Acţiune în pretenţii. Cerere reconvenţională prin care se solicită constatarea neîndeplinirii obligaţiilor reclamantului şi depăşirea mandatului. Inadmisibilitate. Calificare ca excepţie de neexecutare a contractului

Comentarii

0

C. proc. civ., art. 111

Ca şi în cazul primului capăt de cerere din acţiunea reconvenţională, Curtea constată că cererea de a se constata că reclamantul nu şi-a executat propriile obligaţii reprezintă o veritabilă exceptio non adimplenti contractus, pe care pârâţii o pot susţine în apărare faţă de pretenţiile formulate de reclamant, fără a fi necesara formularea unei acţiuni separate pentru rezoluţiunea contractului.

Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalag-matic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiilor ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde executarea să-şi fi executat propriile obligaţii. Neexecutarea contractului, întemeiată pe principiul reciprocităţii şi interdependentei obligaţiilor contractuale, nu este nicio excepţie de procedură propriu-zisă şi nicio excepţie de fond, în sensul legii, ci doar un mijloc de apărare pe care o parte, de regulă, pârâtul, îl poate invoca şi asupra căruia instanţa se pronunţă pe baza probelor administrate în cauză.

C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 119 din 8 februarie 2011 (portalul instanţelor judecătoreşti)

Prin acţiunea înregistrata la data de 02.07.2009, pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, reclamantul C.G i-a chemat în judecata pe pârâţii F.E.D., H.M. şi I.S., solicitând obligarea acestora la plata unor sume de bani reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de către reclamant în baza contractului de consultanţă încheiat la data de 01.03.2006.

Pe cale reconvenţională, pârâţii au solicitat să se constate ca mandatarul acestora, avocatul G.G., a depăşit limitele mandatului dat de pârâţii reclamanţi la încheierea contractului de consultanţă şi să se constate îndeplinirea din neîndeplinirea în termen de către reclamantul pârât a obligaţiilor asumate prin contractul de consultanţă. Reclamanţii pârâţi au precizat că cererea reconvenţionala se întemeiază pe prevederile art. 111 C. proc. civ., art. 1537, 1539 şi 1540 C. civ.

Ulterior, pârâţii-reclamanţi au formulat cerere de introducere în cauza a Cabinetului de Avocat, reprezentat prin avocatul titular G. Gh., urmând ca primul capăt de cerere din reconvenţională să se judece în contradictoriu cu acesta. Reclamanţii pârâţi si-au întemeiat cererea de introducere în cauza a terţului pe prevederile art. 57 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1322 din 29.01.2010 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti a fost admisă excepţia de inadmisibilitate a cererii reconvenţionale formulată de pârâţii-reclamanţi F.E.D., H.M. şi I.S. în contradictoriu cu reclamantul-pârât C.G., fiind respinsă ca inadmisibilă cererea reconvenţională; de asemenea a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâţii-reclamanţi în contradictoriu cu intervenientul CA Gh. Gh. A fost disjunsă cererea principală având ca obiect pretenţii şi s-a format un alt dosar.

Pentru a pronunţa acesta sentinţă, prima instanţă a reţinut că pârâţii-reclamanţi au la dispoziţie acţiunea în realizare, fie pentru anularea contractului de consultanţă, fie pentru rezoluţiunea acestuia. Argumentele invocate în cadrul cererii reconvenţionale puteau fi valorificate pe calea acestor cereri în realizare, astfel încât, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., cererea reconvenţională şi, pe cale de consecinţă, şi cererea de chemare în judecată a altor persoane, sunt inadmisibile.

Prin decizia civilă nr. 856 din A din 29.06.2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a civilă a respins apelul pârâţilor-reclamanţi ca nefondat.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut următoarele: prin apelul declarat, apelanţii susţin că acţiunea în declararea nulităţii şi acţiunea în rezoluţiune, nu sunt acţiuni în realizare, ci în constatare. Ca atare, neavându-se la îndemână de către apelanţi decât acţiuni în constatare, în mod greşit a fost admisă excepţia de inadmisibilitate, în temeiul art. 111 C. proc. civ.

Aceste susţineri sunt greşite, întrucât atât acţiunea în declararea nulităţii unui act juridic, cat şi acţiunea în rezoluţiunea unui act juridic, fac parte din categoria acţiunilor în realizare.

Pentru ca cererea de declarare a nulităţii unui act juridic să intre în categoria cererilor în constatare, ar fi trebuit ca nulitatea, atât cea absolută, cât şi cea relativă, să opereze în puterea legii, deci independent de o hotărâre judecătoreasca. însa, în sistemul nostru de drept, nu exista aşa-zisele nulităţi de drept. Aceeaşi situaţie este şi în cazul acţiunii în rezoluţiunea actului juridic, care potrivit art. 1021 C. civ., nu operează de drept, iar partea îndreptăţită trebuie să se adreseze instanţei de judecată cu o acţiune în rezoluţiune. Astfel, legea recunoaşte instanţei de judecata dreptul de a verifica şi aprecia cauzele rezoluţiunii, putând după circumstanţe să acorde un termen de gratie părţii acţionate. In acest sens, instanţa de judecată, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate a rezoluţiunii, pronunţă rezoluţiunea contractului. în consecinţă, acţiunea în rezoluţiune nu este o acţiune în constatare, ci una în realizare.

împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi-reclamanţi F.E.D.,

H.M. şi I.S.

în motivarea recursului, recurenţii arată că, deşi art. 111 C. proc. civ. instituie principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare fata de cea în realizare, totuşi, reţinând că recurenţii ar fi putut promova o acţiune în constatarea nulităţii sau o acţiune în rezoluţiune, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel înscriu în mod greşit aceste tipuri de acţiuni în sfera acţiunilor în realizare.

Recurenţii arată că împărţirea acţiunilor în acţiuni în realizare şi acţiuni în constatare (plus a treia categorie a acţiunilor în constituire) este unul dintre numeroasele moduri de clasificare a acţiunilor civile.

Acţiunea în realizare este definită ca fiind acea acţiune prin care pârâtul este „condamnat” să dea, să facă sau să nu facă ceva. Hotărârile date în acest tip de acţiuni sunt, prin excelenta, susceptibile de executare silită.

Pe de alta parte, acţiunea în constatare este cea prin care se constată un anumit aspect, hotărârile nefiind susceptibile de executare silită.

Instanţa de apel îşi motivează soluţia, reţinând că, „pentru a intra în sfera acţiunilor în constatare, ar trebui ca atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă să opereze în puterea legii, deci independent de o hotărâre judecătorească”.

Potrivit art. 111 C. proc. civ., există acţiuni în constatare, acţiuni în care tot instanţa este cea care dă dezlegare cererii. Este adevărat că, în aceste situaţii, instanţa nu face decât să constate îndeplinite anumite cerinţe ale legii, dar tot prin hotărâre judecătorească stabileşte în ce măsură aceste cerinţe sunt sau nu îndeplinite. Aşadar, nici în cazul acţiunilor în constatare, soluţia nu este independentă de o hotărâre judecătorească.

Dacă lucrurile ar sta după cum îşi motivează instanţa de apel soluţia, ar însemna că ar trebui să mai existe acţiuni în constatare, întrucât în acestea nu este necesară intervenţia judecătorului, în aceste cazuri dezlegarea fiind dată de puterea legii.

Surprinzător, însă, după ce face o astfel de reţinere, referindu-se la acţiunea în rezoluţiune, instanţa de apel conchide că „legea recunoaşte instanţei de judecată dreptul de a verifica şi aprecia cauzele rezolu-ţiunii” şi „constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate, pronunţă rezoluţiunea contractului”, printr-o hotărâre judecătorească.

[...]

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reţine următoarele:

în raport de acţiunea principală, care are ca obiect obligarea pârâţilor de a-şi executa obligaţia de plată asumată prin contractul de consultanţă, aceştia au înţeles să formuleze acţiune reconvenţională, prin care au solicitat să se constate că mandatarul lor şi-a depăşit limitele mandatului şi că reclamantul nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii asumate prin contractul de consultanţă.

Niciuna dintre cele două cereri nu se pot încadra în categoria acţiunilor în constatare reglementate de art. 111 C. proc. civ. Conform acestui text legal: „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă se poate cere realizarea dreptului”.

Din analiza textului citat rezultă mai multe concluzii: pe calea acţiunii în constatare nu se poate cere să se constate o situaţie de fapt; cererea în constatarea existenţei unui drept nu poate fi primită dacă partea poate formula acţiune în realizarea dreptului; simplele apărări (argumente juridice) pe care pârâtul le invocă în combaterea pretenţiilor reclamantului se valorifică pe calea întâmpinării, nefiind posibilă formularea unei acţiuni în constatare prin care să se solicite să se constate că argumentele sale sunt întemeiate.

în ceea ce priveşte prima cerere formulată de pârâţi, pe cale reconvenţională, aceea de a se constata că mandatarul lor şi-a depăşit limitele mandatului, Curtea observă, în primul rând, că o astfel de cerere presupune în realitate constatarea unei situaţii de fapt (depăşirea sau nu a limitelor mandatului) care, odată stabilită, ar conduce mai departe la invocarea inopozabilităţii actelor excesive ale mandatarului şi, în consecinţă, respingerea acţiunii reclamantului, în măsura în care se întemeiază pe o clauză din contractul de consultanţă care nu este opozabilă pârâţilor.

Se constată, astfel că, în realitate, depăşirea limitelor mandatului, invocată de mandanţi (pârâţi) în raport cu terţul (reclamantul) care a contractat cu mandatarul, reprezintă o simplă apărare pe care trebuie să o examineze instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii principale, urmând a se face aplicarea prevederilor Codului civil în materia efectelor contractului de mandat în raport cu terţii şi a situaţiei actelor încheiate cu depăşirea de către mandatar a împuternicirii primite.

Curtea consideră că în mod greşit prima instanţă şi instanţa de apel au reţinut, ca motiv de respingere a acţiunii în constatarea depăşirii limitelor mandatului, că reclamanţii ar avea posibilitatea formulării unei acţiuni în nulitatea contractului de consultanţă. Depăşirea limitelor mandatului nu atrage nulitatea actului încheiat de mandatar, ci pune problema efectelor contractului de mandat faţă de terţi, respectiv, a limitelor în care răspund mandantul şi mandatarul faţă de terţii cu care mandatarul a contractat. în consecinţă, argumentele din motivarea recursului, referitoare la faptul că acţiunea în nulitatea actului juridic nu este o acţiune în realizare, ci o acţiune în constatare, nu vor mai fi examinate, deoarece problema nulităţii actului de mandat este străină de situaţia juridică în speţă.

Un alt argument pe care Curtea îl reţine, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de a se constata depăşirea limitelor mandatului, se bazează pe cadrul procesual existent în cauză. Astfel, dacă s-ar considera că este admisibilă o astfel de cerere pe calea procedurală prevăzută de art. 111 C. proc. civ., s-ar impune existenţa în proces a persoanei despre care se afirmă că a depăşit limitele mandatului, adică a mandatarului. Or, mandatarul nu este parte în proces, iar temeiul invocat pentru atragerea acestuia în proces (art. 57 C. proc. civ.) este greşit, deoarece nu se poate susţine că mandatarul ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. însăşi calea reconvenţională aleasă de reclamanţi este greşită, deoarece, aşa cum prevede art. 119 alin. (1) C. proc. civ., cererea reconvenţională permite valorificarea unor pretenţii pe care pârâtul le are faţă de reclamant, nu faţă de terţe persoane.

în ceea ce priveşte cererea de a se constata că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de consultanţă, Curtea consideră, ca şi instanţele de fond şi de apel, că pârâţii au la îndemână, în principiu, calea acţiunii în realizare, adică acţiunea în rezoluţiunea contractului de consultanţă. Aprecierile pe cale le fac recurenţii în motivarea recursului sunt greşite în ceea ce priveşte acţiunea în rezoluţiunea contractului, deoarece o astfel de acţiune poate avea caracterul unei acţiuni în constatare în situaţia în care în contract există un pact comi-soriu, caz în care instanţa este chemată să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile pactului comisoriu, rezoluţiunea operând în temeiul acestuia, sau poate avea caracterul unei acţiuni în realizare în cazul rezoluţiunii judiciare, respectiv atunci când sancţiunea desfiinţării contractului se dispune de către instanţă.

însă, ca şi în cazul primului capăt de cerere din acţiunea reconvenţională, Curtea constată că cererea de a se constata că reclamantul nu şi-a executat propriile obligaţii reprezintă o veritabilă exceptio non adimpleti contractus, pe care pârâţii o pot susţine în apărare faţă de pretenţiile formulate de reclamant, fără a fi necesară formularea unei acţiuni separate pentru rezoluţiunea contractului.

Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiilor ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde executarea să-şi fi executat propriile obligaţii. Neexecu-tarea contractului, întemeiată pe principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor contractuale, nu este nicio excepţie de procedură propriu-zisă şi nicio excepţie de fond, în sensul legii, ci doar un mijloc de apărare pe care o parte, de regulă, pârâtul, îl poate invoca şi asupra căruia instanţa se pronunţă pe baza probelor administrate în cauză.

Invocarea pe calea unei cereri principale (cum este şi cererea reconvenţională) a excepţiei de neexecutare a contractului nu este admisibilă, deoarece pârâţii au posibilitatea să solicite instanţei pe cale de apărare să verifice dacă reclamantul şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, urmând ca în raport de rezultatul acestei verificări să dea sau nu eficienţă acestei apărări.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins recursul şi a menţinut soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii reconvenţionale, urmând ca motivarea instanţelor anterioare să fie complinită sau, după caz, înlocuită cu motivele reţinute în prezenta decizie.

Comentariu:

Excepţia de neexecutare a dobândit o reglementare expresă în cadrul art. 1556 N. C. civ. care prevede că atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: