Neîndeplinirea procedurii de conciliere. Excepţia de prematuritate a cererii. Prescripţia dreptului la acţiune al asigurătorului împotriva terţului responsabil de evenimentul asigurat. Ordinea de soluţionare a excepţiilor
| Comentarii |
|
C. proc. civ., art. 7201 alin. (1) şi art. 109 alin. (2) Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. (2) Legea nr. 136/1995, art. 22 alin. (1)
în raport de prevederile art. 3 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958 şi de situaţia în fapt dedusă judecăţii, instanţa fondului a reţinut în mod corect şi motivat că termenul de prescripţie incident acestui litigiu, având ca obiect dreptul de regres pentru recuperarea despăgubirilor achitate de către reclamantă, în calitate de asigurator, către asiguratul păgubit, este termenul general de prescripţie, respectiv termenul de 3 ani instituit la art. 3 alin. (1) din actul normativ invocat.
Termenul de prescripţie de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) invocat de pârât este un termen special, aplicabil, astfel cum însuşi textul defineşte „în raporturile ce izvorăsc din asigurare”. Fiind un termen special, el este de strictă interpretare şi priveşte prin consecinţă numai raporturile născute între asigurat şi asigurator.
Or, în condiţiile în care între reclamantă şi pârât, nu există vreun raport juridic direct, dreptul de regres al reclamantei exercitându-se în temeiul subrogaţiei legale în dreptul persoanei păgubite, prin aplicarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 136/1995 şi ale art. 998 - 999 C. civ., termenul special de prescripţie invocat de pârât nu este incident cauzei.
Trib. Buzău, s. com., dec. nr. 29 din 11 februarie 2011 (portalul instanţelor judecătoreşti)
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Rm. Sărat la 6.10.2009, reclamanta SC G.A. SA Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul G.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat la plata sumei de 26.073,08 lei reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate în baza asigurării facultative şi la plata dobânzii legale calculată de la data pronunţării sentinţei până la data plăţii integrale a debitului, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acţiunii s-a învederat că, urmare a producerii accidentului de circulaţie din 28.11.2006, ce s-a soldat cu avarierea autoturismului asigurat la SC G.A. SA, conform extrasului de cont din
22.03.2007 şi facturii fiscale, a plătit pentru asiguratul păgubit suma de
26.073,08 lei, corespunzător avariilor stabilite prin procesul verbal de contravenţie şi procesul verbal de constatare întocmit de inspectorul de daune.
S-a precizat că deşi s-a efectuat procedura de conciliere, pârâtul nu a dat curs convocării, invocându-se în drept prevederile art. 998 - 999 şi art. 1106 C. civ., art. 22 din Legea nr. 136/1995 şi art. 7201 C. proc. civ.
Pârâtul a formulat întâmpinare, invocând pe cale de excepţie prescripţia dreptului la acţiune (în raport de depăşirea termenului special de 2 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958) şi prematuritatea introducerii acţiunii (întrucât nu a avut cunoştinţă de pretinsa notificare comunicată în vederea concilierii prealabile a litigiului), iar pe fond netemeinicia acţiunii (în condiţiile în care accidentul rutier s-a produs din culpa ambilor conducători auto şi nu din culpa sa exclusivă).
La termenul de judecată din 03.05.2010, reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând motivat respingerea ca neîntemeiată a excepţiilor invocate de pârât, iar pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin sentinţa nr. 945 din 10.05.2010 pronunţată de Judecătoria Rm. Sărat s-au respins excepţiile invocate şi s-a admis acţiunea ca întemeiată, dispunându-se obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 26.073,08 lei cu titlu de despăgubiri civile, a dobânzii legale calculate de la data pronunţării sentinţei până la plata efectivă a debitului şi la plata sumei de 1659 lei cheltuieli de judecată.
Respingând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa fondului a reţinut că dreptul asigurătorului la acţiunea în regres împotriva terţului responsabil derivă din subrogarea în drepturile asiguratului în limita indemnizaţiei plătite şi este valorificabil pe calea dreptului comun, neintrând în discuţie un raport juridic contractual între asigurat şi asigurator, astfel că acţiunea a fost introdusă înăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani.
Respingând excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, instanţa a avut în vedere faptul că reclamanta a efectuat procedura prealabilă a concilierii prevăzute la art. 7201 C. proc. civ., conform notificării emise şi dovezii de confirmare a primirii acesteia, acte depuse la dosar.
Pe fond, instanţa a reţinut că la data de 28.11.2006 autoturismul condus de pârât a fost implicat pe raza judeţului Sibiu, într-un eveniment rutier ce s-a soldat cu avarii produse autoturismului asigurat la reclamantă.
în baza verificărilor efectuate de către lucrătorii de poliţie asupra dinamicii producerii accidentului de circulaţie, s-a stabilit culpa exclusivă a pârâtului, astfel cum s-a consemnat în cuprinsul procesului verbal de contravenţie, necontestat de pârât.
Asiguratul a încasat despăgubirea în cuantum de 26.073,08 lei, în baza contractului de asigurare, conform extrasului de cont şi facturii aferente, astfel că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 - 999 C. civ. coroborat cu art. 22 din Legea nr. 136/1995.
împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul. în expunerea motivelor de recurs, pârâtul a invocat greşita respingere de către instanţa fondului a excepţiei privind prescripţia dreptului la acţiune (deşi litigiului îi sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la termenul de 2 ani) şi a excepţiei privind prematuritatea introducerii acţiunii (deşi nu a semnat confirmarea de primire a notificării emise de reclamantă în vederea efectuării procedurii concilierii directe), iar pe fond injusta sa obligare la plata unor despăgubiri nedovedite (în condiţiile în care nu s-au pus în discuţie şi nici nu s-au administrat probele solicitate).
Prin dec. nr. 29 din 14.01.2011 s-a respins ca neîntemeiat recursul declarat de pârât.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, motivul de critică este neîntemeiat.
în raport de prevederile art. 3 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958 şi de situaţia în fapt dedusă judecăţii, instanţa fondului a reţinut în mod corect şi motivat că termenul de prescripţie incident acestui litigiu, având ca obiect dreptul de regres pentru recuperarea despăgubirilor achitate de către reclamantă, în calitate de asigurator, către asiguratul păgubit, este termenul general de prescripţie, respectiv termenul de 3 ani instituit la art. 3 alin. (1) din actul normativ invocat. Termenul de prescripţie de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) invocat de pârât este un termen special, aplicabil, astfel cum însuşi textul defineşte „în raporturile ce izvorăsc din asigurare”. Fiind un termen special, el este de strictă interpretare şi priveşte prin consecinţă numai raporturile născute între asigurat şi asigurator. Or, în condiţiile în care între reclamantă şi pârât, nu există vreun raport juridic direct, dreptul de regres al reclamantei exercitându-se în temeiul subrogaţiei legale în dreptul persoanei păgubite, prin aplicarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 136/1995 şi ale art. 998 - 999 C. civ., termenul special de prescripţie invocat de pârât nu este incident cauzei.
Cu privire la excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, motivul de critică este neîntemeiat.
Instanţa fondului a reţinut în mod corect şi motivat, în baza probatoriului cu înscrisuri administrat, că reclamanta a efectuat procedura prealabilă obligatorie a concilierii directe, în aplicarea dispoziţiilor art. 109 şi ale art. 7201 C. proc. civ.
S-au avut în vedere în acest sens notificarea adresată pârâtului şi confirmarea de primire a notificării, semnătura aplicată de pârât pe confirmarea de primire fiind identică cu cea aplicată pe procesul verbal de contravenţie.
Cu privire la nepunerea în discuţie şi neadministrarea probelor solicitate în apărare, motivul de critică este neîntemeiat.
Prin întâmpinarea depusă de pârât, pentru termenul de judecată din
28.01.2010, după alte două termene de judecată din 10.11.2009 şi respectiv 18.12.2009, s-a solicitat la modul general „administrarea probei cu înscrisuri, martori, eventual expertiză auto”.
La următoarele termene de judecată stabilite, cauza s-a amânat la cererea justificată a avocatului pârâtului, datorită imposibilităţii prezentării în instanţă, iar la termenul de judecată din 3.05.2010 când au lipsit ambele părţi, respingând ca nejustificată cererea formulată de avocatul pârâtului în sensul acordării unui nou termen de judecată, instanţa a păşit la dezbaterea pe fond a procesului, amânând pronunţarea pentru
10.05.2010.
Tribunalul reţine că instanţa fondului a apreciat în mod corect asupra suficienţei probatoriului administrat în cauză şi că pârâtul a manifestat o atitudine neechivoc pasivă, neprezentând interes în administrarea vreunui probatoriu, ci doar intenţia de tergiversare a judecăţii litigiului, spre întârzierea executării silite a daunei.
Pentru considerentele expuse, apreciindu-se asupra legalităţii şi temeiniciei sentinţei atacate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins ca neîntemeiat recursul declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 945 din 10.05.2010 pronunţată de Judecătoria Rm. Sărat în contradictoriu cu intimata SC G.A. SA Bucureşti.
1. Deşi o parte a practicii utilizează noţiunea de “excepţie de prema-turitate” pentru a desemna neîndeplinirea prealabilă a unei formalităţi impuse de lege în vederea exercitării anumitor acţiuni, considerăm adecvată din preferabilă folosirea conceptului de “excepţie de inadmisibilitate a cererii”. Astfel, noţiunea de prematuritate se referă la ipoteza în care dreptul subiectiv pretins nu este actual, în timp ce inadmisibilita-tea priveşte un aspect de ordin procesual în sensul neparcurgerii de către autorul cererii a etapelor cerute de lege anterior introducerii acesteia.
în consecinţă, neîndeplinirea procedurii prealabile va atrage respingerea cererii ca inadmisibilă, iar nu ca prematură.
2. Prin raportare la analiza realizată atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de recurs, rezultă că a fost soluţionată cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar nu excepţia de inadmisibilitate a cererii ca urmare a neîndeplinirii procedurii concilierii directe prevăzute de art. 7201 alin. (1) C. proc. civ. Considerăm că ordinea de soluţionare a celor două excepţii, prin raportare la efectele pe care le-ar produce fiecare dintre ele în cazul admiterii lor, respectiv a face de prisos analiza celeilalte excepţii, impune analizarea cu prioritate a inadmisibilităţii cererii.
Această ordine se impune şi ca urmare a interpretării dispoziţiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în lipsa îndeplinirii unei proceduri prealabile, instanţa nefiind în mod legal învestită cu cererea şi neputând cerceta, deci, dacă în privinţa dreptului supus judecăţii a intervenit sau nu prescripţia extinctivă.
Subliniem cu această ocazie modificările aduse dispoziţiilor art. 109 C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010, respectiv reglementarea în cadrul unui nou alineat (3) a imposibilităţii instanţei de a invoca din oficiu neîndeplinirea procedurii prealabile, aceasta putând fi realizată numai de către pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii. Această prevedere a fost preluată din viitoarea reglementare a Codului de procedură civilă, respectiv cea din art. 188 alin. (2) din Legea nr. 134/2010, urmând a se menţine după intrarea sa în vigoare.
3. Referitor la termenul de prescripţie al dreptului Ia acţiune întemeiat pe un raport de asigurare, menţionăm faptul că durata acestuia nu a fost modificată, art. 2519 alin. (1) C. civ. prevăzând tot un termen de 2 ani pentru acest tip de raporturi.
| ← Contestaţie la executare. O primă notificare de executare... | Acţiunea în anulare formulată împotriva sentinţei... → |
|---|
