Legat universal. Revocare. Bun inexistent în patrimoniul testatorului la data întocmirii testamentului. Rezoluţiunea ulterioară a contractului de vânzare-cumpărare privind un bun ce a aparţinut defunctei. Efecte retroactive
| Comentarii |
|
Primul testament, întocmit în favoarea reclamanţilor, a fost revocat tacit, întrucât defuncta a întocmit ulterior un alt testament, cu privire la aceleaşi bunuri, în favoarea pârâţilor.
Testamentul îşi produce efectele la momentul decesului testatorului, legatarul universal culegând toate bunurile mobile şi imobile existente la această dată în patrimoniul defunctului.
Chiar dacă hotărârea prin care s-a desfiinţat contractul de înstrăinare a bunului imobil către reclamanţi a rămas irevocabilă după decesul autoarei, rezoluţiunea produce efecte retroactive, pârâţii legatari universali având vocaţia să culeagă inclusiv acest bun din succesiunea autoarei lor.
C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2282/2000, în C.P.J.C.C.A. Bucureşti2000, p. 192
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, reclamanţii R.N. şi R.V. au chemat în judecată pe pârâţii T.F. şi T.C., solicitând anularea certificatului de moştenitor nr. 31 din 20 mai 1997, eliberat pe numele pârâţilor în urma decesului numitei C.I., şi stabilirea drepturilor succesorale ale reclamanţilor, revocarea testamentului nr. 79 din 18 martie 1996, emis în favoarea pârâţilor, să se constate „simulaţia titlului folosit de pârâţi", să se constate reaua-credinţă a acestora, să fie obligaţi pârâţii la plata tuturor daunelor şi prejudiciilor pe care le-au produs reclamanţilor.
Pârâţii au formulat, în cauză, cerere reconvenţională şi au solicitat obligarea reclamanţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu, a contravalorii degradărilor pricinuite locuinţei, obligarea la restituirea tuturor bunurilor mobile ale defunctei şi la plata de daune-interese de 1.000.000 lei pe zi de întârziere.
într-un prim ciclu procesual, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a respins cererea formulată de reclamanţi, reţinând excepţia calităţii procesuale active a acestora, conform sentinţei civile nr. 8746 din 4 iunie 1998, sentinţă care a fost desfiinţată prin decizia civilă nr. 3128 din 12 noiembrie 1998 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă.
Reluându-se judecata, s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 16140 din 11 octombrie 1998, prin care s-a respins cererea principală, astfel cum a fost precizată, reţinându-se caracterul inadmisibil al capetelor de cerere privind revocarea de către instanţă a testamentului şi constatarea relei-credinţe a pârâţilor şi s-a luat act de renunţarea pârâţilor-reclamanţi la judecarea cererii reconvenţionale.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, pe baza probelor administrate, că succesorii defunctei C.I. sunt pârâţii, potrivit testamentului autentic nr. 79 din 18 martie 1996 şi certificatului de moştenitor nr. 34 din 11 mai 1998, eliberat pe numele acestora.
Anterior testamentului menţionat, defuncta desemnase ca legatari universali pe reclamanţi, cu care încheiase şi un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr. 20427 din 9 septembrie 1993. Cu privire la acest contract de vânzare-cumpărare, s-a dispus însă rezoluţiunea, la solicitarea vânzătoarei, prin sentinţa civilă nr. 760 din 9 aprilie 1997.
în privinţa testamentului întocmit în favoarea reclamanţilor, el a fost considerat revocat, câtă vreme defuncta a întocmit ulterior un alt testament, cu privire la aceleaşi bunuri, în favoarea pârâţilor.
Solicitarea reclamanţilor de revocare de către instanţă a testamentului prin care au fost instituiţi legatari universali pârâţii a fost apreciată ca inadmisibilă, întrucât singurul care putea revoca acest act juridic era testatorul.
în ce priveşte nulitatea testamentului, s-a constatat că în cauză nu s-au făcut dovezi în legătură cu manoperele dolosive ce ar fi fost exercitate de pârâţi asupra autoarei, pentru a o determina pe aceasta să le facă liberalitatea celor două declaraţii depuse la dosar ca fiind „autodenunţuri". Nu li s-a dat eficienţă juridică, întrucât probele se administrează în mod direct şi nemijlocit de către instanţă.
De asemenea, instanţa a mai reţinut că nu poate constata calitatea de moştenitori a reclamanţilor faţă de defuncta C.I., întrucât, potrivit certificatelor de stare civilă depuse la dosar, aceştia nu erau rude, ci afini cu defuncta (reclamanta R.V. fiind nepoata defunctului-soţ al numitei C.I.).
Singurul act care le-ar fi permis reclamanţilor să vină la succesiunea lui C.I. ar fi fost testamentul autentificat sub nr. 20236 din 7 septembrie 1993, revocat, însă, prin întocmirea testamentului în favoarea pârâţilor.
S-a mai reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada faptului că pârâţii ar fi cauzat prejudicii materiale reclamanţilor, pentru a putea fi obligaţi la plata de daune.
Referitor la cererea reclamanţilor de a se constata reaua-credinţă a pârâţilor, s-a apreciat ca inadmisibilă, faţă de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., care permit numai constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului declarat de reclamanţi, ca nefondat, conform deciziei civile nr. 813 din 10 martie 2000 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi, pentru următoarele considerente.
Reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere prin care au solicitat anularea unui certificat de moştenitor, anularea şi revocarea unui testament autentic, acte întocmite pe numele pârâţilor, constatarea calităţii lor de moştenitori de pe urma defunctei C.I., constatarea „si-mulaţiei titlului folosit de pârâţi" şi constatarea relei-credinţe a acestora.
Pretenţiile reclamanţilor, astfel formulate, reprezintă obiectul cererii de chemare în judecată, pe care recurenţii îl confundă cu „actul juridic dedus judecăţii", arătând că adevăratul obiect al cauzei nu a fost soluţionat.
Obiectul cererii, pretenţia concretă a reclamanţilor, nu se identifică cu actul juridic şi, de aceea, în cauză nici nu poate fi vorba de incidenţa motivului de casare invocat de recurenţi, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia).
Din analiza probelor administrate în cauză, rezultă că în mod corect instanţele nu au reţinut existenţa în speţă a vreunei cauze de ineficacitate a testamentului autentic întocmit la 18 martie 1996 de către C.I., în favoarea pârâţilor.
S-a invocat nulitatea acestui testament, datorită vicierii consimţământului autoarei, prin exercitarea de manopere dolosive.
Reclamanţii nu au făcut însă nicio dovadă a existenţei dolului, care, în materia liberalităţilor pentru cauză de moarte, îmbracă forma sugestiei şi captaţiei.
Nu a rezultat în cauză că pârâţii ar fi exercitat mijloace viclene, frauduloase, că au indus în eroare cu rea-credinţă pe testatoare, pentru a o determina pe aceasta să dispună în favoarea lor.
Reclamanţii nu au administrat probe pe aspectul nulităţii invocate, ci s-au limitat la a depune la dosar copii de pe nişte declaraţii extrajudiciare.
Potrivit art. 169 C. proc. civ., administrarea dovezilor se face în faţa instanţei de judecată, conform principiului nemijlocirii.
Declaraţiile depuse la dosar ar putea avea valoare probatorie, în măsura în care din conţinutul lor ar rezulta elemente care să lămurească situaţia de fapt şi în măsura în care s-ar corobora cu alte mijloace de probă administrate în faţa instanţei.
Or, din acele declaraţii rezultă doar că familia R. s-ar fi îngrijit de defunctă până în momentul în care aceasta ar fi fost luată „mai mult cu forţa şi dusă în casa pârâţilor", fără ca aceste aspecte să poată fi reţinute, câtă vreme ele nu sunt confirmate de probe administrate nemijlocit de instanţă.
Faptul că voinţa reală a defunctei a fost de a-i gratifica pe pârâţi rezultă şi din succesiunea actelor încheiate de aceasta cu privire la bunurile care îi alcătuiau averea.
Astfel, în anul 1993, aceasta a încheiat cu reclamanţii un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere (nr. 20427 din 9 septembrie 1993), iar, prin testamentul autentificat sub nr. 20236 din 7 septembrie 1993, i-a instituit pe aceştia legatari universali.
Ulterior, însă, prin acţiune în justiţie, C.I. a solicitat rezoluţiunea contractului încheiat cu reclamanţii.
Prin sentinţa civilă nr. 9613 din 8 octombrie 1996 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, s-a admis cererea acesteia, s-a dispus rezoluţiunea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, reţinându-se, în considerente, că pârâţii R.N. şi R.V. nu şi-au îndeplinit obligaţia de întreţinere asumată.
Sentinţa a rămas irevocabilă, conform deciziei civile nr. 146 din 3 noiembrie 1997 a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin testamentul autentic întocmit la 18 martie 1996, defuncta i-a gratificat pe pârâţii T.F. şi T.C., instituindu-i pe aceştia legatari universali, conform art. 888 C. civ., lăsându-le toate bunurile mobile şi imobile.
Cum testamentul este un act de ultimă voinţă esenţialmente revocabil (art. 802 C. civ.), defuncta putea să revină în mod valabil asupra testamentului întocmit reclamanţilor, până la momentul încetării sale din viaţă.
Faptul că i-a instituit pe pârâţi legatari universali are, în acelaşi timp, semnificaţia revocării testamentului anterior (art. 921 C. civ.).
împrejurarea invocată de reclamanţi, potrivit căreia, la momentul întocmirii testamentului, imobilul din str. Bacului nr. 99, sector 1, nu se afla în patrimoniul defunctei, nu are consecinţe asupra valabilităţii actului juridic.
Fiind o liberalitate pentru cauză de moarte, testamentul îşi produce efectele la momentul încetării din viaţă a testatorului, legatarul culegând toate bunurile mobile şi imobile existente la această dată în patrimoniul defunctului.
Ceea ce este definitoriu în cazul legatului universal este vocaţia la totalitatea bunurilor, şi nu cât culege efectiv legatarul.
Cum între timp s-a pronunţat rezoluţiunea contractului prin care fusese înstrăinat bunul imobil şi, întrucât rezoluţiunea produce efecte retroactive (având în vedere că hotărârea a rămas irevocabilă după decesul autoarei), rezultă că, în virtutea calităţii lor de legatari universali, pârâţii au vocaţia să culeagă inclusiv acest bun din succesiunea autoarei lor.
în privinţa celeilalte cauze de ineficacitate invocate, revocarea judecătorească a testamentului, de asemenea, în mod corect nu a fost reţinută.
Revocarea judecătorească a testamentului este posibilă numai în condiţiile art. 930 C. civ., cu referire la art. 830 şi art. 831 pct. 1 şi 2 C. civ., respectiv pentru neîndeplinirea sarcinilor şi ingratitudinea legatarului, niciuna din aceste ipoteze neregăsindu-se însă în speţă.
Rezultă, faţă de cele expuse, că cele două instanţe au apreciat corect asupra situaţiei de fapt pe baza probelor administrate şi au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia moştenirii testamentare, astfel încât motivele de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 11 C. proc. civ., nu pot fi reţinute.
| ← Donaţie între părinţi şi copiii lor minori. Cerere de... | Desfacerea căsătoriei dintre autorul legatului şi beneficiara... → |
|---|
