Acţiune în grăniţuire şi cerere reconvenţională privind obligarea la plata sultei stabilită prin hotărârea de partaj. Excepţiile de inadmisibilitate, prescripţie a dreptului material la acţiune şi autoritatea de lucru judecat
| Comentarii |
|
C. civ. art. 1201 C. proc. civ. art. 111, art. 137
I. Dând eficienţă prevederilor art. 137 C. proc. civ., care impun instanţei să soluţioneze cu prioritate excepţiile, Curtea a reţinut că, faţă de obiectul cererii reconvenţionale: acţiune în revendicare în principal şi în subsidiar obligarea reclamantei la plata contravalorii părţii din imobil stabilită prin raportare la preţul pieţii, excepţia inadmisibilităţii este nefondată, cererea pârâtului recurent nefiind prohibită de dispoziţiile legale. Având în vedere că acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă extinctiv, Curtea apreciază că se impune respingerea şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
II. Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că nu este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de elemente sub aspectul obiectului şi a cauzei, în sensul că obiectul acţiunii în revendicare constă în dreptul de proprietate asupra unei părţi din imobil, iar obiectul partajului este constituit de totalitatea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei.
C.A. Bucureşti, s. a iii-a civ. şi pt. cauze de miri. şi fam., dec. nr. 885 din 5 iulie 2011 (nepublicată)
Prin cererea înregistrata la data de 12 mai 2008, pe rolul Judecătoriei Buftea, reclamanta N. M. a chemat în judecată pe pârâtul C. G. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună grăniţuirea proprietăţilor părţilor situate în comuna Voluntari, str. C.R. [...], judeţ Ilfov.
Pârâtul a formulat cerere reconvenţională solicitând ca reclamanta să fie obligată la plata contravalorii cotei de Vi din valoarea de circulaţie a imobilului a cărui grăniţuire s-a solicitat în cuantum de 15.000 euro, precum şi existenţa unui drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea integrală a contravalorii sumei sus-menţionate.
Prin sentinţa civilă nr. 1604 din 24 martie 2009, pronunţată de Judecătoria Buftea, a admis cererea principală, a respins cererea reconvenţională şi a stabilit linia de hotar dintre proprietăţile părţilor pe aliniamentele determinate de punctele de contur A - B de 4,45 m şi B - C de
11,23 m, conform schiţei anexe nr. 2 la raportul de expertiză efectuat de expert P.E..
în motivarea sentinţei s-a arătat în esenţă că prin Ordinul Prefectului nr. 1331 din 01 noiembrie 2001 şi anexa la acesta părţile au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pentru suprafaţa de 817 mp. de teren intravilan situat în Voluntari, str. C.R. [...], jud. Ilfov.
Prin sentinţa civilă nr. 4442 din 04 decembrie 2001 pronunţată de Judecătoria Buftea, în dosarul civil nr. xxx din 2001 s-a desfăcut căsătoria dintre părţi din culpa pârâtului - reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 972 din 19 martie 2002 pronunţată de Judecătoria Buftea, în dosarul civil nr. xxx din 2001, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, părţile au înţeles să sisteze starea de indiviziune cu privire la bunurile comune prin încheierea unei tranzacţii cuprinsă în hotărârea de expedient.
Prin această tranzacţie reclamanta a fost de acord să primească în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul casa de locuit şi terenul aferent în suprafaţă de 817 mp. iar pârâtul a primit o cameră de trei ori patru ml situată în partea de nord a imobilului spre Intrarea P., precum şi terenul situat între aceasta cameră şi Intrarea P., pe lungime iar pe lăţime cât ţine latura camerei respective.
De asemenea, reclamanta s-a obligat să achite până la data de 01 septembrie 2002 pârâtului contravaloarea sumei de 12.000 USD cu titlu de sultă şi a fost de acord ca pârâtul să locuiască în imobil până la data de 01 septembrie 2002, respectiv până la primirea sumei stipulate.
Sub aspectul cererii reconvenţionale, instanţa a reţinut că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect instanţa a reţinut că deşi prin sentinţa civilă nr. 972 din 19 martie 2002 pronunţată de Judecătoria Buftea, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, părţile au înţeles să sisteze starea de indiviziune cu privire la bunurile comune prin încheierea unei tranzacţii cuprinsă în hotărârea de expedient, pârâtul - reclamant a solicitat contravaloarea valorii de circulaţie a imobilului respectiv.
Or, instanţa a reţinut că nu s-ar mai putea dispune încă o dată cu privire la ieşirea părţilor din indiviziune, acest aspect intrând sub puterea lucrului judecat, câtă vreme titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nu a fost desfiinţat, hotărârea fiind definitivă şi irevocabilă.
Conform dispoziţiilor art. 405 alin. (1) C. proc. civ. dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de trei ani dacă legea nu prevede altfel iar în materia titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de zece ani iar potrivit alin. (2) termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.
Astfel, instanţa a reţinut că pârâtul - reclamant nu se poate prevala de propria turpitudine, respectiv faptul că nu a solicitat punerea în executare a unui titlu executoriu, pentru a obţine protecţia juridică a unui drept subiectiv civil.
Cu alte cuvinte pârâtul nu s-a putut prevala de faptul că nu a pus în executare silită un titlu executoriu pentru a putea solicita contravaloarea valorii de circulaţie a imobilului respectiv, având în vedere creşterea preţurilor în domeniul imobiliar ci acesta putea solicita eventual punerea în executare a titlului executoriu şi obţinerea sumei prevăzută în titlu, urmând a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi să facă dovada că termenul de prescripţie a fost întrerupt sau suspendat în condiţiile prevăzute de art. 4052 C. proc. civ..
De asemenea, instanţa a reţinut că deşi reclamanta a recunoscut la interogatoriu că nu a plătit pârâtului suma de 12.000 USD cu titlu de sultă, pârâtul avea posibilitatea să solicite rezoluţiunea contractului de tranzacţie cuprins în hotărârea de expedient, fiind un contract sinalag-matic, pentru neexecutarea obligaţiei asumate de reclamantă, lucru pe care acesta nu l-a solicitat, astfel că instanţa nu a putut trece peste voinţa şi disponibilitatea părţilor, însă a respins cererea reconvenţională a reclamantului prin care s-a încercat o nouă valorificare a dreptului care a făcut obiectul tranzacţiei dintre părţi.
Pe fondul cauzei, privind stabilirea liniei de hotar dintre proprietăţile învecinate ale părţilor, instanţa a constatat că, în temeiul art. 584 C. civ., grăniţuirea, ca operaţiune de determinare prin semne exterioare a limitelor dintre proprietăţile învecinate, în caz de conflict, s-a realizat pe cale judecătorească nu numai atunci când între proprietăţi nu au existat niciodată semne exterioare de hotar, ci şi în situaţia în care există, dar sunt controversate.
Expertul a arătat că linia de hotar dintre proprietăţile părţilor este situată pe aliniamentele determinate de punctele de contur A — B de 4,45 m şi B - C de 11,23 m, conform schiţei anexă nr. 2 la raportul de expertiză.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul solicitând modificarea în tot a sentinţei civile nr. 1604 din 24 martie 2009 pronunţată de Judecătoria Buftea, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pe considerentul că cele două proprietăţi nu sunt suficient individualizate, respingerea cererii principale şi admiterea cererii reconventionale.
Prin încheierea din 05 noiembrie 2009, tribunalul a încuviinţat proba cu expertiză construcţii cu obiectivele stabilite prin încheierea de şedinţă de la acea dată, fiind depus la dosar raportul de expertiză efectuat de expert D. M. A., la care părţile au formulat obiecţiuni, admise de către instanţă, fiind depus raportul de expertiză refăcut de către acelaşi expert.
Prin decizia civilă nr. 1129 din A din 27 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul -pârât C.G., împotriva sentinţei civile nr. 1604 din 24 martie 2009 pronunţată de Judecătoria Buftea, în contradictoriu cu intimata - reclamantă N.M., ca nefondat; a respins cererea apelantului şi a intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre judecătorească, instanţa de apel, din analiza actelor şi materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, a apreciat că apelul formulat este nefondat pentru următoarele considerente:
în ceea ce priveşte primul motiv de apel, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, deşi prin sentinţa civilă nr. 972 din 19 martie 2002 pronunţată de Judecătoria Buftea, în dosarul civil nr. 7515 din 2001, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, părţile au înţeles să sisteze starea de indiviziune cu privire la bunurile comune prin încheierea unei tranzacţii cuprinsă în hotărârea de expedient, pârâtul reclamant solicită contravaloarea valorii de circulaţie a imobilului respectiv.
Or, instanţa a reţinut în mod corect că nu s-ar mai putea dispune încă o dată cu privire la ieşirea părţilor din indiviziune, acest aspect intrând sub puterea lucrului judecat, câtă vreme titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nu a fost desfiinţat, hotărârea fiind definitivă şi irevocabilă.
Conform dispoziţiilor art. 405 alin. (1) C. proc. civ. dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de trei ani dacă legea nu prevede altfel iar potrivit alin. (2) termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.
Astfel, tribunalul a considerat că pârâtul - reclamant nu se poate prevala de propria turpitudine, respectiv faptul că nu a solicitat punerea în executare a unui titlu executoriu, pentru a obţine protecţia juridică a unui drept subiectiv civil.
Deşi reclamanta a recunoscut că nu a plătit pârâtului suma cu titlu de sultă, pârâtul avea posibilitatea să solicite rezoluţiunea contractului de tranzacţie cuprins în hotărârea de expedient, fiind un contract sinalagmatic, pentru neexecutarea obligaţiei asumate de reclamantă, lucru pe care acesta nu l-a solicitat, după cum nu a înţeles nici să pună în executare hotărârea judecătorească în ceea ce priveşte sulta datorată.
Aşadar, atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a sistat stare de devălmăşie a părţilor, s-a făcut partajul în natură a bunului cu obligarea reclamantei la plata unei sulte, tribunalul a constatat că pârâtul nu mai poate critica prin intermediul prezentului apel modalitatea de soluţionare a litigiului anterior ce a făcut obiectul sentinţei civile nr. 972 din 2002, această sentinţă se bucură de autoritate de lucru judecat în raport de apelant care nu poate ignora efectele acestor hotărâri privite ca realitate juridică, iar apelantului îi incumbă obligaţia generală a oricărei subiect de drept de a respecta raporturile juridice pe care aceste hotărâri judecătoreşti le consacră.
Sentinţa civilă sus-menţionate este opozabilă apelantului, atât în sensul restrâns, apelantul fiind parte în respectivele dosare dar este opozabilă şi în sensul general al noţiunii de opozabilitate, care presupune respectarea situaţiei juridice consacrate printr-o hotărâre judecătorească, cu atât mai mult cu cât sentinţa este irevocabilă.
în realitate, în raport de hotărârea judecătorească sus-menţionată, intrată în puterea lucrului judecat, apelantul nu mai poate solicita de la reclamantă obligarea acesteia la plata contravalorii sale la cota de A din imobil.
în ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată de către apelant aceasta a fost nefondată pentru următoarele considerente:
Inadmisibilitatea este definită ca acea sancţiune procesuală care intervine în situaţia în care partea formulează o acţiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege), sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
Spre exemplu, conform art. 111 C. proc. civ. acţiunea în constatare este inadmisibilă în situaţia în care partea are la dispoziţie o acţiune în realizare; de asemenea, în cadrul litigiilor comerciale art. 7201 C. proc. civ. prevede obligativitatea efectuării unei proceduri de conciliere prealabile, neputându-se introduce o acţiune direct în faţa instanţei de judecată.
în speţa dedusă judecăţii, obiectul litigiului este grăniţuirea unor proprietăţi, astfel încât în mod evident nu s-a putut pune problema inadmisibilităţii acţiunii formulate.
Aşadar, tribunalul a apreciat că acţiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece nici un text de lege nu interzice formularea unei asemenea acţiuni (acţiune în grăniţuire), iar respingerea acţiunii pentru acest motiv ar însemna, în mod evident, o încălcare a dreptului la acces în justiţie a reclamantei - intimate.
Toate susţinerile invocate de către apelant, în sensul că proprietăţile părţilor nu sunt individualizate, că nu este stabilită suprafaţa fiecărei proprietăţi, etc., pot avea consecinţe pe fondul litigiului, însă nici un caz nu pot atrage respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
în ceea ce priveşte critica de la motivul al doilea de apel referitoare la fondul grăniţuirii, aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 584 C. civ., orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa.
Acest text consacră un drept subiectiv real şi o obligaţie corelativă de a face, ambele cu caracter de reciprocitate, create de vecinătate în temeiul cărora proprietarul sau orice persoană care are un drept real asupra unui fond limitrof poate pretinde vecinului său fixarea liniei comune de hotar ce separă fondurile învecinate respective şi marcarea acesteia prin semne materiale.
în sens material, dreptul la acţiune bazat pe dispoziţiile art. 584 C. civ., circumscrie numai posibilitatea pentru reclamant de a cere să se stabilească hotarul iniţial, judecătorului nefiindu-i îngăduit ca trecând peste voinţa părţilor să creeze o situaţie nouă adică să fixeze un alt hotar decât cel avut în vedere de către dobânditori în momentul când a operat transmisiunea.
Aşadar, în esenţă, obiectul acţiunii în grăniţuire îl constituie stabilirea hotarului legal, existent la data preluării terenului de către reclamant, ceea ce înseamnă o operaţie de reconstituire.
în consecinţă, în raport de considerentele arătate în cele ce preced, tribunalul a constatat că, în mod corect, prima instanţă a admis acţiunea şi a stabilit linia de hotar conform situaţiei tehnice menţionate în raportul de expertiză efectuat de expert P.E..
Susţinerile apelantului, în sensul că, suprafaţa de teren atribuită reclamantei este terenul aferent şi nu o suprafaţă de 817 mp., sunt nefondate având în vedere că nici prin raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond şi nici prin raportul de expertiză efectuat în apel nu s-a reţinut că suprafaţa de teren atribuită reclamantei prin hotărârea de partaj ar fi de 817 mp.
Reclamanta deţine cea mai mare parte din această suprafaţă de teren şi anume 788 mp. reali, conform raportului de expertiză efectuat la fond, respectiv 789 mp. conform raportului de expertiză efectuat în apel, pe câtă vreme apelantul deţine doar terenul situat între camera atribuită şi intrarea P., în suprafaţă reală de 45 mp. conform expertizei efectuată în apel, incluzând şi suprafaţa camerei.
Totodată, tribunalul a constatat că aceste concluzii ale raportului de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului, sunt practic identice cu concluziile raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond de către expertul P.E., diferenţele fiind nesemnificative.
Tribunalul a avut în vedere că trebuie pornit de la ideea ca orice proprietate asupra unui teren are un contur, ceea ce în planul vecinătăţii înseamnă traiectoria liniei închise care o separă în spaţiu şi îi atribuie individualitate.
Transmisiunile de proprietate sunt totdeauna determinate în spaţiu, cel puţin teoretic şi se produc în limita reală a conturului topo, chiar dacă liniile despărţitoare (hotarele) de vecinătate sunt lipsite de semne exterioare vizibile. Adesea titlurile de proprietate sunt omisive în privinţa conturului terenului transmis datorită absentei măsurătorilor sau executării lor de către nespecialişti şi indică suprafeţe inexacte a căror valoare este numai relativă.
Or, în speţa dedusă judecaţii rezultă fără putinţă de tăgadă că se impune grăniţuirea proprietăţilor părţilor care nu sunt delimitate prin semne de hotar vizibile.
Aşadar, în prezent cel puţin doi experţi diferiţi au ajuns la aceeaşi concluzie în sensul necesităţii grăniţuirii, în contextul în care experţii au luat în considerare absolut toate înscrisurile de la dosarul cauzei, raportul de expertiză conţine detalierea pe larg a răspunsului la obiectivele expertizei, precum şi toate considerentele care au determinat expertul să ajungă la respectivele concluzii, neexistând nici un motiv temeinic sau legal ca instanţa să ignore concluziile acestor rapoarte de expertiză, care reprezintă probe tehnice efectuate de către specialişti.
în consecinţă, în raport de aceste considerente, tribunalul a respins apelul formulat, ca nefondat, hotărârea instanţei de fond, fiind legală şi temeinică.
Totodată, tribunalul a respins cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, având în vedere că acesta a căzut în pretenţii prin respingerea apelului şi a respins şi cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, neexistând la dosar dovada efectuării acestora.
La data de 01 februarie 2011 a declarat recurs C.G., împotriva deciziei civile nr. 1129 din A din 27 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă, prin care a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond, în sensul admiterii cererii reconvenţionale, sau, dacă instanţa va aprecia că necesară completarea probatoriului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
La data de 20 mai 2011 a depus la dosar întâmpinare N.M., prin care a arătat că, solicită respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele motive:
Constatându-se legal învestită şi competentă să soluţioneze cale de atac promovată, Curtea, a analizat actele şi lucrările dosarului şi hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, a apreciat că recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Aşa cum rezultă din economia dispoziţiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară şi nedevolutivă, instanţa constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., legiuitorul sancţionând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.
La termenul de dezbateri în faţa instanţei de recurs, intimata reclamantă a invocat următoarele excepţii cu privire la cererea reconvenţională formulată de recurentul pârât în faţa primei instanţe: excepţia inadmisibilităţii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia autorităţi de lucru judecat.
Dând eficienţă prevederilor art. 137 C. proc. civ., care impun instanţei^ă soluţioneze cu prioritate excepţiile, Curtea a reţinut că, faţă de obiectul cererii reconvenţionale: acţiune în revendicare în principal şi în subsidiar obligarea reclamantei la plata contravalorii părţii din imobil stabilită prin raportare la preţul pieţii, excepţia inadmisibilităţii este nefondată, cererea pârâtului recurent nefiind prohibită de dispoziţiile legale. Având în vedere că acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă extinctiv, Curtea apreciază că se impune respingerea şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile 972 din 2002 a Judecătorie Buftea, Curtea a constatat că nu este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de elemente sub aspectul obiectului şi a cauzei, în sensul că obiectul acţiunii în revendicare constă în dreptul de proprietate asupra unei părţi din imobil, iar obiectul partajului este constituit de totalitatea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei. Temeiul juridic al acţiunii în revendicare este reprezentat de dispoziţiile art. 480 C. civ., pe când, în cazul partajului, temeiul de drept al ieşirii din indiviziune este reprezentat de prevederile art. 728 C. civ.. Pentru aceste motive, Curtea consideră că excepţia autorităţi de lucru judecat este nefondată urmând a fi respinsă ca atare. De asemenea trebuie precizat faptul că cele statuate de Judecătoria Buftea prin sentinţa civilă nr. 972 din 2002, trebuie respectate de instanţa de judecată învestită cu soluţionarea prezentului litigiu, este consecinţa puterii de lucru judecat a sentinţei de partaj, care nu trebuie confundată cu excepţia invocată de intimata reclamantă.
Examinând cererea de recurs, Curtea a constatat că recurentul a formulat două motive de critică primul referindu-se la interpretarea tranzacţiei, în sensul că transferul dreptului de proprietate ar fi afectat de condiţia suspensivă a plăţii sultei stabilite în sarcina intimatei reclamante, iar cel de-al doilea se referă la greşita aplicarea în cauză a dispoziţiilor legale din materia grăniţuirii.
Reclamantul recurent şi-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. Făcând aplicarea în speţă a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate
în ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta se referă la încălcarea principiului înscris în prevederile art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legale au putere de lege între părţile contractante. Pornind de la semnificaţia acestor dispoziţii de drept de material, care consacră principiul forţei obligatorii a contractului şi având în vedere şi prevederile procedurale invocate de recurentă drept temei pentru critica formulată, Curtea constată că trebuie distins între următoarele ipoteze: situaţia în care instanţa este sesizată cu un diferend legat de un act juridic, indiferent că este un act juridic unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare şi precise, judecătorul, soluţionând fondul, având obligaţia să-l aplice în litera şi spiritul său, nefiind îndrituită să-i dea un alt înţeles, precum şi situaţia în care clauzele actului juridic dedus judecăţii sunt neclare, susceptibile de mai multe înţelesuri, judecătorului revenindu-i datoria de a-1 interpreta, potrivit regulilor de interpretare a actelor juridice.
Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la situaţia în care actul juridic care a generat litigiul este clar sub aspectul conţinutului, dar instanţa, pronunţându-se asupra pretenţiilor cu care fost învestită, îi schimbă natura sau înţelesul, cu precizarea că în ipoteza în care din materialul probator administrat rezultă un dubiu cu privire la natura juridică sau conţinutul actului juridic, interpretarea dată de instanţele de fond constituie o chestiune de fapt, care nu mai poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs.
Făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea constată că acest motiv de modificare a hotărârii nu este incident în cauză, faţă de obiectul litigiului: acţiune în grăniţuire (acţiunea principală) şi acţiune în revendicare (cererea reconvenţională) şi faţă de faptul că părţile nu şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii pe vreun act juridic ci pe hotărârea de partaj.
Chiar trecând peste aceste aspecte şi considerând că tranzacţia îşi păstrează individualitatea şi natura juridică de contract, chiar dacă a fost consfinţită printr-o hotărâre judecătorească de expedient, Curtea a apreciat că nu poate fi vorba de o greşită interpretare clauzelor tranzacţiei de partaj intervenită între părţi, în condiţiile în care părţile s-au înţeles asupra împărţirii bunurilor comune dobândite în timpul căsătorie, iar partajul are caracter declarativ şi produce efecte retroactive de la data desfaceri căsătorie prin divorţ. Consecinţa caracterului declarativ al, partajului constată în faptul că fiecare fost soţ este considerat proprietarul exclusiv al bunurilor ce i-au revenit în lotul său de la data divorţului.
Din această perspectivă, Curtea a apreciat ca nepertinente susţinerile recurentului în sensul că transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor atribuite intimatei în urma partajului este afectat de o condiţia suspensivă a plăţii sultei corespunzătoare către recurentul pârât. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere faptul că prin partaj (realizat în cauză prin tranzacţia părţilor, care a format dispozitivul hotărârii de expedient) s-a tranşat asupra împărţirii bunurilor comune, astfel că cu privire la bunurile care au intrat în loturile copăr-taşilor codevălmaşi, fiecare parte a devenit proprietar exclusiv independent de alte obligaţii conexe care au fost stabilite în sarcina copărtaşilor, cum ar fi cea de plata a sultei. Prin urmare, nu se poate considera că stabilirea obligaţiei de plata a sultei în sarcina intimatei reclamante ar avea semnificaţia amânării transferului dreptului de proprietate supra părţii din imobil ce i-a revenit acesteia până la achitarea sultei. Aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei de partaj, plata sultei de 12.000 USD de către intimata reclamantă amână doar predarea imobilului, în sensul că recurentului pârât i se permite să locuiască în imobil până la acel moment. Faţă de clauzele tranzacţiei, Curtea a reţinut că obligaţia de predare a imobilului este afectată de un termen suspensiv, în sensul celor arătate anterior.
Pentru aceste considerente, faţă de caracterul declarativ al partajului (nu translativ de proprietate), Curtea a apreciat că soluţia de respingere a cererii reconvenţionale formulate de pârât, având ca obiect principal revendicare unei părţi din imobil, este corectă.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la aplicarea prevederilor legale din materia grăniţuirii, Curtea a constatat că recurentul l-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. Având în vedere că acest motiv de recurs vizează greşita interpretare de către instanţa de judecată a clauzelor unui act juridic (aşa cum s-a detaliat în analiza primul motiv de recurs) şi nu a unor dispoziţii legale, aşa cum invoca de fapt pârâtul, Curtea, dând eficienţă prevederilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., a dat calificarea legală corectă criticilor cu care a fost învestită, în sensul că acestea se întemeiază de fapt pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa cum este definită în doctrină şi jurisprudenţă, acţiunea în grăniţuire constă în stabilirea liniei de hotar între două fonduri învecinate ce aparţin unor proprietari diferiţi, stabilire care se realizează prin plasarea unor semne de delimitare vizibile. Titlul de proprietate al părţilor este reprezentat de sentinţa civilă 972 din 2001 a Judecătorie Buftea, prin care s-a luat act de tranzacţia părţilor cu privire la partajarea bunurilor comune dobândite de aceştia în timpul căsătoriei.
Curtea apreciază că instanţele de fond au făcut o corectă interpretate şi aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile în materie de grăniţuire, procedând în mod legal la efectuarea unei probe cu expertiza pentru stabilirea, în conformitate cu titlul de proprietate al părţilor, a suprafeţei de teren care a revenit în proprietate fiecărei părţi şi s-a fixat astfel linia de hotar. Nu se poate considera că instanţa de fond şi cea de apel au procedat la efectuarea unui nou partaj al imobilului, ce a făcut parte din masa bunurilor comune, ci doar terenul aferent imobilului (împărţit în două loturi prin sentinţa de partaj) a fost identificat în componentele sale (cele două loturi care aparţin părţilor în litigiu) şi s-a trasat linia despărţitoare dintre aceste loturi.
Nu se poate susţine că stabilirea liniei de hotar a vizat imobilul construcţie, ci numai terenul, singurul care putea forma obiectul unei acţiuni de grăniţuire şi care a fost partajat prin sentinţa civilă nr. 972 din 2002 a Judecătoriei Buftea. Ceea ce prezentat relevanţă pentru realizarea operaţiunii de grăniţuire nu a fost componenţa casei de locuit, ci identificarea camerei care a revenit în proprietate exclusivă recurentului pârât pentru a se putea lua în calcul suprafaţa de sub construcţie la delimitarea celor două loturi de teren.
Pe cale de consecinţă, instanţa nu a putut reţine că obiectul tranzacţiei nu a fost corect identificat cu consecinţa imposibilităţii de punere în executare a acesteia, pentru toate motivele menţionate anterior, referitoare la obiectul acţiunii deduse judecăţii în prezentul dosar, fiind corect respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în grăniţuire formulată de reclamantă.
1. In ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a excepţiilor (inadmisibilitate, prescripţie extinctivă şi putere de lucru judecat), considerăm că excepţia puterii de lucru judecat ar fi trebuit analizată anterior excepţiei prescripţiei extinctive deoarece, în cazul în care cea dintâi ar fi fost admisă, constatându-se că între părţi a mai existat anterior un litigiu cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, ar fi devenit inutilă cercetarea incidenţei prescripţiei extinctive care, în unele situaţii, poate presupune şi necesitatea administrării unor probe ce ar duce la mărirea duratei de soluţionare a litigiului.
2. Referitor la anumite aspecte ale partajului ce reies din hotărârea prezentată, trebuie distinse cele referitoare la felurile partajului şi la efectul acestuia atât în noua reglementare de drept material, cât şi în cea de drept procesual.
Din 670 C. civ. rezultă că partajul poate fi fie convenţional, fie judiciar, iar conform art. 680 C. civ., acesta va avea caracter constitutiv de drepturi, iar nu doar declarativ ca până în prezent. Astfel, în cazul partajului convenţional, fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai începând cu data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii acestuia, în timp ce în ipoteza partajului judiciar, efectul constitutiv se va produce la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, dispoziţii ce se coroborează cu art. 980 alin. (1) N. C. proc. civ. conform căruia hotărârea de partaj are efect constitutiv.
Un aspect interesant privind hotărârea de partaj care, în principiu, conform art. 680 alin. (3) teza I N. C. proc. civ. este supusă numai apelului, îl reprezintă dispoziţiile aceluiaşi alineat care stabileşte că, dacă partajul s-a cerut pe cale incidentală, hotărârea va fi supusă aceloraşi căi de atac (cu acelaşi termen de exercitare) ca şi hotărârea dată asupra cererii principale.
Atât în cazul partajului convenţional, cât şi în ipoteza partajului convenţional, atunci când printre bunurile supuse împărţelii se află şi imobile, efectele juridice ale partajului se produc, potrivit art. 680 alin. (2) C. civ., numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă a fost înscrisă în cartea funciară.
De reţinut faptul că dispoziţiile art. 680 C. civ. sunt aplicabile, potrivit art. 66 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil, numai convenţiilor de partaj şi cererilor de chemare în judecată încheiate, respectiv introduse după intrarea în vigoare a Codului civil.
Efectul constitutiv al partajului va avea consecinţe în privinţa vânzării de către unul dintre coproprietari a unui bun aflat în copro-prietate, anume actul translativ de drepturi este considerat ca fiind valabil încheiat, dar efectul transmiterii dreptului de proprietate se va produce în momentul dobândirii de către înstrăinător a dreptului de proprietate asupra bunului respectiv. în acest sens, art. 1683 C. civ., care reglementează vânzarea bunului altuia, stabileşte în primul alineat situaţia generală în care, dacă la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător, obligaţia vânzătorului considerându-se ca fiind executată prin orice mijloc direct sau indirect care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului, în cazul coproprietăţii fiind vorba despre producerea efectului constitutiv al convenţiei de partaj sau al hotărârii judecătoreşti prin care bunul a fost atribuit vânzătorului.
Alineatul 5 al aceluiaşi articol prevede că, atunci când coproprietarul care a înstrăinat dreptul de proprietate asupra unui bun proprietate comună nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate solicita, pe lângă daune-interese, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte din bun pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.
| ← Nulitatea actului juridic invocată prin întâmpinare.... | Cerere de revizuire formulată împotriva mai multor hotărâri.... → |
|---|
