţa de 1190 mp împreună cu construcţia de 220,47 mp, în vederea construirii unor blocuri de locuinţe.
Din raportul de expertiză tehnică a rezultat că întreaga suprafaţă este ocupată de construcţii, spaţiile verzi aferente clădirilor şi căii de acces, astfel că imobilul nu mai este liber în sensul art. 11 din Legea nr. 10/2001, pentru a fi restituit în natură, modalitatea plăţii de despăgubiri fiind stabilită în mod corect de către Primarul Municipiului Piteşti.
împotriva hotărârii a formulat apel contestatoarea pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
în dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că, în mod greşit, s-a dispus plata de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 1190 mp, întrucât imobilul este ocupat parţial de construcţii, 418 mp fiind ocupat de spaţii verzi şi 178 mp constituind căi de acces.
Analizând apelul în limita motivelor invocate se apreciază ca nefondat pentru argumentele ce urmează.
Apelanta - contestatoare a criticat soluţia instanţei de fond pentru aprecierea greşită asupra terenului afectat spaţiului verde ce nu a fost restituit în natură, încălcându-se astfel regula cuprinsă în dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 11 alin. (3) din textul de lege enunţat, pentru terenurile expropriate se poate obţine restituirea în natură a părţii rămasă liberă numai cu condiţia ca aceasta să nu fie afectată de amenajări de utilitate publică.
Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză a rezultat că o parte din terenul expropriat este ocupat de construcţii noi, iar restul suprafeţei identificat în schiţa anexă constituie spaţiu verde al blocurilor astfel edificată.
Textul de lege enunţat reglementează o excepţie de la regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat pentru a se proteja amenajările cu destinaţie publică ce s-au făcut pe suprafaţa de teren ce face obiectul notificării.
Prin H.G. nr. 250/2007, ce cuprinde norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 este definită sintagma de „amenajări de utilitate publică” folosită de legiuitor ca impediment la restituirea în natură a imobilului. Potrivit acestei precizări prin amenajări de utilitate publică se înţelege orice amenajare care are destinaţia de a servi nevoilor comunităţii, dând exemplu în acest sens parcurile şi grădinile publice, aleile sau alte dotări tehnico-edilitare.
Amenajările cu destinaţia de spaţiu verde asigură agrementul locuinţelor din zonă terenului în cauză, având destinaţia de a servi comunităţii în acest sens şi, pe cale de consecinţă, putându-se încadra în noţiunea de amenajare de utilitate publică folosită de legiuitor pentru a se justifica aplicarea excepţiei de la regula restituirii imobilului în natură.
Acest considerent, în mod corect, a fost avut în vedere de către instanţa de fond, atunci când a păstrat dispoziţia Primarului Municipiului Piteşti de stabilire a măsurii reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de teren ce a făcut obiectul notificării apelantei.
| ← Apel respins în mod greşit ca fiind tardiv formulat şi... | Instanţele de fond, deşi dispoziţiile legale în materia... → |
|---|
