Testament autentic. Lipsa discernământului testatorului. Sancţiune. Sarcina probei
| Comentarii |
|
C. civ., art. 860, art. 948 pct. 2 Legea nr. 36/1995, art. 51 alin. (2) lit. d), art. 59, art. 65
Din punctul de vedere al formei, testamentul în discuţie este unul autentic, fiind astfel învestit cu formă autentică de către notarul public prin încheiere, în condiţiile prevăzute de art. 860 C. civ. şi art. 65 din Legea nr. 36/1995. Din această perspectivă, testamentul se bucură de forţa probantă a actelor autentice, cu consecinţa că sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Testamentul autentificat face deplin dovada, până la înscrierea în fals, în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator făcute prin propriile sale simţuri şi în limita atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de autentificare, cum ar fi data şi locul autentificării, prezenţa şi identificarea testatorului, consimţământul sau semnătura acestuia. în schimb, declaraţiile testatorului consemnate în încheierea de autentificare, precum şi cele inserate în testament fac dovada numai până la proba contrară, deoarece agentul instrumentator nu a putut verifica conformitatea acestor declaraţii cu realitatea, ci doar a luat act de acestea.
Prin urmare, apelantul-reclamant contestă legalitatea testamentului prin aceea că defiincta testatoare nu avea discernământ deplin asupra gesturilor şi actelor sale la momentul încheierii actului. Tribunalul a constatat că acest motiv de nulitate poate fi cercetat chiar şi împotriva testamentului autentic, deoarece nu se tinde la răsturnarea celor constatate prin propriile simţuri ale notarului public, ci se tinde la combaterea dovezilor prezentate notarului de către medici specialişti, care au atestat în scris că testatoarea poate să-şi exprime în mod valabil consimţământul la momentul autentificării. Articolul 51 alin. (2) lit. d) şi art. 59 din Legea nr. 36/1995 impune notarului public de a cere astfel de dovezi medicale, atunci când are îndoieli cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale ale celui ce va întocmi testamentul. Autentificarea în sine nu atestă existenţa discernământului testatorului, pentru că notarul nu are calitatea de a atesta această împrejurare, urmând ca cel ce reclamă moştenirea să facă dovezi potrivit dreptului comun pentru a proba lipsa de discernământ.
în cauză, instanţa reţine din probele administrate faptul că defuncta era o persoană în vârstă de 81 de ani la data la care a cunoscut-o pe P.G.M., fără alte rude apropiate în viaţă decât apelantul-reclamant, văr primar, trăind singură şi destul de izolat în imobilul său situat în str. L. nr. 25, sector 2. în plus, defuncta prezenta şi anumite deficienţe ale stării de sănătate, fapt atestat de înscrisurile medicale existente la dosar în sensul că era cunoscută de câţiva ani cu cardiopatie ischemică cronică dureroasă, fibrilaţie atrială permanentă.
Internată în spital la data de 28 martie 2001, T.R. prezenta un deficit motor total al membrelor, semiplegie facio-brahi-pelviană, concluzia la examenul neurologic fiind de hemiplegie dreaptă prin ramo-lism cerebral întins. în cursul aceleiaşi internări, la examenul psihiatric S-a constatat Că pacienta nu executa comenzi simple. A rămas în spital internată aproximativ trei luni de zile, constatându-se ulterior, la examenul neurologic, faptul că este conştientă, cooperantă, cu deficit motor al membrelor drepte. Cu privire la data externării există înscrisuri contradictorii, în sensul că există două bilete de ieşire din spital, cu numere diferite de înregistrare, ambele cu aceeaşi dată de intonare, dar cu date diferite de externare (29 iunie 2001 şi respectiv 27 iunie 2001), însă cu conţinut diferit al diagnosticelor şi al epicrizei.
Concludentă în întregul probatoriu administrat în apel este şi expertiza medico-legală care menţionează că T.R. prezenta la data întocmirii testamentului demenţă vasculară post accidente vasculare ischemice multiple, cu hemiplegie dreaptă, ceea ce a condus la concluzia că nu avea capacitate psihică de apreciere critică a conţinutului şi nici a consecinţelor ce decurgeau din actul juridic întocmit, având discernământul abolit.
Faţă de aceste aspecte ale situaţiei reţinute de Tribunal, se apreciază că, Ia întocmirea testamentului din 27 iunie 2001, defuncta R. nu şi-a exprimat consimţământul, astfel cum prevede art. 948 C. civ., discernământul său, capacitatea de a-şi exprima voinţa în mod liber pentru întocmirea acestui act ce urmează să producă efecte juridice, neexistând în realitate. Pe cale de consecinţă, pentru lipsa totală a discernământului, Tribunalul a aplicat sancţiunea nulităţii absolute în privinţa testamentului ce a fost astfel lipsit de efectele juridice în vederea cărora a fost edictat.
Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., decizia nr. 783 din 8 noiembrie 2004, nepublicată
| ← Testament. Semnătură aparţinând testatorului. Expertiza... | Testament olograf. Lipsa cauzei întemeiate pe lipsa de... → |
|---|
