Lipsa discernământului. Concludenţa probei prin expertiza medico-legală psihiatrică. Notarul public nu atestă starea sănătătii testatorului
| Comentarii |
|
C. civ., art. 948 pct. 2
I. Tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte prima critică prin care apelantul-pârât a învederat faptul că testamentul încheiat la notariat în favoarea sa, cu respectarea dispoziţiilor legale, constatându-se discernământul testatorului, este un act autentic care face dovada, în condiţiile art. 1173 C. civ., până la înscrierea în fals, că notarul public atestă până la înscrierea în fals că acest testament a fost voinţa exprimată la acea dată, în faţa sa, a testatorului, însă nu şi starea sănătăţii acestuia şi a faptului că acesta avea discernământ. Astfel, ceea ce e fără de tăgadă, cu excepţia înscrierii în fals, este ceea ce funcţionarul public, în speţă notarul, poate constata conform atribuţiunilor sale, iar starea mentală a testatorului nu intră în această categorie.
Tribunalul a constatat că instanţa de fond nu a arătat că lipsa discernământului defunctului este dovedită prin proba cu martori, ci prin coroborarea acestor probe cu proba cu expertiza tehnică de specialitate.
S-a apreciat că nu pot fi reţinute cele afirmate de apelantul-pârât, în sensul că din declaraţiile martorilor propuşi de reclamantă ar rezul-
ta, ca şi din declaraţiile martorilor propuşi de pârât, că defunctul avea discernământ, martorii arătând doar situaţii de fapt, aprecieri personale cu privire la starea lui D.V., din care rezultă că acesta era irascibil, refuza mâncarea, era suspicios, nu recunoştea persoanele care îl contactau, deşi în mod obiectiv le cunoştea.
II. Curtea a reţinut că nulitatea actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale se poate constata, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., numai atunci când prin acele acte s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor.
Se reţine însă că, în speţă, aceste condiţii nu sunt îndeplinite în privinţa expertizei medico-legale contestate de recurent şi că instanţa de apel a apreciat în mod judicios că, deşi neregularităţile sesizate se confirmă (în sensul că expertiza efectuată în faza procesuală a apelului a fost semnată de aceiaşi membrii ai comisiei care au întocmit raportul de nouă expertiză administrat în primă instanţă), atâta timp cât nu s-a făcut dovada că din cauza lor s-a produs o alterare a rezultatului ştiinţific al expertizelor medico-legale, înseamnă că recurentul nu a suferit o vătămare de natură a justifica anularea acestei expertize.
Sub acest aspect, în mod corect Tribunalul a reţinut inexistenţa vătămării, faţă de faptul că examenul medico-legal psihiatric efectuat în apel nu avea valoarea unei contraexpertize, ci avea menirea de a conduce Ia stabilirea completă şi judicioasă a situaţiei de fapt, prin lămurirea tuturor aspectelor sesizate în cererea de apel, prin raportare inclusiv la actele medicale nou invocate în faza procesuală a apelului şi în raport de care se susţinuse că nu făcuseră obiectul unei analize de specialitate a comisiilor medico-legale învestite cu verificarea existenţei discernământului testatorului la momentul întocmirii acestui act cu titlu gratuit.
Curtea a constatat şi că instanţa de apel a apreciat în mod legal şi temeinic, cum de altfel a reţinut şi instanţa de fond, concludenţa probei cu expertiza medico-legală psihiatrică, câtă vreme instanţele de judecată nu au pregătirea necesară pentru a putea face aprecieri de specialitate sub aspectul afectării discernământului testatorului de bolile indicate de reclamantă, la momentul încheierii actului juridic contestat şi la care fac referire actele medicale aflate la dosar. Pentru aceleaşi considerente, împrejurarea că, anterior intervenirii decesului testatorului, starea de luciditate şi discernământul acestuia nu au lacut obiectul unei evaluări de specialitate, nu excludeau, ci, dimpotrivă, impuneau a se stabili, pe baza unor criterii ştiinţifice, de strictă specialitate, existai ţa discernământului la momentul încheierii actului juridic contestat, fiind probat în cauză faptul că testatorul avea o stare de sănătate precară, fiind diagnosticat cu afecţiuni extrem de grave, aspect necontestat de altfel de recurent, efectele acestora, sub aspectul capacităţii de exerciţiu a acestuia, impunându-se cu atât mai mult a fi analizate de către experţii specialişti în medicină legală.
C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., min. şi fam., decizia nr. 344 din 19 februarie 2009, nepublicată
| ← Uzucapiune. Succesiune vacantă, inexistenţa unui drept de... | Răsturnarea prezumţiei existenţei discernământului.... → |
|---|
