Judecata. Obiect. Limitele învestirii instanţei
| Comentarii |
|
Conform art. 129 alin. final din Codul de procedură civilă, instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii.
în urma invocării calităţii de bun comun a unui imobil, cu recunoaşterea unui drept de creanţă în limita plăţilor făcute în contul acestui bun, instanţa se pronunţă în limitele cu care a fost învestită, făcând aprecieri numai asupra proprietăţii bunului respectiv; determinarea prin hotărâre a dreptului de creanţă nu este posibilă atât timp cât o asemenea cerere nu a făcut obiectul acţiunii, partea având posibilitatea valorificării dreptului său pe calea unei acţiuni separate.
(Decizia nr. 804 din 26 martie 2002 — Secţia a IV-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 3309 din 24.04.2001, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis, în parte, atât acţiunea principală formulată de reclamanta G.M., cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul B.N.; a constatat componenţa masei bunurilor comune dobândite de părţi în timpul căsătoriei şi contribuţia lor egală la achiziţionarea acestor bunuri; a constatat care sunt bunurile proprii ale pârâtului-reclamant; a dispus partajarea bunurilor comune prin formarea de loturi în natură pentru fiecare parte, pentru a căror egalizare a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtului sultă în valoare de 835.000 lei; a constatat că bunurile se află în posesia pârâtului-reclamant şi l-a obligat pe acesta să restituie reclamantei bunurile atribuite sau contravaloarea lor; a compensat cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că părţile au fost căsătorite de la 12.12.1981 şi până la 12.09.2000, când, prin Sentinţa civilă nr. 8527/2000, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a declarat desfăcută căsătoria lor.
Pe baza declaraţiilor martorilor şi a recunoaşterilor părţilor, la interogatoriu s-a stabilit că părţile au dobândit în timpul căsătoriei numai bunuri mobile, prin contribuţie egală.
în ceea ce priveşte apartamentul din Bucureşti, pretins de reclamantă ca fiind bun comun, instanţa a reţinut că acesta este bunul propriu al pârâtului, fiind dobândit de el înainte de căsătorie; astfel, apartamentul a fost dobândit de pârât în anul 1977, când părţile nu erau căsătorite, în baza Contractului de construire nr. 1502/1977 şi a Procesului-verbal de predare-primire din 15.02.1977.
Faptul că după căsătorie şi reclamanta a contribuit la plata ratelor pentru apartament s-a apreciat a nu schimba calificarea bunului în bun comun, reclamanta având doar un drept de creanţă în limita contribuţiei sale la plata ratelor, pe care aceasta îl poate valorifica pe calea unei acţiuni separate, atât timp cât nu l-a solicitat în cadrul prezentului litigiu, unde a susţinut caracterul de bun comun al apartamentului.
împotriva sentinţei de fond reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru greşita calificare a apartamentului ca fiind bunul propriu al pârâtului.
Prin Decizia civilă nr. 3064/A din 30.10.2001, Tribunalul Bucureşti - Secţia a lll-a civilă a respins apelul ca nefondat, apreciind că judecătoria a dat apartamentului calificarea legală, întrucât, fiind achiziţionat de pârât în anul 1977, adică înainte de căsătorie (1981), este bunul său propriu.
Nici susţinerea apelantei, în sensul că ar deţine o cotă indiviză de 1/2 din apartament, motivată de concubinajul părţilor ce a început în anul 1977, nu a fost primită. La data la care pârâtul a încheiat actele pentru apartament - contractul de împrumut pentru constituirea avansului, contractul de construire şi procesul-verbal de predare-primire a locuinţei - părţile nu erau căsătorite; dimpotrivă, apelanta era căsătorită cu un alt bărbat, iar faptul că din relaţia sa extraconjugală cu pârâtul a rezultat un copil, născut la 24.10.1978, s-a apreciat a nu fi suficient, prin el însuşi, pentru a proba împrejurarea că la epoca concepţiei, respectiv a naşterii copilului, părţile gospodăreau împreună sau că aveau buget comun.
în consecinţă, s-a reţinut că situaţia apartamentului a fost corect stabilită de prima instanţă şi că reclamanta are doar un drept de creanţă pentru contribuţia sa la plata ratelor achitate în timpul convieţuirii cu pârâtul.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de către reclamantă, în motivarea cererii sale, recurenta a arătat că până la data căsătoriei cu pârâtul - 12 decembrie 1981 - a achitat suma de 50.350 lei din preţul total de 90.000 lei al apartamentului.
Aceasta s-a datorat faptului că din anul 1977 părţile au trăit în concubinaj şi au avut o contribuţie egală la achitarea ratelor pentru locuinţă, situaţia plăţilor în comun continuând şi după încheierea căsătoriei pentru diferenţa de 40.000 lei.
Recurenta a solicitat instanţei să aibă în vedere contribuţia sa egală cu a pârâtului la plata locuinţei, întrucât, pe de o parte, din concubinajul lor, început în anul 1977, a rezultat un copil, iar, pe de altă parte, pârâtul i-a şi recunoscut o contribuţie de 39% la plata apartamentului şi, în plus, ea nu are unde locui, fiind nevoită să părăsească în urmă cu un an domiciliul conjugal, unde i-au rămas toate bunurile.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat.
Apartamentul în litigiu a fost construit cu credit acordat de stat, aşa cum reiese din contractul de construire încheiat de pârât la 21.06.1976 cu întreprinderea pentru Construirea şi Vânzarea Locuinţelor; prin urmare, dreptul de proprietate asupra lui se consideră dobândit pe data predării-preluării bunului.
în speţă, predarea locuinţei s-a realizat către pârât la 15.02.1977, fapt atestat prin procesul-verbal de predare-primire, astfel că pe această dată, care este anterioară încheierii căsătoriei părţilor din 12 decembrie 1981, s-a născut în patrimoniul pârâtului dreptul de proprietate asupra locuinţei.
Nefiind deci vorba despre un bun dobândit în timpul căsătoriei părţilor, ci de un bun dobândit de pârât înainte de căsătorie, corect instanţele de fond şi de apel l-au calificat ca bun propriu al pârâtului, conform art. 31 lit. a din Codul familiei.
împrejurarea că la achitarea preţului apartamentului a contribuit şi recurenta-reclamantă nu schimbă calificarea bunului sub aspectul titularului dreptului de proprietate, ci este doar de natură să-i confere recurentei un drept de creanţă, în limita plăţilor pe care ea le-a făcut.
Prin acţiune, reclamanta-recurentă nu a cerut însă recunoaşterea unui asemenea drept de creanţă, ci chiar aducerea apartamentului la partaj ca bun comun, ceea ce nu a fost posibil, întrucât apartamentul, nefiind dobândit în timpul căsătoriei părţilor, în privinţa lui nu operează prezumţia de comunitate, prevăzută de art. 30 din Codul familiei.
în atare condiţii, pretenţia formulată pe calea recursului de către recurenta-reclamantă de a i se recunoaşte contribuţia sa la plata apartamentului din perioada căsătoriei şi concubinajului, adică tocmai un drept de creanţă, în limita plăţilor făcute de ea, excede obiectului cererii de chemare în judecată cu care partea a învestit instanţa de fond.
De vreme ce o asemenea pretenţie nu a făcut obiectul acţiunii reclamantei-recurente, nu i se poate imputa instanţei că nu a stabilit dreptul de creanţă cuvenit recurentei şi că nu a ţinut seama de faptul că însuşi pârâtul i-a recunoscut o anumită contribuţie la plata apartamentului.
Conform art. 129 alin. final din Codul de procedură civilă, instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii.
Cum, în speţă, prin acţiunea principală, reclamanta-recurentă a invocat calitatea de bun comun a apartamentului, şi nu recunoaşterea unui simplu drept de creanţă în limita plăţilor făcute de ea în contul acestui bun, corect instanţele s-au pronunţat, în limitele în care au fost învestite, făcând aprecieri numai asupra proprietăţii respectivului bun; determinarea prin hotărâre a dreptului de creanţă cuvenit recurentei nu era posibilă atâta timp cât o asemenea cerere nu a făcut obiectul acţiunii de fond, partea având posibilitatea valorificării dreptului de creanţă pe calea unei acţiuni separate.
Faţă de considerentele arătate, Curtea constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 30 şi 31 din Codul familiei, precum şi a celor din art. 129 alin. final din Codul de procedură civilă, ceea ce face inaplicabil, în speţă, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în care se încadrează criticile recurentei.
Recursul promovat de reclamantă este nefondat şi va fi respins ca atare.
Văzând şi prevederile art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea o va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenţii prin respingerea cererii sale, la 4.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu chitanţă.
| ← Judecata. Prima zi de înfăţişare. înţeles | Judecata. Necitarea tuturor părţilor interesate. Consecinţe → |
|---|
