Sentința comercială nr. 114/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii cu profesioniștii
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 114/2012
Ședința Camerei de C. din data de 15 F. 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE M. B. GREFIER D. C.
S-a luat spre examinare conflictul negativ de competență ivit între T. C. C. (în prezent T. S. C.) și JUDECĂTORIA CLUJ-NAPOCA, pentru soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulată de către reclamanții M. M. și M. L. în contradictoriu cu pârâtul M. D. I., având ca obiect rezoluțiune contract.
Soluționarea conflictului negativ de competență s-a făcut in camera de consiliu, fără citarea părților.
S-au citit actele și lucrările dosarului după care, Instanța reține cauza in pronunțare asupra regulatorului de competență.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 6047 din (...) pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. (...) s-a admis excepția necompetenței materiale a J. C.-N..
S-a declinat competența de soluționare a prezentei cereri de chemare în judecată formulate de reclamanții M. M. și M. L. în contradictoriu cu pârâtul M. D. I. în favoarea T. C. C.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut următoarele:
Între reclamanții: M. M. și M. L., în calitate de promitenți cumpărători
și pârâtul M. D. I., în calitate de promitent vânzător, s-a încheiat la data de (...), antecontractul de vânzare - cumpărare certificat la C. I. Av. I. H. sub nr. 68/(...) având ca obiect un imobil apartament pe care promitentul vânzător s-a obligat să-l edifice ulterior încheierii antecontractului pe imobilul teren aparținând S.C. DAN & S. Construct S.R.L.
Cu privire la excepția necompetenței materiale a J. C.-N. pe care a invocat-o reclamanții, instanța reține că ambele părți au recunoscut scopul comercial al acestor operațiuni de construire de imobile și respectiv vânzare cumpărare de apartamente, proiectul fiind demarat de către pârât în vederea obținerii de profit.
Potrivit articolului 7 din Codul comercial, sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită, și societățile comerciale. Chiar dacă am accepta caracterul neobișnuit al acestor acte de comerț efectuate de pârât, potrivit articolului 9 din același cod, orice persoană care într-un chip accidental face o operațiune de comerț și nu poate fi considerată comerciant, este însă supusă legilor și jurisdicțiunii comerciale pentru toate contestațiunile ce se pot ridica din aceasta operațiune, iar caracterul comercial al contractului prin care pârâtul s-a obligat deopotrivă să construiască și să vândă apartamentuldin litigiu, nu poate fi negat. Raportând aceste texte legale la starea de fapt izvorâtă din probele cauzei, instanța a apreciat că numărul apartamentelor construite de pârât spre vânzare în scopul obținerii de profit, imprimă acestor acte caracterul unor acte repetate de comerț. Prin urmare și contractul încheiat între părți și dedus judecății intră în categoria acestor acte de comerț efectuate deja de pârât în mod obișnuit, repetat, având așadar o natură comercială. În plus, potrivit articolului 3, punctul 8 din Codul comercial, legea consideră fapte de comerț și întreprinderile de construcții.
Conform dispozițiilor articolului 2, punctul 1, litera a din Codul de procedură civilă, tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, iar din cuprinsul contractului încheiat între părți rezultă că valoarea contractului a cărui rezoluțiune se cere în prezenta cauză, este de 42.000 euro, reprezentând prețul stabilit pentru vânzare.
Așadar, raportat la acest text legal, competența soluționării cererii formulate de reclamanți sub aspectul fondului, aparține tribunalului, iar nu judecătoriei.
Prin sentința civilă nr. 5166 din (...) pronunțată de T. S. C. în dosar nr. (...) s-a declinat competența materială de soluționare a cererii formulate de reclamanții M. M. și M. L. împotriva pârâtului M. D. I., în favoarea J. C.-N..
S-a constatat ivit conflictul negativ de competență.
S-a dispus trimiterea dosarului, pentru soluționarea conflictului negativ de competență, C. de A. C.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul specializat a reținuturmătoarele:
Analizând excepția invocată, instanța a admis-o și conform art. 158
C.pr.civ., a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea
J. C.-N., pe raza teritorială a căreia a fost edificat imobilul, tot în C.-N. având domiciliile și părțile. P. apartamentului supus înstrăinării a fost stabilit la suma de 42.400 euro, sub valoarea de 500.000 lei care odată atinsă ar fi atras competența materială de soluționare a cauzei de către tribunal, așa cum prevede art. 1, pct. 1, art. 2, pct. 1, lit. b C.pr.civ.
Litigiul nu are nicidecum un caracter comercial, edificarea acelui imobil din care face parte și apartamentul vândut pârâtei neputând fi apreciată doar prin ea însăși ca fiind o activitate comercială. Așa cum prevede art. 7 C.com., sunt comercianți cei care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită. Or, pârâtul, care a construit un imobil, în scopul vânzării lui, nu poate fi considerat comerciant din moment ce nu acest lucru este profesiunea lui. Numărul de apartamente al unei construcții nu este definitoriu pentru a considera ca fiind comercial faptul edificării și vânzării lor. În codul comercial edificarea de construcții nu este enumerată printre faptele de comerț obiective, deși, în mod evident acum peste 100 de ani se construiau în mod frecvent clădiri pentru locuit sau pentru a fi folosite în alte scopuri. O astfel de activitate nu avea cum să scape legiuitorului care a enumerat în 20 de puncte, în art. 3 C.com. aproape exhaustiv, faptele de comerț, activități care toate se desfășoară și în zilele noastre. Mai mult, la punctul 8 se specifică în mod expres că sunt fapte de comerț doar întreprinderile de construcțiuni, (deci persoane juridice), fiind evident că acele construcții edificate de către persoanele fizice nu pot fi considerate așa ceva.
În fine, obiectul litigiului nu îl constituie fapte sau acte de comerț legate de construcția propriu-zisă, acțiunea având ca și capăt principal rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare referitor la un apartament. Or, o astfel de cerere nu poate avea decât un caracter civil.
Dacă s-ar accepta teza contrară a comercialității vânzărilor de imobile de către persoanele fizice, indiferent cât de dese ar fi aceste operațiuni, ar interveni arbitrariul în a aprecia caracterul comercial al unor astfel de fapte în funcție de cât de multe ele s-ar săvârși, lucru evident de neconceput. O activitate este comercială sau nu și ea nu poate fi comercială decât dacă este săvârșită de un comerciant. Or, noțiunea de comerciant presupune o autorizare specială sau cel puțin luarea în evidență a persoanei fizice comerciant, evidența comercianților (de exemplu persoane fizice autorizate) fiind reglementată pentru fiecare situație posibilă.
Nici faptul construirii unui imobil în vederea obținerii de profit nu este un argument pentru a considera acest lucru ca fiind de natură comercială. Obținerea unui profit sau câștig nu este apanajul doar al comercianților, în mod firesc și chiar des, chiar și persoanele fizice urmărind, de-a lungul vieții lor obținerea unor câștiguri care să le îmbunătățească nivelul de trai. M. imobilului sau numărul de apartamente pe care el îl deține nu poate constitui un argument în susținerea comercialității litigiului, de multe ori, pe anumite terenuri, conform unor planuri urbanistice, neputând fi construite decât un anumit tip de imobile, de o anumită mărime, proprietarul fiind astfel practic constrâns să edifice blocuri și nu locuințe individuale.
Ivit fiind conflictul negativ de competență, conform art. 20, pct. 2
C.pr.civ., în temeiul art. 22 C.pr.civ., instanța a dispus trimiterea dosarului, pentru soluționarea acestuia, instanței superioare și comune J. C.-N. și T. C. C., C. de A. C.
Curtea de A. C., sesizată cu soluționarea conflictului decompetență ivit între Judecătoria Cluj-Napoca și T. S. C., instanțe carese află ambele în raza de competență a C., reține următoarele:
Problema supusă analizei instanței în cadrul prezentului dosar este desemnarea instanței competente să soluționeze acțiunea prin care reclamanții cer a se dispune rezoluțiunea unui antecontract de vânzare- cumpărare, al cărui obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtului, persoană fizică, la plata, către reclamanți, a sumei de 16.000 euro, achitat cu titlu de avans, în echivalent în lei la cursul B. de la data plății.
De remarcat este că cererea a fost înregistrată pe rolul J. C. N. la data de (...), intrând astfel în logica textului art. 223 din Legea nr. 71/2011.
J. a apreciat că este vorba despre un act juridic supus jurisdicției de primă instanță a tribunalului, în funcție de valoarea obiectului său, prin raportare la împrejurarea că pârâtul a efectuat astfel de operațiuni cu titlu repetat, dată fiind amploarea proiectului demarat de pârât.
T. C. (S.) C. a adoptat o poziție contrară, apreciind că pârâtul-persoană fizică nu poate avea calitatea de comerciant, iar criteriul referitor la caracterul „. al unor astfel de operațiuni nu este relevant și nu poate fi luat în considerare, dat fiind caracterul său aleatoriu.
O primă observație pe care este ținută Curtea să o facă este legată de împrejurarea că, pentru a-și declina competența, tribunalul nu a indicat care au fost motivele pentru care a apreciat că valoarea obiectului acțiunii la care trebuie să se raporteze este cea prevăzută de textul art. 2 pct. 1 lit. b
C.pr.civ.
Cu alte cuvinte, chiar dacă s-a apreciat că este cazul să se facă aplicarea prev. art. 725 alin. 1 C.pr.civ., nu s-a făcut nicio referire la prev. art. 223 din Legea nr. 71/2011 și nu s-a indicat care au fost considerentele pentru care situația litigioasă din speță s-ar încadra în cazul de excepție prevăzut de teza I a acestui text legal, Curtea neidentificând astfel de dispoziții normative.
Pornind de la aceste premise, se constată că în cauză s-a pus în discuție competența de soluționare în primă instanță a cererii de chemare în judecată, prin raportare la natura litigiului dedus judecății, ce trebuie stabilită având în vedere normele legale în vigoare la data înregistrării acțiunii, chestiune cu privire la care poziția C. este în sensul în care este vorba despre un acțiune în materie comercială.
Astfel, prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți, promitentul vânzător, respectiv pârâtul în cauză, s-a obligat față reclamanți să edifice și apoi să le înstrăineze acestora un apartament situat la etajul 1 al unui imobil din com. Baciu.
Așadar, pârâtul s-a obligat să edifice în scop de revânzare un imobil, exercitând astfel un fapt de comerț obiectiv care se încadrează în disp. art. 3 pct. 8 Cod comercial, fiind comerciant în sensul dispozițiilor art.7 teza întâi C.com., perspectivă din care susținerile tribunalului nu pot fi primate, cu atât mai puțin cu cât aceasta a dezvoltat un proiect amplu, constând în construirea unui complex format din 4 imobile, conținând, în total, peste o sută de apartamente.
Or, raportat la această stare de fapt, în mod corect a sesizat judecătoria că pârâtului i se poate atribui calitatea de comerciant, iar aplicarea criteriului numărului operațiunilor întreprinse în legătură cu imobilele edificate nu este, contrar aprecierilor tribunalului, unul aleatoriu, ci unul care trebuie să-și găsească incidență în astfel de cauze, pentru a determina natura litigiului și, implicit instanța competentă să îl soluționeze.
În plus, Curtea constată că în mod corect a fost sesizată, în subsidiar, incidența prev. art. 9 Cod comercial, cu privire la care tribunalul nu a făcut nicio referire.
Fiind stabilită natura comercială a litigiului și văzând și cele statuate prin decizia nr.32/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv acțiunea în rezoluțiunea antecontractului a cărui valoare depășește suma de 100.000 lei, Curtea a apreciat că în speță trebuie să se raporteze la legislația în vigoare la momentul promovării cererii de chemare în judecată, respectiv la disp. art. 2 pct. 1 lit. a C.pr.civ., potrivit cărora procesele și cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei se judecă în primă instanță de către tribunal.
Prin urmare, valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, precum și natura comercială a litigiului, atrag competența de soluționare în primă instanță a tribunalului specializat, perspectivă din care se va face aplicarea prev. art. 20-22 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
Stabilește competența pentru soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulată de către reclamanții M. M. și M. L., ambii cudomiciliul procesual ales în C.-N., B-dul 21 D. 1989, nr.93, ap.2, jud.C. în contradictoriu cu pârâtul M. D.-I. cu domiciliul în C.-N., str.T., nr.16, ap.2, jud.C., în favoarea T. S. C.
Cu recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE, GREFIER, M. B. D. C.
Red.M.B./dact.L.C.C.
5 ex./(...)
| ← Decizia comercială nr. 17/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii... | Decizia comercială nr. 5578/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii... → |
|---|
