Principiul continuităţi compunerii completului de judecată. Schimbarea compunerii pentru alte motive decât cele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 304/2004. Consecinţe
| Comentarii |
|
Legea nr. 304/2004, art. 11 C. pr. civ., art. 105, alin. (2)
Faptul că, în speţă, pe parcursul judecăţii, la instanţa de fond, s-a schimbat compunerea completului, în sensul că a participat un singur judecător la administrarea probelor şi un alt judecător la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată din oficiu de instanţă, nu este de natură să constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii pronunţate.
Participarea unui alt judecător la soluţionarea unui dosar, decât cel căruia i-a fost repartizat dosarul este posibilă nu doar atunci când intervine un incident procedural de natura incompatibilităţii, abţinerii, recuzării etc., ci şi atunci când, din motive obiective, acel judecător nu poate fi prezent în ziua în care este repartizat în şedinţa de judecată.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 304 pct. 2 C. pr. civ. nu s-a modificat, astfel încât nu există o obligaţie legală instituită în sarcina judecătorului ce a soluţionat pricina, să participe la judecată anterior participării la dezbaterea în fond.
Nelegala compunere a completului de judecată este un caz de nulitate care nu se încadrează în cel prevăzut de art. 105 alin. (1) C. pr. civ., pentru că acest text de lege se referă la încălcarea normelor de competentă, iar nu la normelor de organizare judiciară.
Cazul de nulitate invocat de recurentă nu implică şi existenta unei vătămări, aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a luat nicio poziţie la data la care a fost îndeplinit actul contestat; în măsura în care era nemulţumită de modificările produse în compunerea completului de judecată, putea alege alte mijloace procedurale pentru a contesta această schimbare, iar nu să critice acest incident prin calea de atac exercitată, respectiv prin apel, după producerea lui.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 1602 din 9 octombrie 2007)
Prin cererea formulată la data de 12 aprilie 2006, reclamanta SC F.l. SRL a chemat în judecată pe pârâţii M.D., B.M., R.V., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 224,75 mp, situat în Bucureşti, str. M. nr.79, sector 6, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani şi al joncţiunii posesiilor.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că din anul 1952 şi până în prezent a operat transferul succesiv şi voluntar al posesiei terenului menţionat anterior, de la C.C. şi F.T. la C.A., după care la B.S. şi, ulterior, la B.N.
în anul 1994, în baza unui înscris sub semnătură privată, ce are natura juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, s-a transferat posesia suprafeţei de teren de la B.N. la M.D., care a transmis-o reclamantei în anul 1998, dată de la care aceasta a stăpânit imobilul în mod continuu, neîntrerupt, netulburat, public şi sub nume de proprietar.
în drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1859-1860 şi art. 1890 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 7480 din 27 noiembrie 2006, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC F.l. SRL împotriva pârâţilor M.D., B.M. şi R.V., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să constate dobândirea de către aceasta a dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani şi joncţiunea posesiilor asupra terenului în suprafaţă de 224,75 mp, situat în Bucureşti, str. M. nr. 79, sector 6.
Uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, apare ca o sancţiune împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de o anumită neglijentă, a delăsat bunul timp îndelungat, conducând la recunoaşterea de efecte juridice aparenţei de proprietate create în persoana celui care se comportă timp îndelungat ca proprietar al bunului, deşi poate să fie numai un posesor.
Reclamanta a susţinut că din anul 1952 şi până în anul 1998 posesia asupra terenului în discuţie a fost transferată voluntar de la adevăraţii proprietari către mai mulţi posesori succesivi, cu care societatea în cauză doreşte să unească posesia pe care ea însăşi a exercitat-o de la ultima dată menţionată. Probele administrate în cauză confirmă doar împrejurarea că, la data de 20 iunie 1994,
B.N. a transmis, printr-un act sub semnătură privată încheiat cu pârâtul M.D., posesia asupra terenului ce face obiectul cauzei, înscris ce nu poate fi interpretat drept dovadă şi în favoarea reclamantei ori cu privire la transferul posesiei de la un alt pârât. Martorii audiaţi la propunerea reclamantei au menţionat că nu cunosc situaţia juridică a terenului, anterior intrării acestuia în posesia pârâtului M.D., iar relaţiile furnizate de Primăria sector 6 Bucureşti, respectiv Primăria
Municipiului Bucureşti nu conţin referiri cu privire la un eventual transfer al posesiei între persoanele despre care se pretinde ar fi fost adevăraţii proprietari şi posesori succesivi ai terenului. împrejurarea că pârâţii nu s-au prezentat să răspundă la interogatoriu nu constituie o probă deplină în favoarea susţinerilor reclamantei, ci doar o prezumţie simplă, cu atât mai mult că cât unul dintre pârâţi, respectiv M.D. este asociat al societăţii reclamante, interesele sale fiind în concordanţă cu cele ale persoanei juridice din care face parte.
Reclamanta nu a făcut dovada, potrivit art. 112 pct. 2 C. pr. civ., legitimării procesuale a numiţilor C.C. şi F.T., pentru a explica promovarea acţiunii în contradictoriu cu aceştia şi nici a persoanelor despre care se pretinde a fi fost simplii posesori ai terenului.
în termen legal a declarat apel reclamanta SC F.l. SRL, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei civile apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Prima critică invocată de apelantă a vizat împrejurarea că soluţionarea litigiului de către prima instanţă de judecată s-a făcut cu încălcarea principiului continuităţii judecăţii, care se regăseşte formulat în art. Idin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, încălcarea acestui principiu atrăgând ca sancţiune anularea sentinţei.
La ultimul termen de judecată, cel din 27 noiembrie 2006, completul de judecată a avut o altă componentă faţă de termenele anterioare, fără a exista vreunul din cazurile de excepţie precum incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea, concediul judecătorului etc. Cel de-al doilea motiv de apel se referă la faptul că reclamanta nu putea fi ţinută să facă dovada calităţii procesuale pasive a numiţilor C.C. şi F.T., deoarece aceştia nu au fost niciodată pârâţi în acest litigiu; prin cererea de chemare în judecată au fost indicaţi în mod clar pârâţii M.D., B.M. şi R.V., reclamanta înţelegând să se judece doar cu aceste persoane, caz în care s-a încălcat de către instanţa de fond principiul disponibilităţii, ce guvernează procesul civil. Nu putea fi obligată reclamanta să facă dovada calităţii procesuale pasive a unor persoane străine de litigiul de faţă.
Prin al treilea motiv de apel, reclamanta a precizat că problema calităţii procesuale a pârâţilor a fost greşit soluţionată de prima instanţă în raport de probele administrate.
în realitate, prin chitanţa de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1994 nu s-a transferat dreptul real de proprietate a terenului în patrimoniul reclamantei, acest contract având doar natura juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare; în urma decesului promitentului-vânzător, defunctul B.N., a operat transferul obligaţiilor contractuale în sarcina pârâtelor B.M. şi R.V., în calitate de soţie iar supravieţuitoare, respectiv fiică. Prin această subrogaţie legală şi personală, posesia de drept a trecut în patrimoniul pârâtelor, iar posesia de fapt patrimoniul reclamantei.
Calitatea procesuală pasivă a pârâtului M.D. este justificată de acest înscris sub semnătură privată din 1994, când partea a intrat în posesia terenului în litigiu făcând o serie de acte de administrare cu privire la acesta.
Din anul 1952 şi până la formularea prezentei acţiuni au trecut mai bine de 30 de ani de posesie, caz în care sunt incidente dispoziţiile art. 1890 C. civ., care nu o obligă pe reclamantă a produce vreun titlu. Posesia prin joncţiune este una utilă; joncţiunea posesiilor este întotdeauna posibilă, având însă caracter facultativ, în sensul că posesorul său nu este obligat să invoce şi posesia autorului său. Reclamanta a înţeles să unească posesia sa cu cea a autorilor săi.
Prin decizia civilă nr. 312 din 20 martie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC F.l. SRL.
în considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, activitatea de judecată desfăşoară cu respectarea principiului continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.
Potrivit art. 98 alin. (6) din Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005, în caz de absentă, compunerea completului de judecată se va realiza prin participarea judecătorilor din planificarea de permanenţă, desemnaţi conform alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ. Ca atare, participarea unui alt judecător la soluţionarea unui dosar decât cel căruia i-a fost repartizat dosarul este posibilă nu doar atunci când intervine un incident procedural de natura incompatibilităţii, abţinerii, recuzării, etc., ci şi atunci când din motive obiective acel judecător nu poate fi prezent în ziua în care este repartizat în şedinţa de judecată.
în şedinţa publică din 6 noiembrie 2006 soluţionarea dosarului a fost amânată pentru data de 27 noiembrie 2006, ora 8,30, C2, iar data şi ora fixată de instanţa de fond au fost respectate, participând un alt judecător decât cel ce fusese la şedinţele de judecată anterioare, ocazionate de soluţionarea procesului.
Prin urmare, nu este suficient ca apelanta să invoce nerespectarea principiului continuităţii, ci trebuie, corelativ, ca aceasta să facă dovada că nu a intervenit situaţia de excepţie prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive admisă de către instanţa de fond, tribunalul a apreciat că în mod corect s-a reţinut, în temeiul art. 112
C. pr. civ., că reclamanta, fiind aceea care declanşează procesul civil, are obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât şi pe cea a pârâţilor.
Reclamanta, invocând prescripţia achizitivă ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, avea obligaţia să indice persoanele cărora le este opus acest drept, iar instanţa, pornind de la raportul juridic dedus judecăţii, să analizeze dacă pârâţii pot fi sau nu părţi a acestuia.
Potrivit art. 1837 şi art. 1890 C. civ., acţiunea în constatarea uzucapiunii este acţiunea prin care posesorul de bună sau rea credinţă invocă prescripţia achizitivă împotriva proprietarului de drept al imobilului ce urmează a fi uzucapat. Uzucapiunea este sancţiunea împotriva proprietarului nediligent, care, pierzând posesia imobilului, nu înţelege să-l tulbure pe cel ce a dobândit-o şi care a valo-rificat-o o perioadă de timp.
în consecinţă, pentru a exista calitate procesuală pasivă în cauză, reclamanta trebuia să facă dovada că există identitate între pârâţi şi proprietarul terenului ce a făcut obiectul posesiei, respectiv că înainte de intrarea în posesie a reclamantei pârâţii deţineau imobilul în baza unui titlu de proprietate.
Tribunalul a reţinut că, într-adevăr, apelanta nu avea de ce să facă dovada vreunui drept de proprietate deţinut de C.C. şi F.T., atât timp cât nu au fost părţi ale raportului juridic dedus judecăţii; însă, a apreciat, că, sub acest aspect, prima instanţă nu a încălcat principiul disponibilităţii, ci a fost doar excesivă în motivare. Ca urmare a respectării principiului disponibilităţii, instanţa de fond avea obligaţia de a se pronunţa, în condiţiile art. 129 alin. (6) C. pr. civ., numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii şi în contradictoriu cu părţile chemate în judecată. O analiză excesivă, suplimentară, cu privire la alte persoane ce nu au fost chemate în judecată nu reprezintă o nerespectare a principiului disponibilităţii, întrucât acest fapt nu prezintă nici o consecinţă juridică. Motivul pentru care instanţa de fond a considerat că pârâţii M.D., B.M. şi R.V., nu au calitate procesuală pasivă a fost acela că faţă de aceştia s-a invocat calitatea lor de posesori ai imobilului.
Deşi apelanta a susţinut că B.N. ar fi fost proprietarul terenului, în calitatea sa de promitent vânzător, din actele depuse la dosar rezultă că acesta a deţinut imobilul în litigiu fără a avea un titlu de proprietate, fiind primit de la fratele său B.Ş., în baza unui act sub semnătură privată. Mai mult, apelanta recunoaşte, prin motivele de apel, că pârâtul M.D. a făcut acte de administrare cu privire la terenul în litigiu, astfel încât în patrimoniul acestuia nu s-a transferat dreptul de proprietate, motiv pentru care acesta nu poate avea calitate procesuală pasivă.
Aspectele de fond, ce vizează exercitarea posesiei, nu au fost analizate de instanţa de apel, cât timp acţiunea nu a fost pornită împotriva persoanelor ce pot justifica o calitate procesuală pasivă, adică calitatea de proprietari ai terenului.
Articolul 1890 C. civ. nu o obligă pe reclamantă să producă un titlu; de asemenea, aceasta poate să invoce, în baza acestui text de lege, joncţiunea posesiei sale cu cea a autorilor săi, însă aceste aspecte ţin de fondul litigiului, spre deosebire de calitatea procesuală pasivă, excepţie de procedură ce se impune a fi analizată cu prioritate, în condiţiile art. 137 C. pr. civ.
Joncţiunea posesiilor cu cea a autorilor presupune că aceştia au fost, rândul lor posesori ai terenului faţă de care se invocă uzucapiunea, pentru că, în caz contrar, în situaţia în care aceştia ar fi avut vreun titlu, modul de dobândire al proprietăţii ar fi convenţia părţilor şi nu prescripţia achizitivă.
Niciodată nu poate fi primită acţiunea în contra persoanelor cu care se înţelege să se joncţioneze posesia, aşa cum a solicitat apelanta-reclamantă. într-o asemenea situaţie ar fi vorba de o acţiunea introdusă împotriva unor posesori, nu a unor proprietari nediligenţi, situaţie clasică de acţiune în uzucapiune îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală de pasivă.
în termen legal a declarat recurs reclamanta SC F.l. SRL, solicitând, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. pr. civ., raportat la art. 304 pct. 9 ipoteza a lll-a şi 304 pct. 7 ipoteza a ll-a C. pr. civ., admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, modificarea deciziei Tribunalului Bucureşti, în sensul admiterii apelului, desfiinţării sentinţei apelate, admiterii cererii de chemare în judecată şi constatării dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. M. nr. 79, sector 6 prin efectul uzucapiunii de 30 de ani şi al joncţiunii posesiilor succesive ale pârâţilor M.D., B.M. şi R.V.
în motivarea recursului, reclamanta a arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii şi cuprinde motive contradictorii, după cum a urmează:
1. Primul motiv de apel a vizat nerespectarea principiului continuităţii de către prima instanţă. Deşi s-a invocat art. 11 din Legea nr. 304/2004 republicată, instanţa de apel, evocând prevederile art. 98 alin. (4), (5) şi (6) din Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005, a înlăturat cu uşurinţă nerespectarea unei norme imperative, stipulată printr-o lege organică.
Tribunalul a motivat respingerea criticilor apelantei SC F.l. SRL pe considerentul că nu este vorba, în speţă, de incidente procedurale referitoare la compunerea completului de judecată, respectiv de incompatibilitate, abţinere ori recuzare. „Absenta" de care face vorbire art. 98 alin. (5) fraza a ll-a şi art. 98 alin. (6) din
Hotărârea nr. 387/2005 a C.M.S. nu poate fi concepută ca o „absentă" oarecare, ci una subsumată cu stricteţe categoriei de „motive obiective”, instituită ca o excepţie de la regula (principiul) continuităţii completului de judecată. Or, în causa pendinte nu există un mijloc de probă care să ateste existenta unui motiv obiectiv de natură a-l împiedica pe judecătorul fondului să judece cauza până la soluţionarea ei.
Recurenta a susţinut că instanţa de control judiciar trebuie să înlăture argumentele instanţei de apel din decizia recurată, potrivit cărora partea interesantă nu a făcut dovada că a intervenit o situaţie de excepţie, prevăzută de art. 10 (actual art. 11) din Legea nr. 304/2004, aceasta deoarece „dovada” evocată de tribunal este chiar dosarul nr. 4789/303/2006 al Judecătoriei sector 6 Bucureşti, dosar din care lipseşte „motivul obiectiv" privind aplicarea situaţiei de excepţie de la principiul continuităţii completului de judecată. Aşadar, lipsind „motivul obiectiv" prevăzut de Legea nr. 304/2004, este vădită încălcarea regulii continuităţii, cu atât mai mult cu cât instanţei de judecată îi revenea obligaţia legală de a proba existenta situaţiei excepţionale, obligatorii, pe care însă nu a respectat-o.
Gravitatea nerespectării principiului continuităţii completului de judecată constă în gravele greşeli de judecată, cum ar fi inventarea pârâţilor C.C. şi F.T., invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a unor persoane care nu sunt părţi în proces.
O a doua greşită aplicare a legii şi, în acelaşi timp, o motivare contradictorie a hotărârii a săvârşit-o instanţa de apel, a susţinut recurenta, cât priveşte chestiunea soluţionării problemei excepţiei calităţii procesuale pasive.
Examinând dispoziţiile art. 1837 C. civ., cât şi ale art. 1890 C. civ., nu se poate ajunge la raţionamentul celor două instanţe, potrivit cu care reclamanta trebuie să facă dovada că există identitate între pârât/pârâţi şi proprietarul terenului ce a făcut obiectul posesiei, respectiv că, înainte de intrarea în posesia reclamantei, pârâţii deţineau imobilul în baza unui titlu de proprietate. Astfel, art. 1837 C. civ. nu are nici o legătură cu argumentaţia celor două instanţe anterioare, având un alt conţinut, ce nu-şi găseşte aplicare în speţă, în timp ce art. 1890 C. civ., pe lângă faptul că nu susţine soluţia instanţei în rezolvarea acestei probleme reprezintă, în realitate, argumentul legal de drept substanţial, în favoarea admiterii cererii introductive de instanţă.
Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale când a soluţionat criticile privitoare la nerespectarea principiului disponibilităţii. Astfel, deşi reţine că reclamanta nu avea de ce să facă dovada vreunui drept de proprietate deţinut de pârâţii C.C. şi F.T., în loc să sancţioneze încălcarea principiului disponibilităţii tribunalul, în mod greşit, conchide că prima instanţă a făcut doar o excesivă motivare sub acest aspect, analizând şi calitatea procesual pasivă a altor persoane, care nu au fost chemate în judecată. în aceste condiţii, nu se poate aprecia ca fiind respectate prevederile art. 129 C. pr. civ.
Pârâtele B.M. şi R.V. sunt moştenitoarele defunctului B.N. şi, în absenta invocării beneficiului de inventar, s-au subrogat în drepturile şi obligaţiile autorului lor, izvorâte din promisiunea de vânzare - cumpărare din data de 20 iunie 1994, încheiată cu pârâtul M.D. Prin acest act juridic nu s-a transferat şi dreptul de proprietate, însă s-a transmis posesia asupra imobilului. De altfel, a susţinut recurenta, nici nu s-a pretins vreodată că s-a preluat dreptul de proprietate asupra bunului, caz în care nu s-ar mai fi apelat la modalitatea constatării uzucapiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. A arătat recurenta că dispoziţiile art. 1860 C. civ., aplicate greşit în speţa dedusă judecăţii, nu fac vorbire de cerinţa proprietăţii, ci doar de a unei alte posesii. în cadrul acţiunii în uzucapiune prin apelarea joncţiunii posesiilor nu interesează proprietatea, ci doar „posesiunea autorului idei". în aceste condiţii, s-a reţinut în mod eronat de tribunal că pentru pârâtul M.D., cât priveşte dovedirea calităţii sale procesuale pasive, s-ar aplica prevederile art. 1860 C. civ. în realitate, uzucapiunea soluţionează dificultăţi legate de proba dreptului de proprietate rezumate exclusiv la proba posesiei de fapt în termenul de 30 de ani; ea este generată de faptul că posesia, în majoritatea cazurilor, corespunde dreptului de proprietate, însă dovada proprietăţii este greu de făcut, de împrejurarea că nevoia de stabilitate a situaţiilor şi a raporturilor juridice face necesar să se recunoască efecte juridice unei aparenţe îndelungate de proprietate.
Recurenta a mai susţinut că în cazul uzucapiunii intervenite prin joncţiunea posesiilor are calitate procesuală pasivă posesorul ori posesorii. Nu poate fi reţinut argumentul instanţei de apel, în sensul că niciodată nu poate fi primită acţiunea în contra persoanelor cu care se înţelege să se joncţioneze posesia, nu doar pentru că înlătură uzucapiunea ca mod de dobândire a drepturilor reale, dar chiar afectează dreptul constituţional de proprietate garantat de art. 44 din Constituţia României.
S-a invocat de către recurenta - reclamantă SC F.l. SRL o greşită aplicare a legii reflectată de ignorarea dispoziţiilor art. 16 alin. (I) şi (2) din Constituţia României, arătându-se că prin alte hotărâri judecătoreşti s-a recunoscut dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani cu joncţiunea posesiilor în persoana altor reclamanţi pentru suprafeţe de teren aflate în vecinătatea celei în litigiu.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:
Primul motiv de critică vizează împrejurarea că soluţionarea litigiului de către prima instanţă s-a făcut cu încălcarea principiului continuităţii judecăţii, argument invocat prin motivele de apel şi înlăturat, în mod greşit, de tribunal.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 304/2004, republicată, activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.
Justificarea introducerii art. 11 în Legea nr. 304/2004, succesiv modificată şi republicată, a fost aceea ca judecătorii să beneficieze de toate condiţiile necesare pentru a asigura o judecată temeinică şi echitabilă, în baza principiului nemijlo-cirii, în cunoştinţă de cauză, în conformitate cu scopurile organizării judiciare din România, scopuri enunţate în preambulul actului normativ invocat, şi anume asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil şi judecarea procesului de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee.
în condiţiile art. 95 alin. (5) din H.G. nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, în vederea aplicării criteriului aleatoriu de repartizare a dosarelor, completele se vor constitui la începutul fiecărui an. Modificarea numărului completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condiţiile legii. Aşadar, principiul continuităţii şi stabilităţii completelor de judecată presupune că aceeaşi judecători vor face parte din complet la toate termenele de judecată într-o anumită etapă procesuală în care se află judecata. Schimbarea compunerii completului poate fi determinată de incidente procedurale precum incompatibilitatea, abţinerea sau recuzarea judecătorilor, concediile acestora etc. în aceste condiţii, modificările aduse compunerii completului de judecată, potrivit acestui regulament, vor fi evidenţiate în programele informative de repartizare aleatorie.
Principiul continuităţii dezbaterilor implică, în prezent, o singură condiţie, anume aceea ca hotărârea să fie pronunţată de judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei în fond. Nerespectarea acestei exigente constituie motiv de nelegalitate şi atrage, după sine, casarea hotărârii atacate, potrivit art. 304 pct. 2 C. pr. civ. Cerinţa enunţată nu se cere a fi întrunită la termenele anterioare judecăţii în fond, astfel că este posibilă schimbarea ulterioară a completului de judecată, cu singura condiţie ca judecătorii care au soluţionat fondul să pronunţe şi hotărârea.
Faptul că, în speţă, pe parcursul judecăţii, la instanţa de fond, s-a schimbat compunerea completului, în sensul că a participat un singur judecător la administrarea probelor şi un alt judecător la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată din oficiu de instanţă, nu este de natură să constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii pronunţate. Potrivit art. 98 alin. (6) din Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005, în caz de absenţă, compunerea completului de judecată se va realiza prin participarea judecătorilor din planificarea de permanenţă, desemnaţi conform alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi act normativ. Drept consecinţă, participarea unui alt judecător la soluţionarea unui dosar, decât cel căruia i-a fost repartizat dosarul prin repartizarea aleatorie a acestuia, este posibilă nu doar atunci când intervine un incident procedural de natura incompatibilităţii, abţinerii, recuzării etc., ci şi atunci când din motive obiective acel judecător nu poate fi prezent în ziua în care este repartizat în şedinţa de judecată. în speţă, în şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2006, soluţionarea dosarului a fost amânată pentru data de 27 noiembrie 2006, ora 830, C2, iar data şi ora fixată de instanţa de fond au fost respectate, participând un alt judecător decât cel ce participase la şedinţele de judecată anterioare, ocazionate de soluţionarea procesului. Absenta de care face vorbire art. 98 alin. (5) şi (6) din Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005 este subsumată categoriei de „motive obiective", instituită ca excepţie de la principiul continuităţii completului de judecată, însă nu ea reprezintă un motiv de nulitate a hotărârii.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 304 pct. 2 C. pr. civ. nu s-a modificat, astfel încât nu există o obligaţie legală instituită în sarcina judecătorului ce a soluţionat pricina să participe la judecată anterior participării la dezbaterea în fond.
Nelegala compunere a completului de judecată este un caz de nulitate care nu se încadrează în cel prevăzut de art. 105 alin. (1) C. pr. civ., pentru că acest text de lege se referă la încălcarea normelor de competentă, iar nu la normelor de organizare judiciară.
Cazul de nulitate invocat de recurentă nu implică şi existenta unei vătămări, aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a luat nicio poziţie la data la care a fost îndeplinit actul contestat; în măsura în care era nemulţumită de modificările produse în compunerea completului de judecată, putea alege alte mijloace procedurale pentru a contesta această schimbare, iar nu să critice acest incident prin calea de atac exercitată, respectiv prin apel, după producerea lui.
Vătămarea nu este dovedită prin invocarea, de către judecător, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât faţă de soluţia pronunţată se impunea, cu prioritate, discutarea acestei excepţii, ceea ce nu presupune că participarea unui alt judecător la ultimul termen de judecată, respectiv cel care a fost de faţă la soluţionarea cauzei în fond nu ar fi cunoscut actele dosarului şi ar fi putut da o altă soluţie.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea apreciază că motivul invocat de reclamantă poate fi încadrat, potrivit art. 306 alin. (3) C. pr. civ., în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 2 C. pr. civ., iar nu în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., prevederi indicate de recurentă.
Soluţionarea cauzei de către alt judecător decât cel care a participat la administrarea probelor nu atrage nelegalitatea hotărârii, caz în care acest argument invocat de recurentă va fi privit ca nefondat.
Curtea apreciază că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost soluţionată în mod corect. Reţine că uzucapiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale principale prin posesia bunurilor care formează obiectul lor în toată perioada prevăzută de lege şi prin exercitarea pozitivă a dreptului de opţiune cu privire la uzucapiune, ca drept potestativ. Prescripţia achizitivă este legată de inactivitatea titularului dreptului real principal în legătură cu care se invocă acest mod de dobândire.
Este de principiu că uzucapiunea se opune adevăratului proprietar, consecinţa fiind că într-o acţiune având acest obiect calitate procesuală pasivă nu poate avea decât adevăratul proprietar al imobilului.
Reclamanta, căreia îi incumba sarcina probei şi pe aspectul calităţii procesuale a părţilor din proces, nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte că pârâţii, pe care i-a chemat în judecată, sunt proprietarii terenului cu privire la care a invocat uzucapiunea, doar aceştia putând contesta că bunul este proprietatea lor. în aceste condiţii, este neîndoielnic că între pârâţii chemaţi în judecată şi adevăratul proprietar al imobilului litigios nu există identitate, ceea ce face ca pârâţii să nu aibă legitimare procesuală pasivă în cauză. într-adevăr, dispoziţiile art. 1837 şi art. 1890 C. civ. nu conduc la acest raţionament, însă invocarea lor, ca temei de drept, de către instanţa de apel nu atrage în mod necesar anulare deciziei pronunţate de tribunal, întrucât posibilitatea reclamantei de a discuta acest aspect este asigurată în recurs. Contrar celor susţinute de recurentă, hotărârea instanţei de apel este motivată, iar eventualele lacune ori inadvertenţe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de recurs, aşa încât cauza nu poate fi trimisă spre rejudecare, cum solicită reclamanta.
Potrivit art. 1875 C. civ., prescripţia curge în contra oricărei persoane care n-ar putea invoca o excepţie anume stabilită prin lege. Aşadar, în principiu, uzucapiunea poate fi invocată de posesor împotriva oricărei persoane care pretinde că are un drept de proprietate cu privire la bunul posedat.
Prin disponibilitate se înţelege posibilitatea conferită de lege părţilor de a sesiza autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare. în aceste condiţii, dacă reclamanta a chemat în judecată doar persoane care au deţinut posesia asupra imobilului ori au făcut acte de administrare cu privire la acest bun, asumându-şi riscurile ce decurg sub aspectul nedovedirii legitimării procesuale pasive, instanţa de judecată nu poate introduce, din oficiu, alte persoane în cauză, care ar proba că sunt proprietari ai imobilului litigios, deoarece ar încălca principiul disponibilităţii procesului civil. Cât timp C.C. şi F.T. nu erau părţi ale raportului juridic dedus judecăţii nu se impunea ca reclamanta să facă dovada că în patrimoniul acestora ar fi existat vreun drept de proprietate cât priveşte imobilul litigios, aspect sesizat şi de către instanţa de apel.
Când s-a făcut referire la acest aspect, instanţa de fond nu a încălcat principiul disponibilităţii, ci a verificat doar în ce măsură pârâţii chemaţi în judecată justifică calitatea procesual pasivă. Astfel cum s-a menţionat anterior, principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantei fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înţelege să îşi dispute obiectul procesului, iar cât timp instanţa de judecată nu a introdus, din oficiu, în judecată, alte persoane nu se explică încălcarea principiului rolului activ judecătorului.
Situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, cât priveşte transmiterea succesivă a posesiei, nu este contestată de recurentă. Ceea ce se critică de către reclamantă este doar faptul că în cadrul acţiunii ce are ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune nu se impune a fi chemat în judecată adevăratul proprietar al imobilului uzucapat, ci doar posesorii este anteriori.
Potrivit Codului civil, cel care pretinde că a dobândit dreptul de proprietate sau un alt drept real prin uzucapiunea de 30 de ani trebuie să facă dovada că a posedat lucrul, în timpul prevăzut de lege şi că posesia a fost utilă, adică a fost o posesie propriu-zisă şi nu o detenţie precară şi că această posesie nu a fost viciată. Regularitatea posesiei este prezumată de lege, fără să fie nevoie de vreun titlu din partea celui ce o invocă. Posesorul actual al bunului poate să unească posesia exercitată de el cu posesia exercitată de terţe persoane, adică poate invoca joncţiunea posesiilor spre a uzucapa lucrul, conform art. 1860 C. civ., însă trebuie să opună această stare de fapt adevăratului proprietar al imobilului, singurul care ar putea contesta îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru a uzucapa. Joncţiunea posesiilor reclamantei cu cea a pârâţilor chemaţi în judecată nu poate fi ie invocată, deoarece recurenta nu a justificat calitatea procesual pasivă a în acestora. în situaţia în care pârâiţii ar fi proprietarii imobilului in litigiu, modul ei de dobândire al proprietăţii ar fi convenţia părţilor, ceea ce nu limitează dreptul de proprietate garantat de art. 44 din Constituţia României.
Invocarea, ca jurisprudenţă, a altor hotărâri judecătoreşti în susţinerea criticilor din recurs nu este de natură să conducă la o altă soluţie în pricina de e faţă, astfel încât nu se poate reţine că au fost ignorate prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţia României. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că instanţa de apel nu a nesocotit dispoziţiile legale în materie şi nici nu a reţinut, în considerentele hotărârii pronunţate, motive contradictorii, caz în care, în raport de art. 312 C. pr. civ., va respinge recursul, ca nefondat. (T.C.)
| ← Prima zi de înfăţişare. Consecinţa formulării unei cereri... | Probe. înlăturarea unui înscris defăimat ca fals → |
|---|
Vezi şi alte speţe de drept civil:
Comentarii despre Principiul continuităţi compunerii completului de judecată. Schimbarea compunerii pentru alte motive decât cele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 304/2004. Consecinţe
