Obligarea la încheiere a unui contract de concesiune. Lipsa dovedirii obligaţiei pârâtului de a încheia contractul. Transmitere a obligaţiei de plată a taxei de concesiune sau a obligaţiei de încheiere a contractului de concesiune

Comentarii

0

C. civ., art. 1169 Legea nr. 50/1991, art. 40 alin. (2), art. 41

Recurentul nu a făcut, în primul rând, dovada transmiterii dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu către intimatul pârât, deşi această obligaţia îi revenea potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., conform cărora „cel de face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

Recurentul nu a făcut dovada că, la momentul dobândirii de către intimatul parat a dreptului de proprietate asupra apartamentului ar fi operat şi o transmitere a acestei obligaţii către acesta prin încheierea unei delegaţii sau novaţii cu schimbarea de debitor. Or, Curtea apreciază că obligaţia de plată a taxei de concesiune s-ar transmite odată cu cea de a dreptului de proprietate asupra apartamentului, doar dacă această obligaţie ar fi o obligaţie scriptae in rem sau propter in rem, însă, în cauză, obligaţia de plată a taxei de concesiune nu prezintă caracteristicile unor asemenea obligaţii.

C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 727R din 14 iunie 2011 (nepublicată)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti la data de 17.11.2009 sub nr. 26834 din 301, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General, în contradictoriu cu pârâtul S.E., a solicitat obligarea acestuia la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr. 97 situat în Bucureşti, sector 3.

Prin sentinţa civilă nr. 619 pronunţată la data de 20 ianuarie 2010, de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, s. civ., a fost respinsă cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că reclamantul nu a făcut dovada faptului că pârâtul este titularul dreptului de proprietate asupra apartamentului menţionat anterior.

Reclamantul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a formulat, la data de 29.03.2010, apel împotriva acestei sentinţe, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă la data de 16.07.2010.

Prin decizia civilă nr. 282 A din 04.04.2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a respins ca nefondat apelul, reţinând că prima instanţă a constatat că nu există identitate între pârâtul în cauză şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii (stabilirea obligaţiei de încheiere a contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului 97) deoarece nu s-a făcut dovada că pârâtul ar fi titularul dreptului de proprietate asupra acestui apartament.

în faţa instanţei de recurs, în condiţiile art. 3041 C. proc. civ., calitatea procesuală pasivă a pârâtului nu a fost dovedită în condiţiile art. 1169 C. civ. şi art. 129 C. proc. civ., prin depunerea unui titlul de proprietate al pârâtului.

Prin urmare, soluţia primei instanţe este corectă raportat la probele administrate de părţi. Astfel, chiar potrivit dispoziţiilor art. 40 şi 41 din Legea nr. 50/1991 invocate de apelantul-reclamant ca temei juridic al solicitării de stabilire a obligaţiei în sarcina pârâtului, este necesar a se justifica în cauză calitatea de proprietar al unui apartament edificat pe un teren aparţinând domeniului privat al unităţii administrativ teritoriale.

Dreptul de concesiune se transmite ope legis, potrivit art. 41 din Legea nr. 50/1991: „dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcţiei pentru a cărei realizare acesta a fost constituit”. Inclusiv în lipsa unei dispoziţii exprese, prin efectul legii se transmite şi obligaţia de plată a taxei de concesiune, deoarece formularea textului legal este apreciata a se referi la întreg raportul juridic, atât activ, cât şi pasiv, şi deoarece, în caz contrar, s-ar crea o îmbogăţire fără just temei în favoarea cumpărătorului şi în detrimentul concesionarului, interpretare ce ar fi contrară scopului legii.

însă, chiar dacă s-ar fi depus la dosar dovada înstrăinării sau succesiunii pentru justificarea calităţii procesuale pasive, tribunalul a constatat că pentru ca acţiunea apelantei să fie întemeiată raportat la obligaţia legală a dobânditorului dreptului de proprietate de a plăti în continuare taxa de concesiune, este necesar ca raportul juridic iniţial să fie un raport contractual de concesiune.

în acest sens, tribunalul a constatat că nu poate fi considerat contract de concesiune, contractul de asociere în participaţiune nr. 6313 din 1992 încheiat între RA Imobiliara şi Asociaţia B.

în ceea ce priveşte natura juridică a contractului de concesiune tribunalul a apreciat că este de esenţa acestui contract transmiterea de către cedent cesionarului, spre administrare, pe un termen determinat şi în schimbul unei redevenţe, o activitate economică, un serviciu public, o subunitate productivă sau un teren proprietate de stat.

Or, contractul nr. 6313 din 1992, dat fiind clauzele acestuia, constituie un contract nenumit, prin care Asociaţia şi-a asumat expres obligaţia de a achita suma anuală convenită (denumita în contract, dar fără efecte asupra naturii juridice a contractului, taxă de concesiune) pe toata durata existentei construcţiei edificate. Acest contract nu respectă procedurile speciale pentru încheierea unui contract de concesiune prev. de art. 25-29 din Legea nr. 15/1990, Legea nr. 219/1998 şi H.G. nr. 1228/1990.

In consecinţa, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 41 din Legea nr. 50/1991 şi obligaţia legală a pârâtului de a achita suma pretinsă, întrucât nu există un drept de concesiune asupra terenului, tribunalul respingând apelul pe considerentul că nu există un raport juridic de concesiune cu intimata, nici chiar ca transmitere prin efectul legii a obligaţiei.

In ceea ce priveşte susţinerile apelantei întemeiate pe calitatea sa de proprietar al terenului şi pe principiul îmbogăţirii fară just temei, tribunalul a apreciat că, în condiţiile dreptului comun, apelanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru lipsa folosinţei proprietăţii sale, însă nu într-o acţiune având drept cauză raportul de concesiune dintre părţi.

In termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că potrivit art. 40 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 odată cu dreptul de proprietate asupra construcţiilor se transmite şi dreptul de concesiune asupra terenului aferent ce aparţine domeniului privat al unităţii administrativ teritoriale. Astfel, prin efectul legii, odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 97 s-a transmis şi obligaţia de plată a taxei de concesiune, asumată de autor, respectiv de Asociaţia B., în baza contractul de asociere nr. 6313 din 1992.

Intimatul, legal citat, nu a formulat întâmpinare.

Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea urmează să respingă recursul pentru următoarele considerente:

Obiectul judecăţii nu l-a constituit obligarea intimatului pârât la plata taxei de concesiune sau a unei contravalori a folosinţei terenului aferent apartamentului proprietatea sa, ci obligarea acestuia la încheierea contractului de concesiune, situaţie în raport de care trebuia, pentru a fi admisă cererea, a se stabili existenţa unei obligaţii a pârâtului de a încheia un asemenea contract. Or, astfel cum a reţinut instanţa de apel, recurentul nu a făcut, în primul rând, dovada transmiterii dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu către intimatul pârât, deşi această obligaţia îi revenea potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., conform cărora „cel de face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

Pe de altă parte, chiar în condiţiile în care ar fi fost dovedit dreptul de proprietate al intimatului asupra apartamentului, între părţi nu există un raport juridic în conţinutul căruia să intre obligaţia acestuia de a încheia contractul de concesiune cu privire la terenul pe care se află apartamentul său şi nici nu există un text legal care să impună pârâtului o asemenea obligaţie.

în ceea ce priveşte dispoziţiile legale invocate de recurentul reclamant ca temei al acţiunii sale, respectiv art. 40 alin. (2) şi art. 41 din Legea nr. 50/1991, Curtea constată că textele menţionate nu se referă la obligaţia de a încheia un contract de concesiune sau la transmiterea obligaţiei de plată a taxei de concesiune, ci la transmiterea dreptului de concesiune, fiind o aplicare a principiului accesorium sequitur principale, dreptul de concesiune apărând ca drept accesoriu faţă de dreptul de proprietate asupra apartamentului.

însă aceste texte nu reglementează şi o transmitere a obligaţiei de plată a taxei de concesiune sau a obligaţiei de încheiere a contractului de concesiune. Or, în condiţiile Codului civil transmiterea unui drept care intră în conţinutul unui raport juridic nu presupune în mod necesar şi transmiterea obligaţiei corelative.

Pe de altă parte, potrivit regulilor dreptului comun, obligaţia nu poate fi opusă decât celui care s-a obligat, potrivit principiului relativităţii obligaţiilor, iar transmiterea obligaţiile civile se face numai prin delegaţie sau novaţie prin schimbare de debitor, acte juridice care presupun în mod obligatoriu acordul de voinţă al noului debitor, conform dispoziţiilor art. 1131, art. 1132 - 1133 C. civ.

în cauză, raportul juridic obligaţional în conţinutul căruia a intrat obligaţi de plată a unei taxe denumite de părţi „de concesiune” cu privire la terenul pe care se află blocul D13 s-a născut între Municipiul Bucureşti şi Asociaţia B. Recurentul nu a făcut dovada că, la momentul dobândirii de către intimatul parat a dreptului de proprietate asupra apartamentului ar fi operat şi o transmitere a acestei obligaţii către acesta prin încheierea unei delegaţii sau novaţii cu schimbarea de debitor. Or, Curtea apreciază că obligaţia de plată a taxei de concesiune s-ar transmite odată cu cea de a dreptului de proprietate asupra apartamentului, doar dacă această obligaţie ar fi o obligaţie scriptae in rem sau propter in rem, însă, în cauză, obligaţia de plată a taxei de concesiune nu prezintă caracteristicile unor asemenea obligaţii.

Curtea nu neagă că ar putea fi analizată răspunderea intimatului pârât cu despăgubiri către reclamant pentru folosinţa terenului aferent apartamentului său, însă aceste despăgubiri nu ar reprezenta o taxă de concesiune - concesiune care presupune relaţii contractuale - şi nu s-ar putea datora în baza răspunderii contractuale, ci pe tărâm extracontrac-tual. Cum în cauză însă nu s-a dedus judecăţii o pretenţie de asemenea natură - anume de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri pentru folosinţa terenului, ci s-a solicitat direct obligarea acestuia la încheierea unui contract de concesiune, Curtea nu poate constata decât că nu există

o obligaţie ex lege sau de altă natură a pârâtului de a încheia cu reclamantul contractul de concesiune, astfel cum s-a solicitat în cauză.

Faţă de cele reţinute, Curtea a apreciat că nu există motive prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care să atragă modificarea sau casarea deciziei şi nici motive prevăzute de art. 306 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: