Decizia comercială nr. 169/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii cu profesioniștii

Decizii comerciale (litigii cu profesioniști) - Curtea de Apel Cluj (2011)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA C.Ă,

DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr. (...)

DECIZIA CIVILĂ NR. 169/2011

Ședința publică din data de 28 S. 2011

Instanța constituită din: PREȘEDINTE M. B. JUDECĂTOR F. T. GREFIER D. C.

S-a luat spre examinare apelul declarat de reclamantul M. I. împotriva sentinței comerciale nr. 2177/C/2010 din (...) pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. (...), în contradictoriu cu pârâții P. DE T. P. TV C., P. DE T. P. TV - R. și P. DE T. P. TV I., având ca obiect - pretenții.

Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 14 septembrie 2011, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, pentru când s-a dispus amânarea pronunțării la data de (...) și apoi la data de (...).

CURTEA

Prin sentința comercială nr. 2177/C din (...) pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. (...) s-a respins cererea formulată de către reclamantul M. I. împotriva pârâților P. DE T. P. TV C., P. DE T. P. TV R. și P. DE T. P. TV I. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținuturmătoarele:

Prin cererea înregistrată în data de 5 mai 2008 în dosarul nr. (...) al T.

C., reclamantul M. I. i-a chemat în judecată pe pârâții P. DE T. P. TV C., P. DE T. P. TV B., P. DE T. P. TV I., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligați aceștia la plata daunelor morale în valoare de

1.000.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, sumă ce reprezintă

3.640.000 lei la cursul BNR din 5 mai 2008, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în data de 3 mai 2005, în jurul orelor 12,00, în timp ce se afla la Tribunalul Cluj, a fost filmat de doi reprezentanți ai P.ui de T. P. TV, cu toate că fiind întrebat dacă dorește acest lucru a refuzat categoric. În aceeași zi, la știrile de la ora 17,00 s-au difuzat imagini cu persoana reclamantului și s-a expus un text total neadevărat referitor la ceea ce s-a întâmplat în seara zilei de 2/3 mai 2005 în locuința reclamantului, menționându-se în mod expres numele acestuia, fapte care dacă ar fi fost adevărate ar fi expus reclamantul la o sancțiune penală. Astfel a fost expus la un real dispreț din partea publicul Prin întâmpinarea depusă la termenul din data de 2 septembrie 2008 (filele 25, 26), pârâții au solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată, arătând că au fost transmise imagini cu un cadru general de la Tribunalul Cluj, reporterii postului de televiziune neputând să se apropie de reclamant deoarece acesta era încadrat de gardieni, având cătușe la mâini, iar informațiile difuzate au fost cele obținute în cadrul anchetei.

Prin sentința civilă nr. 1. pronunțată în data de 10 martie 2009 în dosarul nr. (...) al T. C. a fost admisă excepția necompetenței materiale, dispunându-se declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea T. C. C., litigiul fiind unul comercial, pârâții fiind comercianți.

Prin sentința comercială nr. 2383/C/2009 pronunțată în data de 15 iunie 2009 în dosarul nr. (...), T. comercial C. a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea T. C..

Prin sentința civilă nr. 1. pronunțată în data de 13 octombrie 2009 în dosarul nr. (...), Curtea de A. C. a stabilit competența de soluționare a acțiunii formulate de către reclamantul M. I. în contradictoriu cu pârâții P. DE T. P. TV C., P. DE T. P. TV R. și P. DE T. P. TV I., în favoarea T. C. C., reținând natura comercială a cauzei și valoarea acesteia.

Din actele și lucrările dosarului, tribunalul comercial a reținut următoarele:

Solicitarea de despăgubire cu o sumă de bani pentru pretinse daune morale suferite de o persoană fizică nu poate fi acceptată. Prin natura lor, despăgubirile acordate pentru repararea unor prejudicii, au o natură patrimonială, ele având rolul de a înlocui ceea ce s-a pierdut. Or, o suferință morală, căreia nimeni nu îi contestă existența, nu poate fi reparată cu o sumă de bani. B., indiferent cât de mulți ar fi, nu pot șterge din psihicul unui om suferința pe care a dobândit-o ca urmare a afirmațiilor rău voitoare sau tendențioase făcute de altcineva. S. morale pot fi rezolvate, nu întotdeauna însă, sau cel puțin li se poate scădea amploarea, cu ajutor de specialitate (medic psiholog, sau în cazuri mai grave, medic psihiatru).

Chiar trecând peste cele menționate anterior, pârâții nu au greșit cu nimic. Ei au prezentat o știre de interes public, așa cum le-a fost prezentată.

Filmarea făcută pe holul unei instanțe judecătorești, nu trebuia să aibă acceptul celui filmat, locul fiind unul public. În știrile difuzate nu au fost relatate decât faptele așa cum ele au fost obținute de la organele de cercetare penală. Dacă acestea au greșit reținându-l pe reclamant pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o, este evident că și presa care a relatat acest aspect a greșit.

În fine, dacă opinia publică (inclusiv cunoștințele reclamantului), dintr-o știre dată pe un post de televiziune, fără ca sa fie făcută afirmația că subiectul știrii a fost condamnat definitiv pentru ceea ce a fost acuzat, a tras concluzia că acea persoană este un infractor, sau mai rău, un criminal, este indiscutabil că problema este la nivelul de educație a acelei opinii publice.

Toată lumea ar trebui să știe că într-un stat de drept și democratic (cum se dorește și se consideră a fi și Statul Român și chiar și Statul Belgian) o persoană este nevinovată până la proba contrară, în speță, așa cum menționat deja, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare.

Pentru o știre inexactă sau în care s-au făcut afirmații care în cele din urmă s-au dovedit a fi greșite, o dezmințire dată în aceleași condiții în care a fost făcută publică știrea opiniei publice, este suficientă pentru încunoștințarea publicului de eroarea comisă. Dacă unii oameni, inclusiv după ce au luat la cunoștință de adevărul situației persistă în a-l considera pe reclamant ca pe cineva care a făcut ceva rău, este iarăși o chestiune ce nu mai depinde de furnizorul știrii. Ține de firea umană și de nivelul de educație al fiecăruia să-și schimbe o părere făcută asupra cuiva, în condițiile în care apar noi informații cu privire la acea persoană. La fel, răutățile spuse la adresa copiilor reclamantului de către colegii lor situația răsfrângându-se și asupra lui, deși în mod evident dureroase și reprobabile, pe baza unei știricare poate a fost incompletă sau înțeleasă greșit, nu poate constitui un temei pentru acordarea unor sume de bani, ca măsură reparatorie. Copiii spun de multe ori răutăți unii la adresa celorlalți și chiar la adresa unor persoane mature, ei amplificând unele situații negative, accentuând unele defecte existente sau doar închipuite, dând porecle etc., psihicul lor fiind în formare, pentru ei a spune răutăți reprezentând de multe ori doar un joc, nu întotdeauna luat în serios. La fel ca și în cazul adulților și în cazul copiilor, gradul de înțelegere a aspectelor uneori complexe ale vieții ține de modul cum au fost crescuți, de educația de care au beneficiat și de înzestrările de care au beneficiat la naștere.

De suferințe psihice nimeni nu este scutit, acestea ținând de „. vieții";.

„A.male sociale"; fiind, oamenii intră în contact unii cu alții, uneori cu persoane și cu situații de care nu ar fi dorit să știe. Câteodată relaționarea se încheie într-un mod nefericit iar altădată într-un mod fericit. Viața presupune bucurii și necazuri, nu întotdeauna în părți egale, existând perioade în care unele sau altele predomină. Dacă pentru orice suferință psihică (ce poate îmbrăcă diferite grade de intensitate, de la pierderea celui drag sau a locului de muncă până la o simplă nemulțumire față de atitudinea unuia sau altuia față de cineva), s-ar accepta teza posibilității reparării ei pe cale materială, atunci, aproape oricine, în aproape fiecare zi ar fi îndreptățit să dea pe cineva în judecată.

Desigur, în măsura în care acele suferințe psihice (acea daună morală, termen ce chiar el este impropriu), nasc situații din care se nasc prejudicii materiale (pierderea locului de muncă, plata unor consultații de specialitate care să tindă la ameliorarea simptomelor apărute, pierderea unor relații, cunoștințe, din care persoana în cauză obținea câștiguri etc.), ele trebuie să fie reparate, ceea ce însă nu este cazul în speță.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M. I. solicitândadmiterea apelului declarat și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii.

În motivarea apelului s-a relevat, în esență, că s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale, în contextul în care în speță tribunalul trebuia să constate că sunt pe deplin îndeplinite condițiile pentru a se putea antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtelor, care, prin modul în care au editat și difuzat reportajul în litigiu, i-au adus grave prejudicii de imagine, cu luarea în considerare și a statutului său social anterior, precum și a împrejurării că au avut de suferit și cele două fiice minore pe care le are în întreținere.

În esență, se arată că fapta pârâtelor de a difuza informații eronate, de a aduce la cunoștință publică numele său întreg și de a încălca prezumția de nevinovăție a adus atingere demnității sale, legătura de cauzalitate fiind evidentă, iar cuantificarea daunelor ce fac obiectul cauzei este corectă.

Pârâtele s-au opus admiterii apelului, depunând în susținerea acestei poziții procesuale concluzii scrise.

Analizând apelul declarat, prin prisma prev. art. 296 C.pr.civ.,

Curtea constată următoarele:

Prin cererea înregistrată în data de 5 mai 2008 în dosarul nr. (...) al T. C., reclamantul M. I. i-a chemat în judecată pe pârâții P. DE T. P. TV C., P. DE T. P. TV B., P. DE T. P. TV I., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligați aceștia la plata daunelor morale în valoare de

1.000.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința apelată, cererea a fost respinsă, considerându-se că pârâtele au acționat în limitele deontologiei profesionale, astfel încât nu au săvârșit o faptă ilicită, premisa esențială pentru angajarea răspunderii lor.

Această abordare este criticată prin apelul reclamantului, iar pentru a putea analiza aceste alegații, Curtea constată că este necesară, în primul rând, expunerea stării de fapt deduse judecății.

Astfel, în cadrul știrilor P.-TV difuzate în data de (...), la ora 17, pârâții au transmis un text în care se afirma că reclamantul, al cărui nume a fost menționat de mai multe ori, i-a tăiat gâtul cu un cuțit unui bun prieten, I. C., deoarece acesta nu-i plătise o datorie, acesta ajungând la spital cu o rană de 7-8 cm, vârful cuțitului atingându-i carotida (f. 99-100, dosar fond).

Reclamantul afirmă că aceste fapte relatate nu sunt în întregime adevărate, în sensul că nu a fost prieten cu victima, nu exista nicio datorie a acestuia, legată de tranzacția cu un autoturism, fiind eronate și aspectele legate de rănile suferite de către victimă, așa cum se poate constata din simpla analiză a foii de observație clinică generală nr. 2592 a Clinicii Chirurgie Cardiovasculară C. N. și a raportului de constatare medico-legală nr. 2432/II/a/74 a IML C. N., întocmite la (...) și, respectiv, (...) (f. 55 și urm., dosar fond). Astfel, din analiza acestui ultim act reiese că plaga inițială a fost de 1,5 cm, nefiind făcută nicio mențiune despre lezarea carotidei.

Un alt aspect considerat relevant de către instanță în analiza cauzei este cel legat de faptul că acest text a fost difuzat pe fondul unor imagini care îl prezentau pe reclamant pe holul T. C., în contextul în care el a fost prezentat instanței, conform susținerilor părților, pentru a se discuta propunerea de arestare preventivă a sa, pentru tentativă de omor.

O primă concluzie care este reținută în legătură că conținutul reportajului este aceea că nu pot fi reținute alegațiile reclamantului conform cărora pârâtele au nesocotit prezumția de nevinovăție, întrucât este evident că nu s-a făcut afirmația, susținută de către martorii D. A., S. R. și S. M., audiați de către Tribunalul Cluj (f. 80-82), cum că reclamantul este un criminal.

În acest context, nu pot fi decât validate statuările primei instanțe, în sensul în care, strict cu privire la această chestiune, modul în care a fost receptată și prelucrată de către public informația transmisă de către pârâte, este o problemă care depășește sfera de influență a acestora, ținând de gradul de sensibilitate și de cultură al telespectatorilor.

Știrea prezentată de pârâte a relatat faptul ca reclamantul "era învinuit" de săvârșirea faptei de tentativa la omor, și nu ca" a săvârșit-o "", respectând prezumția de nevinovăție. Nu au fost prezentate detalii morbide legate de fapta de care reclamantul era acuzat, iar din modul de redactare al textului lecturat rezultă că s-a arătat că reclamantul a acționat într-un

„acces de furie";, ceea ce, atât conform legii penale, cât și opiniei generale, se încadrează în noțiunea de „. atenuantă";, cu valențe care le depășesc pe acelea recunoscute pe plan penal.

În ceea ce privește normele de drept incidente în cauză, Curtea constată că sunt incidente prev. art. 26 din Constituția României, prin raportare la cele ale art. 8 al C.i Europene a Drepturilor Omului (în continuare - Convenția), intitulat „Dreptul la respectarea vieții private și de familie";, care prevede, în alineatul 1, că „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și corespondenței sale";. Conform alineatului 2, „Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.";

Conform jurisprudenței C., „. privată acoperă integritatea fizică și morală a persoanei și cuprinde viața sexuală"; iar „respectarea vieții private trebuie de asemenea să înglobeze, într-o anumită măsură, dreptul pentru individ de a lega și dezvolta relații cu semenii săi și lumea exterioară";,

„inclusiv în domeniul profesional și comercial";. Într-o formulă cuprinzătoare, într-o hotărâre recentă, Curtea arăta că „noțiunea de „. privată"; este o noțiune largă, nesusceptibilă de o definire exhaustivă. Ea cuprinde integritatea fizică și morală a persoanei. Poate uneori să înglobeze aspecte ale identității fizice și sociale a unui individ. Elemente cu ar fi identificarea sexuală, numele, orientarea sexuală și viața sexuală țin de sfera personală protejată de articolul 8. Această dispoziție protejează de asemenea dreptul la dezvoltarea personală și dreptul de a stabili și întreține raporturi cu alte ființe umane și cu lumea exterioară.

Așa cum rezultă din chiar formularea articolului 8, „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie (…)";.

În legătură cu interpretarea termenului „respectare";, în literatura de specialitate se arată că statele au argumentat, bazându-se pe această formulare, precum și pe alineatul 2 al articolului 8 („Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept";), că le-ar reveni numai obligația negativă de a nu încălca acest drept.

Curtea nu a acceptat însă această interpretare restrictivă, considerând, în cauza Marckx c Belgiei, că articolul 8 alineatul 1 „nu numai că obligă statele să se abțină de la orice ingerință; în plus față de această obligație în esență negativă, pot exista obligații pozitive inerente unui

„respect"; efectiv al dreptului la viața de familie";. Ulterior această formulare a fost reluată în foarte multe cauze, identic sau cu mici schimbări de formă, consacrându-se așadar existența unor obligații pozitive în sarcina statelor semnatare în baza unei interpretări teleologice a termenului „respectare"; folosit în alineatul 1 al articolului 8.

Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie să analizeze instanța, ca urmare a reținerii stării de fapt mai sus prezentate, este dacă statul și-a îndeplinit obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a preveni încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieții private, respectiv dreptul la reputație și la propria imagine a acestuia, precum și dreptul său la protejarea datelor cu caracter personal. Apoi, trebuie stabilit dacă aceste măsuri au fost respectate de către pârâte, în contextul în care se ridică delicata problemă a coliziunii dintre prev. art. 8 și cele ale art. 10 din C..

În legătură cu prima chestiune, se constată că a fost publicată în

Monitorul Oficial nr. 668/(...), decizia nr. 248/2004 a Consiliului Național al

Audiovizualului, în vigoare la momentul difuzării reportajului în litigiu, iar conform art. 1 al acestui act normativ:

"(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. A. drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

(2) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială ori siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației ori a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești";.

Art. 2 prevede că "Radiodifuzorii au obligația să respecte dreptul sacru la demnitate umană și la propria imagine și să nu profite de ignoranța sau de buna-credință a persoanelor.";

Conform art. 3, "În sensul prezentei decizii, sunt considerate a fi deinteres public justificat orice probleme, fapte sau evenimente locale ori naționale, cu semnificație pentru viața comunității și care nu încalcă drepturile și libertățile fundamentale ale omului.";

Art. 4 dispune în sensul în care "(1) Nu orice interes sau curiozitate a publicului trebuie satisfăcută; invocarea dreptului la informare nu poate servi la acoperirea preocupărilor preponderent financiare ale radiodifuzorilor. (2) Dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului înprobleme de interes public justificat.";

Relevant este și art. 5 al deciziei, conform căruia "(1) Este interzisă difuzarea de imagini sau de înregistrări ale persoanelor reținute pentru cercetări, arestate sau aflate în detenție, fără acordul acestora.

(2) Fac excepție de la prevederile alin. (1) situațiile în care filmarea sau înregistrarea este incidentală și este realizată în locuri publice.";

Toate aceste dispoziții sunt în acord cu liniile directoare dezvoltate în practica C. Europene cu privire la limitele exercitării libertății de exprimare, iar cu referire specifică la situația reclamantului, se constată că, deși pârâtele nu au negat că nu au obținut acordul acestuia pentru a fi filmat, reportajul s-a încadrat în excepția reglementată de alin. 2 al art. 5 din decizie, fapt ce este confirmat și de către martorii audiați de tribunal, filmarea fiind realizată pe holul instanței de judecată. De altfel, pârâtele au relevat că știrea difuzată a fost însoțită de o filmare cu un cadru general, apelantul fiind înconjurat de organele de politie care nu permit apropierea nimănui de persoanele arestate.

Revenind la textul deciziei, trebuie amintite și prev. art. 8, care stipulează că „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale.

(2) Este interzisă difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau reportaje audiovizuale privind viața privată și de familie a persoanei fără acordul acesteia.

(3) Fac excepție de la prevederile alin. (2) situațiile în care sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:a) existența unui interes public justificat;b) existența unei legături semnificative și clare între viața privată și defamilie a persoanei și interesul public justificat;c) efectele amestecului în viața privată și de familie a persoanei să nu intre sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2).";

Or, Curtea constată că în cauză, chiar dacă reportajul se referea la detalii legate de viața privată a unei persoane, înțeleasă inclusiv din perspectiva dreptului acesteia la protejarea dreptului la imagine și la protecția numelui ei, care este adevărat că a fost dezvăluit publicului larg, sunt îndeplinite cerințele alin. 3 al art. 8, în sensul în care o astfel de excepție era justificată de împrejurările cauzei.

În fine, conform art. 14 din decizia CNA, „(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.

(2) În cazul în care în emisiunile audiovizuale se aduc acuzații uneipersoane, privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale concrete, acestea trebuie susținute cu dovezi; dacă acuzațiile sunt aduse de radiodifuzor, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars.

(3) Realizatorii emisiunilor au obligația să respecte dreptul persoanei la propria imagine și să pună în vedere interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice cel puțin probele care le susțin…";.

De asemenea, un alt act normativ care își găsește incidență în cauză este Legea nr. 677/2001, care are ca scop, conform art. 1, garantarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viața intima, familială și privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal.

Art. 3 definește conceptele utilizate, în sensul în care „In înțelesul prezentei legi, următorii termeni se definesc după cum urmează: a) date cu caracter personal - orice informații referitoare la o persoana fizica identificata sau identificabila; o persoana identificabila este acea persoana care poate fi identificata, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulți factori specifici identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale; b) prelucrarea datelor cu caracter personal - orice operațiune sau set de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terți prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau distrugerea…";.

Conform art. 8 din lege, „(1) Prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal având o funcție de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă: a) persoana vizata si-a dat în mod expres consimțământul; sau b) prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziție legală.

(2) Autoritatea de supraveghere poate stabili și alte cazuri în care se poate efectua prelucrarea datelor prevăzute la alin. (1), numai cu condiția instituirii unor garanții adecvate pentru respectarea drepturilor persoanelor vizate.";

Art. 10 din același act normativ prevede că „(1) Prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la săvârșirea de infracțiuni de către persoana vizata ori la condamnări penale, măsuri de siguranța sau sancțiuni administrative ori contravenționale, aplicate persoanei vizate, poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităților publice, în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege și în condițiile stabilite de legile speciale care reglementează aceste materii….";

Relevante sunt însă prev. art. 11, care dispun în mod expres în sensul că: „Prevederile art. 5, 6, 7 și 10 nu se aplica în situația în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă prelucrarea privește date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizata sau care sunt strâns legate de calitatea de persoana publica a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată.";

Or, în contextul în care numele reclamantului a fost făcut public ca urmare a faptului că a fost învinuit de tentativă de omor, una dintre infracțiunile ce aduc atingere valorii sociale celei mai importante, respectiv viața, nu se poate susține cu temei că fapta în care a fost implicat nu ar avea un caracter public sau că nu reprezenta o chestiune de interes public justificat.

Cu alte cuvinte, Curtea ia act de faptul că statul și-a îndeplinit obligația pozitivă ce revenea în sarcina sa, iar pentru a verifica conformitatea acesteia cu etaloanele impuse în practica C., precum și împrejurarea dacă pârâtele au acționat cu respectarea lor, obiectul analizei este necesar să se translateze înspre sfera art. 10 din C., precum și a legislației interne relevante în domeniul libertății de exprimare.

Constituția României reglementează în art. 30, incluzându-l în categoria drepturilor fundamentale, dreptul la libera exprimare, enunțând atributele esențiale ale libertății de exprimare și limitele exercitării acestui drept. În articolul 31 din C. este reglementat dreptul la informație, ca drept nou, receptat din instrumentele internaționale în acest domeniu, textul constituțional stabilind obligațiile corelative ale autorităților publice și coordonatele juridice, limitele acestui drept. Libertatea de exprimare interacționează și cu alte drepturi reglementate de C. ca dreptul la viața intimă, familială și privată prevăzut de art. 26, libertatea conștiinței prevăzută de art. 29, secretul corespondenței prevăzut de art. 28.

Un alt articol care conține restrângeri cu un caracter general asupra exercițiului drepturilor și libertăților este articolul 53 din C.. Deși acest articol conține condițiile pe care Curtea E. le analizează în cazul controlului interferenței autorității cu exercițiul dreptului la liberă exprimare, respectiv legalitatea și necesitatea măsurii într-o societate democratică și proporționalitatea acesteia cu scopul legitim invocat, restrângerile pentru motive ca „. instrucției penale"; și „morala publică"; depășesc restricțiile permise de tratatele internaționale în domeniul drepturilor omului.

În C. civil în vigoare la momentul difuzării reportajului, articolele 998

și 999 reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, art. 1003 C.civ. prevăzând răspunderea solidară, în cazul în care mai multe persoane sunt vinovate de producerea prejudiciilor, acestea fiind, de fapt, textele legale pe care se întemeiază acțiunea reclamantului.

În ceea ce privește instrumentele internaționale, după cum s-a arătat în doctrină, funcționarea C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pe principiul common low, care atribuie valoare de lege precedentelor judiciare, face imposibilă disocierea textului C.i de practica judiciară a C. În filosofia C.i, autoritățile naționale din statele semnatare sunt cele dintâi chemate a aplica principiile dezvoltate de Curte, hotărârile C. se întemeiază pe C., ale cărei dispoziții le aplică. În procesul de aplicare a prevederilor C.i, Curtea E. a Drepturilor Omului este interpretul suprem al acestora și, de aceea, jurisprudența sa are aplicabilitate directă în dreptul nostru. Examinând jurisprudența C. în domeniul libertății de exprimare se constată existența unor principii de echitate care trebuie săechilibreze exercitarea libertății de exprimare cu limitele legale impuse acesteia prin paragraful 2 al articolului 10 al C.i.

Astfel, în cazul Lingens c. Austriei, Curtea a clarificat aria de acoperire a unor astfel de principii în legătură cu presa: în timp ce presa nu trebuie să depășească limitele impuse, între altele, pentru protecția reputației celorlalți, este totuși obligatoriu pentru aceasta să comunice informații și idei dezbătute în arena politică, la fel ca și cele privind alte domenii de interes public. Presa nu are numai datoria de a comunica astfel de informații sau idei, dar publicul are de asemenea dreptul de a le primi.

S-a afirmat în jurisprudența C. că libertatea presei acoperă recurgerea la o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare, în cazul De Haes și

Gijsels contra Belgiei, Curtea reținând că, deși comentariile reclamanților conțineau fără îndoială critici foarte severe, acestea pot fi considerate ca fiind pe măsura emoției și a indignării cauzate de faptele invocate în respectivele articole.

Or, din această perspectivă, se constată că, deși unele dintre afirmațiile făcute în cadrul știrii s-ar părea că nu au redat în mod fidel circumstanțele în care s-a ajuns la săvârșirea faptei, o astfel de atitudine nu poate constitui, în sine, just temei pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, ea datorându-se, în mare parte, specificului emisiunii în cadrul căreia a fost difuzată.

În același sens, în cauza Bergens Tidende și alții c. Norvegiei, Curtea a stabilit că „reportajele de actualitate .... reprezintă unul din mijloacele cele mai importante fără de care presa nu și-ar mai putea juca rolul indispensabil de „. de gardă";. Metodele ce permit realizarea unor reportaje obiective și echilibrate pot să varieze considerabil, în funcție, mai ales, de mijlocul de comunicare folosit; nu revine așadar C., și nici instanțelor naționale să se substituie presei pentru a stabili care era tehnica de redare a informațiilor pe care trebuia s-o adopte ziariștii.";

Așadar, art. 10 apără dreptul ziariștilor de a decide asupra formei de manifestare a demersului lor jurnalistic. Totodată, Convenția protejează și mijloacele indispensabile bunei funcționări a presei, printre care se numără și posibilitatea ziariștilor de a refuza să divulge identitatea surselor pe care le folosesc pentru redactarea articolelor.

În martie 1996, Curtea a hotărât că se încălcase art. 10 în cazul Goodwin, care se referea la un ordin prin care se cererea reclamantului, un ziarist să-și divulge sursele de informații. Curtea a considerat că protecția surselor jurnalistice este una dintre condițiile de bază ale libertății presei. Importanța acestei protecții a fost subliniată în mai multe coduri deontologice naționale, prin R. privind libertățile jurnalistice și drepturile omului și prin R. P. E. privind confidențialitatea surselor jurnalistice. Numai un aspect important cu preponderență în ce privește interesul public ar putea justifica ingerința în protecția surselor.

Din această perspectivă, se constată că au putut fi primite ca utile cererile în probațiune ale reclamantului, prin care se încerca a se releva proveniența informațiilor făcute publice, pârâtele arătând în mod pertinent că au acționat în limitele impuse de C. deontologic al jurnalistului.

Conform jurisprudenței convenționale, este importantă în analiza articolelor de presă distincția între fapte și judecăți de valoare, în sensul în care existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit, ele având și un grad de subiectivism inerent. Rezultă că analiza cazurilor privind libertatea presei va fi puternic marcată de calificarea discursului ca referindu-se la fapte saujudecăți de valoare și de atitudinea subiectivă a reclamantului în momentul comiterii faptei.

Pentru a se bucura de protecția oferită de C., judecățile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte, însă, în ceea ce privește afirmațiile verificabile, cazul în speță, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al acestuia, ci și atitudinea subiectivă a reclamantului, buna- credință tinzând să fie un criteriu folosit de Curtea pentru a determina dacă exercitarea libertății de exprimare se menține sau nu în limitele stabilite de articolul 10 din C..

Prin urmare, atunci când elementele cazului vor permite să se tragă concluzia că ziaristul a urmărit să-și îndeplinească cu bună credință sarcinade a informa opinia publică asupra unor chestiuni de interes public și nu a fost determinat în demersul său de existența vreunei animozități personale sau de intenția de a leza în mod gratuit și nejustificat reputației părții lezate, este probabil ca Curtea să considere că se află în prezența unui demers jurnalistic legitim, care trebuie să se bucure de protecția articolului 10 din C..

Pentru a se constata dacă a avut loc o încălcare a articolului 10, paragraful 1 al C.i, Curtea verifică dacă ingerința autorităților cu dreptul la libera exprimare era necesară într-o societate democratică și ea este proporțională pentru realizarea scopului legitim menționat, o astfel de analiză fiind necesară în cauză, întrucât o eventuală soluție de admitere a acțiunii ar reprezenta o astfel de ingerință.

Deși nu apare în textul C.i, iar termenul, ca atare nu a fost folosit de

Curte decât relativ recent, proporționalitatea ingerinței cu scopul legitim este un instrument important prin care Curtea apreciază îndeplinirea condiției necesității într-o societate democratică. Deși este folosit în acest sens, se poate totuși constata în jurisprudența recentă a C. o tendință de a se concentra mai mult pe determinarea proporționalității măsurii litigioase cu scopul legitim urmărit, ținând seama de importanța libertății de exprimare în cadrul unei societăți democratice, accentul deplasându-se așadar de la examinarea caracterului necesar al măsurii la caracterul proporțional al acesteia. Așa cum menționează într-o cauză, „pentru a determina dacă ingerința este proporțională, trebuie cântărite pe de o parte, exigențele protecției interesului din cauză (reputația și drepturile altuia) și, pe de altă parte, interesul publicării informațiilor respective";, în vederea realizării unui just echilibru între cele două interese prezente. Această operațiune are în vedere toate circumstanțele concrete ale cauzei.

În speța Thorgeir Thorgeirson, Curtea a hotărât că în cazul condamnării reclamantului în urma publicării într-un ziar a două articole în care acesta făcea afirmații referitoare la brutalitatea poliției se încălcaseră drepturile acesteia garantate de art. 10, susținând că intervenția a fost disproporționată față de scopul legitim - protecția reputației celorlalți. În timp ce presa nu trebuie să depășească limitele stabilite, ea este obligată să comunice informații și idei referitoare la chestiuni de interes public, pe care publicul are dreptul de a le primi.

Marja de apreciere de care dispun autoritățile naționale pentru a restrânge libertatea de exprimare are însă o întindere variabilă, în funcție de conținutul mesajului transmis de titularul dreptului, precum și de valoarea legitimă pe care statul o invocă pentru a justifica necesitatea unei ingerințe. În consecință, protecția acordată de C. variază și ea corespunzător.

Așa cum s-a arătat deja, Curtea a fundamentat necesitatea protejării libertății de exprimare în primul rând pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcționare a unei societățidemocratice. De aici decurge poziția privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general, și în particular a libertății presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori pe care statul le poate în mod legitim apăra. Prin urmare, atunci când obiectul plângerii la S. îl formează încălcarea libertății de exprimare în domeniul „politic";, înțeles în sensul cel mai larg, marja de apreciere a autorităților naționale este foarte redusă.

În cauza Thorgeirson c. Islandei, Curtea a precizat pentru prima oară faptul că articolul 10 apără nu numai afirmațiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu-zise, ci și discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia. Exemple în acest sens sunt afirmațiile privind funcționarea instituțiilor publice sau cele referitoare la activitatea unor persoane aflate în funcții de decizie, atât publice cât și private (în cauza Fressoz și Roire c. Franței, s-au considerat a fi de interes public informații privind cuantumul salariului directorului unei companii private), comentarea modului de funcționare a justiției sau reproducerea și comentarea afirmațiilor persoanelor publice, etc.

În acest context, într-o altă speță, s-a arătat că presa are sarcina de acomunica informații sau idei legate de cauzele aflate pe rolul instanțelor șipublicul are dreptul de a le primi, deoarece administrarea justiției servește colectivității în ansamblul său și necesită cooperarea unui public bine informat. S-a reafirmat ideea că instanțele de judecată nu pot funcționa într-un vid. Ele sunt competente să tranșeze litigiile care le sunt supuse spre judecată, dar aceasta nu înseamnă că respectivele litigii nu pot forma obiectul unor dezbateri în cadrul revistelor de specialitate, a presei sau a opiniei publice în general. Astfel, într-o societate democratică, principiul libertății de exprimare se aplică în domeniul administrării justiției la fel ca și în celelalte domenii.

Curtea recunoaște că existența unor „procese în presă"; poate avea uneori efecte dăunătoare asupra imparțialității instanțelor de judecată, supuse presiunilor exercitate de mass-media, precum și asupra drepturilor apărării, în situația în care persoane anchetate sau trimise în judecată sub acuzația săvârșirii unor infracțiuni sunt prezentate în presă ca având vinovăția deja stabilită. În aceste situații, exercitarea dreptului la libertatea de exprimare prevăzut de art. 10 poate intra în conflict cu dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din C.. Totuși atâta timp cât art. 6 instituie garanția unei judecăți publice, reiese că presa poate și trebuie, în anumite limite, să trateze subiecte legate de cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată.

În același context, în cauza Roy și Malaurie c. Franței, Curtea reia ideea, stabilită în cauza Worm c. Austriei, conform căreia „jurnaliștii care scriu articole referitoare la proceduri penale în curs, trebuie să vegheze să nu depășească limitele fixate în scopul unei bune administrări a justiției, și să respecte prezumția de nevinovăție a persoanei acuzate";, aspect care a constituit deja obiectul analizei instanței în cele ce preced.

Sintetizând și aplicând aceste linii directoare la specificul cauzei, se constată că legislația românească în domeniul protecției dreptului reclamantului la propria imagine este în acord cu jurisprudența C. și că ea a fost respectată de către pârâte.

Aceasta întrucât articolul 10 paragraf 1 din Convenția E., care face parte din dreptul intern și jurisprudența C. conține în mod expres dreptul publicului de a fi informat în mod corect despre subiectele de interes public, în speța prezentată fiind îndeplinită condiția ca informațiile prezentate să fie de interes public și să înlăture astfel prin veridicitatea lor, dovedită prin probele administrate, cu recunoașterea dreptului la o anumită doză deexagerare, caracterul ilicit al faptei și, implicit, inexistența uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită.

Astfel, reclamantul a fost înfățișat instanței în stare de arest, fiind învinuit de tentativă de omor, iar în această ambianță, a fost difuzată o știre din care rezultă că acuzația a fost adusă de către organele de urmărire penală în contextul în care el „i-a tăiat gâtul unei persoane pentru niște neînțelegeri legate de o sumă de bani.";

Prin prisma tuturor celor mai sus expuse, rezultă că, la redarea știrii care-l avea ca protagonist pe reclamant, pârâtele și-au respectat obligațiile pe care le aveau, ca mijloc de informare. Ele au dat publicității o informație cu privire la un eveniment soldat cu o acuzație în materie penală adusă reclamantului, în acest context fiind relevantă solicitarea de suprapunere a știrii, așa cum rezultă ea din declarațiile martorilor, peste raportul de constatare medico-legală nr. 2433/II/a/74 din 0(...).

P.cedând în această manieră, se observă că datele corespund, iar pârâtele nu au făcut altceva decât sa redea concluziile acestui raport:

1.S-au produs leziuni cu un corp ascuțit ( un cuțit);

2.Leziunile au pus in primejdie viata victimei, supraviețuirea acesteia fiind posibila datorita intervenției chirurgicale de urgență, iar pornind de la o asemenea concluzie, încadrarea faptei nu poate fi decât aceea a infracțiunii de tentativa la omor, pârâtele relevând cu temei că pentru această faptă reclamantul a și fost trimis in judecată in dosar nr. (...) al T. C., fiind condamnat definitiv prin hotararea C. de C. si J.- Secția Penală, la aceasta ora ispășind o pedeapsă privativă de libertate.

3.Plaga chirurgicala a fost de cca. 10 cm., care include și plaga inițială.

Astfel, în jurisprudența CEDO, s-a subliniat că, datorită îndatoririlor și responsabilităților ce le incumbă potrivit alineatului 2 al art. 10, protecția oferită de art. 10 ziariștilor în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public operează atunci când aceștia se exprimă cu bună credință, pe baza unor fapte exacte și furnizează informații fiabile și precise, cu respectarea eticii jurnalistice.

Așa cum s-a exprimat Curtea în cazul Schwabe c. Austriei, faptele pe care reclamantul și-a bazat judecata de valoare erau în esență corecte, iar buna credință nu pare să poată fi pusă în mod serios la îndoială. Prin urmare, nu se poate considera că limitele acceptabile ale libertății de exprimare au fost depășite.

Pe de altă parte, într-o altă cauză împotriva Norvegiei, Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, Curtea a indicat că reclamanții care se bazează pe informații conținute în rapoarte oficiale nu sunt obligați să le verifice și din alte surse. Speța se referea la sancțiune impuse unui ziar pentru publicarea unor afirmații privind faptul că unii membri ai echipajului unei nave de vânat foci încălcaseră normele legale ce reglementau acest tip de vânătoare. D. afirmațiile nu fuseseră dovedite, și întrucât ele afectau reputația respectivelor persoane, instanțele norvegiene au admis acțiunea intentată de părțile lezate privind plata unei compensații. După ce a reținut faptul că respectivele afirmații se înscriau în cadrul unei dezbateri de interes general, face ce atrage un control strict al necesității restricțiilor din partea instanțelor de la S., Curtea a constatat că informațiile publicate nu emanau de la ziarul însuși, ci dintr-un raport oficial pe care ziarul a omis să îl verifice în mod independent. Subliniind de asemenea faptul că lezarea reputației părților vătămate a fost redusă, Curtea a afirmat în speță legitimitatea demersului ziarului de a se baza, cu bună credință, pe informațiile de caredispunea în momentul publicării articolelor, și în special pe informațiile conținute în raportul oficial, fără a mai fi necesară o anchetă independentă întreprinsă de ziar.

Această hotărâre indică în mod clar tendința C. europene de a acorda presei garanții solide împotriva acuzațiilor de calomnie, indicând principiul conform căruia ziariștii nu trebuie să fie obligați să dovedească întotdeauna adevărul afirmațiilor publicate atunci când acționează cu bună credință, bazându-se pe informații credibile.

O situație asemănătoare se regăsește în cauza Dalban c. României, în care reclamantul a fost condamnat penal pentru publicarea unor acuzații privind fraude comise de o persoană ce ocupa funcția de președinte de IAS (fraude ce ar fi produs prejudicii de zeci de milioane de lei), acuzații bazate pe informații conținute în rapoarte ale poliției.

În opinia Comisiei europene a drepturilor omului, „este posibil ca, într- o anumită măsură, unele dintre faptele prezentate de reclamant în articolele sale să nu se confirme";. După ce a reafirmat ideea că libertatea de exprimare apărată de articolul 10 nu acoperă afirmarea publică a unor fapte care nu se bazează pe nici un început de probă, C. a ajuns totuși în unanimitate la concluzia că a avut loc o încălcare a C.i luând în considerare poziția specială a presei într-o societate democratică și dezideratul de a nu descuraja cetățenii să aprecieze în mod critic modul în care își exercită mandatul persoane ce ocupă funcții publice.

Curtea de la S. și-a însușit concluzia Comisiei privind încălcarea articolului 10, subliniind că „nu s-a dovedit că cele afirmate în articolele incriminate erau total false și urmăreau doar să alimenteze o campanie de defăimare împotriva părților lezate";.

Prin urmare, o inexactitate parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția articolului 10 din C. în situația în care este vorba de un discurs jurnalistic privind subiecte de interes public iar reaua credință a ziaristului nu este dovedită.

Pe de altă parte, hotărârile C. de la S. indică clar principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate. În consecință, atunci când persoana acuzată de săvârșirea unui delict de presă nu poate dovedi întru totul exactitatea afirmațiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acestea în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale (verificând dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum și dacă a depus diligențele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor) cât și cu scopul demersului jurnalistic (verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia). Astfel înțeleasă, buna credință a ziariștilor le va atrage protecția articolului 10 al C.i chiar dacă, în speță, nu reușesc să facă proba verității.

Constatându-se că în cauză nu există nici un element pe baza căruia să se poată aprecia că demersul jurnalistic în litigiu nu ar fi fost legitim, inclusiv din perspectiva bunei-credințe a pârâtelor, în baza prev. art. 296

C.pr.civ., apelul reclamantului va fi respins, cu consecința mențineriisentinței atacate, luându-se act de faptul că intimatele nu au solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU A.E MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge apelul declarat de reclamantul M. I. împotriva sentinței civile nr. 2177 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalul Comercial Cluj pe care o menține în întregime.

Decizia este definitivă și executorie.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

P.nunțată în ședința publică din 28 septembrie 2011.

Red.M.B./dact.L.C.C.

7 ex./(...)

Jud.fond: I. Păcurar

← Decizia comercială nr. 793/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii...		Decizia comercială nr. 562/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii... →

Decizia comercială nr. 169/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii cu profesioniștii

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre Decizia comercială nr. 169/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii cu profesioniștii