Răsturnarea prezumţiei existenţei discernământului. Expertiză medico-legală psihiatrică. Aprecierea depoziţiilor martorilor. Nulitate relativă
| Comentarii |
|
C. civ., art. 948 pct. 2
Motivul de nulitate invocat de apelantul-reclamant, faţă de testamentul autentificat sub nr. 544/18 februarie 2003, a fost lipsa discernământului testatorului la momentul întocmirii actului de ultimă voinţă, sancţionată cu nulitatea relativă.
Pentru a interveni această sancţiune este necesar însă să existe dovezi concludente, neechivoce asupra lipsei discernământului testatorului datorată unei cauze naturale, iar nu legale, adică probe din care să rezulte că persoana în cauză nu avea puterea de a aprecia efectele juridice ale manifestării sale de voinţă. Fiind o stare de fapt, prezenţa sau lipsa discernământului poate fi probată cu orice mijloc de probă care să răstoarne prezumţia existenţei discernământului.
în cauză, din probele administrate, nu rezultă că defunctul S.E. a fost lipsit de discernământ la data de 18 februarie 2003, când a încheiat un testament autentic.
Expertiza medico-legală psihiatrică efectuată în apel şi care a avut spre analiză atât documentele medicale existente despre defunct, în special foaia de observaţie clinică la internarea în Spitalul Elias între
6-14 februarie 2003, cât şi celelalte probe administrate la Judecătorie, a concluzionat că nu există date cu valoare criteriologică medico-legală psihiatrică care să permită stabilirea incapacităţii psihice de exerciţiu a defunctului.
Pe cale de consecinţă, nefiind dovedită vreo cauză de afectare a discernământului testatorului, actul încheiat de acesta trebuie prezu-mat ca fiind întocmit de o persoană în deplinătatea capacităţilor psihice şi cu reprezentarea clară a consecinţelor juridice a dispoziţiilor sale de ultimă voinţă.
Cât priveşte celelalte probe administrate în cauză, se constată că Judecătoria a făcut o analiză coroborată a acestora, înlăturând singura depoziţie a martorului reclamantului B.I., care nu a putut fi interpretată încrucişat cu nicio altă dovadă în cauză.
Depoziţia martorei S.M. este însă corect apreciată de prima instanţă. Indiferent de persoana care plătea serviciile de asistenţă medicală ale martorei (apelantul sau defunctul, fiind posibil chiar amândoi), această martoră a făcut aprecieri asupra capacităţii defunctului, în sensul că a afirmat că în prezenţa sa S.E. nu a avut momente de pierdere a lucidităţii. Această apreciere a unei persoane cu pregătire medicală medie, care a vizitat zilnic defunctul în ultimele 6 luni de viaţă ale acestuia, se coroborează cu concluziile expertizei, care nu a putut afirma categoric lipsa discernământului.
Chiar şi aspectul invocat în apel că martora S.M. a declarat că nu au existat crize de insuficienţă respiratorie în aceste 6 luni, ci numai cu 2-3 zile înainte de internare, se coroborează cu raportul de expertiză medico-legală cu descrierea simptomelor bolii pentru care S.E. a fost internat (fibroză pulmonară idiopatică). Această afecţiune cronică, care implică modificări fiziopatologice la nivelul aparatului respirator poate conduce la o insuficienţă respiratorie cronică, termen generic care nu precizează intensitatea, ci doar existenţa unui deficit adaptabil, adaptare care, în cazul organismului defunctului, a fost deosebit de mare. Prin urmare, insuficienţa care să determine internarea în spital este posibil să fi fost numai anterior perioadei de spitalizare dintre 6-14 februarie 2003.
Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., decizia nr. 279 din 20 februarie 2006, nepublicată
| ← Lipsa discernământului. Concludenţa probei prin expertiza... | Testament. Semnătură aparţinând testatorului. Expertiza... → |
|---|
