Testament olograf. Lipsa cauzei întemeiate pe lipsa de discernământ Sugestie. Captaţie. Izolarea testatorului de rude. Sesizări la autorităţile publice
| Comentarii |
|
C. civ., art. 856
La 24 noiembrie 2003 şi respectiv 19 martie 2004, L.S. a întocmit două testamente olografe, prin care a lăsat toate bunurile mobile şi imobile proprietatea sa, care se vor găsi la data decesului în patrimoniul său, pârâtului-reclamant C.I.S., instituindu-1 legatar universal, în conformitate cu art. 888 C. civ.
Reclamantele-pârâte, care, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, sunt colaterali de gradul U cu vocaţie la moştenire, au tăgăduit, în condiţiile art. 177 alin. (2) C. proc. civ., scrisul şi semnătura acesteia.
în acest sens, s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice grafoscopice de către Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, în urma examenului comparativ dintre grafismele testamentelor în litigiu cu semnăturile titularei din anii 2001-2003 stabilindu-se că cele două testamente au fost scrise în întregime, semnate şi datate de către defunctă.
Dolui, ca viciu de consimţământ, are trăsături specifice în materie de dispoziţii cu titlu gratuit. O persoană care este în preajma morţii este mult mai influenţabilă şi manoperele ce se exercită asupra sa de persoanele care o înconjoară pot, cu uşurinţă, să o convingă să facă dispoziţii de ultimă voinţă, având ca scop să avantajeze pe cei care urmăresc falsificarea voinţei sale. Legatele obţinute prin asemenea mijloace sunt rezultatul sugestiei sau captaţiei.
Există sugestie de câte ori, prin mijloace ascunse şi tendenţioase, o persoană inspiră alteia ideea de a face un legat, pe care nu l-ar fi făcut din proprie iniţiativă.
Poartă numelede captaţie manoperele dolosive şi mijloacele frauduloase întrebuinţate de o persoană pentru a câştiga încrederea şi a înşela buna-credinţă a dispunătorului, prin inducerea acestuia în eroare, în scopul de a fi gratificată. Sunt situaţii tipice de captaţie afirmaţiile calomnioase la adresa moştenitorilor, dar şi sechestrarea, interceptarea corespondenţei, izolarea de rude şi de prieteni care conduc la acelaşi rezultat.
Din declaraţia dată de defunctă la organele de poliţie în urma sesizării Comunităţii Evreieşti din România, ca şi din cea dată în faţa instanţei învestite cu soluţionarea cererii de punere sub interdicţie, rezultă însă că aceasta cunoştea că rudele sale nu au abandonat-o şi că se interesează de soarta sa, astfel că nu putea fi în eroare sub acest aspect.
Din aceeaşi declaraţie rezultă că defuncta aprecia ajutorul dat de pârâtul-reclamant de-a lungul timpului, în timp ce reclamantele-pârâte şi anterior tatăl lor nu au fost lângă ea, locuind în Israel.
Mai mult decât atât, dacă aceasta ar fi fost sechestrată sau izolată, în momentul în care s-a aflat în faţa autorităţilor şi fără prezenţa pârâ-tului-reclamant, nu mai avea de ce să se teamă şi avea posibilitatea să prezinte această situaţie. Din contră, aceasta a discutat cu martora pârâfului-reclamant, spunându-i că a lipsit două săptămâni de acasă, aflându-se de bunăvoie la pârât acasă.
Prin cauza actului juridic se înţelege obiectivul urmărit la încheierea acestuia. în structura cauzei intră două elemente, anume scopul imediat şi scopul mediat.
Scopul imediat, numit şi scopul obligaţiei, este stabilit pe principalele categorii de acte juridice. în actele juridice cu titlu gratuit constă în intenţia de a gratifica. Scopul mediat, numit şi scopul actului juridic, constă în motivul determinant al actului juridic şi se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane.
Reclamantele-pârâte au invocat lipsa cauzei întemeiată pe lipsa de discernământ, datorate unei ateroscleroze sistemice cu delirium pe fond de ateroscleroza cerebrală avansată, agravată de lipsa de medicamente şi de hrană.
Pentru validitatea testamentului, este, într-adevăr, necesar ca testatorul să fi avut discernământ în momentul în care l-a întocmit, în sensul de a nu exista o incapacitate naturală, adică lipsa unei voinţe conştiente, indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze permanente sau trecătoare.
întrucât persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că are discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile, iar art. 856 C. civ. prevede expres că orice persoană este capabilă să dispună prin testament, dacă nu este oprită de lege, capacitatea fiind regula, iar incapacitatea excepţia, este necesar ca lipsa de discernământ a dispunătorului să se dovedească în mod neechivoc.
Or, din probele administrate în cauză nu rezultă o asemenea situaţie. Astfel, în urma examinării defunctei la 15 noiembrie 2003, la data de 24 noiembrie 2003, Institutul Naţional de Medicină Legală a eliberat certificatul medico-legal, care a concluzionat că L.S. prezenta o personalitate organică în limitele corespunzătoare vârstei şi afecţiunilor asociate şi că are capacitate de dispoziţie, având discernământul păstrat în raport cu testamentul, care a fost întocmit în aceeaşi zi.
De asemenea, în cadrul soluţionării cererii de punere sub interdicţie formulată de reclamantele-pârâte, care a format obiectul dosarului nr. 3496/2004 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a efectuat un raport de expertiză medico-legală, care a arătat că aceasta avea posibilitatea de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor ce decurg din administrarea propriilor bunuri şi are capacitatea de autocontrol, nerecomandându-se punerea sub interdicţie.
Atât certificatul medico-legal, cât şi expertiza au fost avizate de Comisia de avizare şi control a actelor medicale.
Declaraţia martorei L.M., care a arătat că defuncta avea halucinaţii şi momente în care nu cunoştea persoane, nu se coroborează cu restul materialului probator administrat în cauză, în special expertizele, probe cu valoare ştiinţifică, făcute de persoane de specialitate şi care prezintă garanţii de imparţialitate, astfel că a fost înlăturată.
De asemenea, deşi la audierea de către instanţa învestită cu soluţionarea cererii de punere sub interdicţie, defuncta a declarat că nu îşi recunoaşte apărătorul, a revenit imediat şi şi-a cerut scuze. Pe de altă parte, faptul de a nu recunoaşte o persoană nu se datorează neapărat unei probleme de natură psihică, putând fi vorba şi de afecţiuni de vedere sau de un lapsus.
Jud. Sectorului 1 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 2637 din 5 aprilie 2005, nepublicată
| ← Testament autentic. Lipsa discernământului testatorului.... | Testament conjunctiv. Nulitate → |
|---|
