Punere sub interdicţie. Condiţii în care poate fi dispusă de instanţă.
| Comentarii |
|
în anumite situaţii, instanţa poate constata imposibilitatea audierii bolnavului dar, dispunând de dovezi îndestulătoare asupra stării sănătăţii psihice a acestuia şi având convingerea că se impune punerea sub interdicţie, poate proceda la luarea măsurii, altfel însemnând ca, dintr-un formalism excesiv, să rămână fără eficienţă o instituţie juridică a cărei menire este să ocrotească persoana bolnavă.
Secţia Civilă, decizia nr. 3909 din 6 noiembrie 1998.
Prin acţiunea înregistrată la 18 mai 1995 reclamanta U.S.M. a solicitat instanţei să dispună punerea sub interdicţie a fiicei sale adoptive S.G., născută la 18 februarie 1963, pe motiv că aceasta suferă de psihoză discordantă, fiind internată - la acea dată - la Spitalul nr. 9 din Bucureşti.
în dovedirea acţiunii, reclamanta a depus mai multe acte tinzând să dovedească împrejurarea că fiica sa adoptivă nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de propriile interese.
în conformitate cu prevederile art. 30 alin. I din Decretul nr. 32/1954 Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a efectuat cercetările necesare şi a solicitat instanţei, pe baza unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică, să se pronunţe cu privire la cererea de punere sub interdicţie formulată în cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 46 din 4 februarie 1977 Tribunalul Bucureşti - Secţia a III - a Civilă a respins acţiunea reţinând că bolnava şi-a schimbat domiciliul fără încuviinţarea părinţilor adoptivi şi, ca atare, nu a putut fi consultată de specialişti pentru efectuarea unei noi expertize psihiatrice şi
nici nu a putut fi audiată de instanţă.
Hotărârea primei instanţe a fost confirmată de Curtea de Apei Bucureşti - Secţia a IV - a Civilă prin respingerea apelului declarat în cauză de către reclamantă, prin decizia nr. 190 din J4 noiembrie 1997.
împotriva acestei ultime decizii U.S.M. a declarat recurs susţinând că instanţele au pronunţat hotărâri greşite ca urmare a aprecierii eronate a probelor administrate.
A mai arătat că la dosarul cauzei există suficiente dovezi din care rezultă că G.S. este bolnavă de psihoză discordantă şi că nu mai era necesară audierea bolnavei, această probă fiind imposibil de administrat deoarece fiica sa adoptivă se află internată în Germania, pentru tratament.
în final, recurenta a solicitat casarea ambelor hotărâri pronunţate şi, pe fond, admiterea cererii de punere sub interdicţie.
Recursul este întemeiat în sensul considerentelor ce urmează.
Aşa cum s-a arătat, atât instanţa de fond cât şi cea de apel şi-au motivat soluţia de respingere a acţiunii pe faptul că bolnava a cărei punere sub interdicţie s-a cerut, nu a putut fi audiată în instanţă în conformitate cu prevederile art. 33 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954 întrucât nu i se cunoaşte domiciliul actual.
Dosarul cauzei evidenţiază faptul că probele administrate nu sunt suficiente nici în ce priveşte aflarea domiciliului celei în cauză şi nici cu privire la fondul pricinii, respectiv dacă maladia de psihoză discordantă este reală şi impune punerea sub interdicţie.
Trebuie subliniat că punerea sub interdicţie este o instituţie menită să ocrotească persoana care, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale.
Prevederea legală înscrisă în art. 142 din Codul familiei condiţionează punerea sub interdicţie de existenţa unei stări de tulburare mintală cu caracter general şi permanent. în consecinţă, slăbirea trecătoare a facultăţilor mintale, inconştienţa generată de beţie, hipnoză, de unele decepţii trecătoare, etc., nu sunt de natură să determine luarea unei asemenea măsuri.
Se impune, de asemenea, precizarea că, dacă o persoană, deşi capabilă, deci cu discernământ, nu poate să-şi administreze bunurile şi să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare din cauza bătrâneţii, a unei infirmităţi fizice sau psihice, nu sunt întrunite condiţiile pentru punerea sub interdicţie, ci cele pentru instituirea curatelei de către autoritatea tutelară.
Constatarea alienaţiei mintale ori a debilităţii mintale a persoanei trebuie să rezulte dintr-un act medical întocmit aşa cum prevăd dispoziţiile legale ce reglementează această instituţie.
Sub acest aspect, este de arătat că dispoziţiile referitoare la procedura interdicţiei, în prima sa fază, aşa cum este reglementată prin prevederile art. 30 şi 31 din Decretul nr. 32/1954, sunt de strictă interpretare.
Această procedură deosebeşte două situaţii, şi anume: prima, în care procurorul efectuează cercetările şi "ia părerea unei comisii de medici specialişti", iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută se găseşte internat într-o instituţie sanitară, şi părerea medicului sub supravegherea căruia se află (art. 30 din Decretul nr. 32/1954); a doua, când instanţa de judecată, intrând în posesia acestor acte, poate dispune internarea provizorie a celui a cărui punere sub interdicţie este cerută, dacă observarea mai îndelungată a stării lui mintale este necesară (art. 31 din Decretul nr. 32/1954).
Prin urmare, în cauzele de acest gen, este obligatoriu a se solicita părerea unei comisii de medici specialişti de la clinica de psihiatrie, care urmează a se pronunţa cu privire la faptul dacă persoana a cărei punere sub interdicţie se cere suferă de alienaţie mintală sau de debilitate mintală şi dacă, din cauza bolii, nu are capacitate de a se îngriji de interesele sale sau de a-şi administra bunurile.
Evident, în aceleaşi cauze, nu este exclusă, în scopul arătat, efectuarea unei expertize psihiatrice.
în ce priveşte cea de a doua fază procedurală privitoare la punerea sub interdicţie, este de reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954, instanţa are obligaţia să asculte pe cel a cărui punere sub interdicţie este cerută, pentru a constata starea sa mintală.
în speţă, se constată că instanţele, sub aspectul administrării probelor, nu s-au conformat în totalitate prevederilor legale ce au fost menţionate.
Astfel, expertiza efectuată în prima fază procedurală, la cererea parchetului de pe lângă tribunal, face referire într-adevăr la un control medical psihic al celei în cauză, dar consemnează existenţa unei singure internări, în perioada 14 mai -1 iunie 1995, cu diagnosticul de "psihoză discordantă".
Faţă de caracterul incomplet al actului medical menţionat, instanţele aveau obligaţia să ceară completarea acestuia.
în dosar nu există părerea medicului sub supravegherea căruia s-a aflat bolnava cu prilejul internării în perioada 14 mai -1 iunie 1995.
Tot astfel, deşi erau indicii asupra locului unde bolnava poate fi găsită, nu s-au dispus investigaţii sub acest aspect, pentru a putea realiza audierea acesteia de câtre instanţă sau, dacă este cazul, să se administreze dovada prin comisie rogatorie, de către o instanţă din străinătate, apelând_u-se în acest scop la Ministerul Justiţiei.
în cazul în care bolnava nu va putea fi audiată nici în urma acestor demersuri, va trebui ca instanţa să aprecieze asupra acţiunii în baza celorlalte probe administrate, desigur cu condiţia ca acestea să fie suficiente pentru formarea convingerii.
Este adevărat că prevederile art. 33 alin. şi alin. ultim din Decretul nr. 32/1954 impun audierea persoanei a cărei punere sub interdicţie se cere, raţiunea fiind şi aceea ca instanţa să fie convinsă că nu se încearcă un abuz prin luarea măsurii.
în acelaşi timp însă, instituţia punerii sub interdicţie urmăreşte ocrotirea persoanei care, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, nu are discernământul ca să-i permită să se
îngrijească de propriile interese.
Pot exista situaţii în care o astfel de persoană să fie dispărută sau chiar să se ascundă şi de aceea să nu poată fi audiată, iar starea sănătăţii sale să impună luarea de urgenţă a măsurii de protecţie.
în astfel de situaţii, trebuie considerat că instanţa, constatând imposibilitatea de audiere a bolnavului, dar dispunând de dovezi îndestulătoare asupra stării sănătăţii psihice a acestuia şi având convingerea că se impune punerea sub interdicţie, poate proceda la luarea măsurii, altfel ar însemna ca, dintr-un formalism excesiv, să rămână fără eficienţă o instituţie juridică a cărei menire este să ocrotească persoana bolnavă.
Se mai observă că în dosar declaraţiile date de martori sunt extrajudiciare, persoanele respective nefiind audiate nemijlocit de instanţă.
Neconformându-se, aşadar, sub aspect probator, prevederile riguroase din Codul familiei, Decretul nr. 32/1954 şi Codul de procedură civilă, instanţele au pronunţat hotărâri a căror casare se impune.
Pentru toate aceste considerente, recursul urmează a fi admis, se vor casa ambele hotărâri şi cauza va fi trimisă, spre rejudecare, instanţei de fond.
| ← Declararea judecătorească a abandonului. Caz în care se poate... | Competentă materială. Obligaţia instantei de a verifica din... → |
|---|
