Decizia civilă nr. 102/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
Dosar nr. _
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 102/A
Ședința publică din 29 Noiembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE V. P.
J. ecător A. C. O.
G. ier A. H.
Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de apelanta S. R. DE R.
, cu sediul în B., sector 1, str. G. B., nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr. 1155 din_, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației, jud.
M., în contradictoriu cu intimata S. E. SS M., având ca obiect pretenții.
Dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc la data de_, pronunțarea în cauză s-a amânat pentru data de_, iar în urma deliberării s-a pronunțat decizia de mai jos.
T.
Deliberând asupra apelului, a constatat următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1155 din_ pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. DE
în contradictoriu cu pârâta SC E. SS M. .
În considerentele sentinței s-a reținut: "; În concordanță cu art. 24 cod procedură civilă, dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Pe cale de consecință, soluționarea prezentei cauze reclamă o analiză din perspectiva noului cod de procedură civilă.
Relevante în soluționarea prezentei acțiuni sunt prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, cu modificările ulterioare, conform cărora, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Instanța reține că Legea nr. 500/2002 în art. 40 definește taxa ca fiind suma platită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public.
Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curtii Constitutionale s-a statuat că prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plati, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.
S-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, asa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face si obiectul exceptiei de neconstitutionalitate, taxele sunt datorate de catre subiectele de drept acolo mentionate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". S-a considerat că, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reținută.
Incontestabil, rațiunea pretinderii contravalorii serviciului public de radiodifuziune este reprezentată de calitatea de beneficiar al unui astfel de serviciu, calitate ce se impune a fi probată.
Simpla existență a unei persoane juridice, prin legala sa constituire, nu o transformă automat, ope legis, în beneficiar al serviciului public de radiodifuziune.
Este de menționat că, niciunuia dintre înscrisurile atașate dosarului cauzei, nu îi revine rolul de a dovedi calitatea de beneficiar, ce constituie situația premisă și fundamentul emiterii pretențiilor materiale.
Facturilor fiscale emise de SC FFEE Electrica Furnizare Transilvania Nord SA, ce fac referiri, în detalierea componenței debitului, la taxa radio și penalizări taxă radio, nu le poate fi atribuită semnificație probantă sub aspectul calității de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune.
Pe de altă parte, nu există identitate între emitentul facturilor fiscale și reclamantă și nu s-a probat nici neachitarea contravalorii acestora de debitor în favoarea emitentului.
În speță nu s-a probat că, pârâta deține un receptor radio și pe cale de consecință calitatea de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune.
O reglementare similară celei instituite de art. 1169 cod civil, se regăsește în conținutul prevederilor art. 249 cod procedură civilă, conform cărora, cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, exigențele acestor dispoziții legale, nefiind respectate în cauza dedusă judecății.
Fiecare persoană fizică sau juridică își poate manifesta dreptul de opțiune de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune, însă acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, cu atât mai mult instituirea și plata taxei acestor servicii nu pot fi obligatorii, indiferent dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
Nu este lipsit de relevanță că Inalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2102 pronunțată la data de 9 aprilie 2009, a statuat că prevederile art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și ale art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește ierarhia actelor normative, stipulând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
S-a considerat de ICCJ că cele două hotărâri ale Guvernului, nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și, respectiv, nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care, face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
Plecând de la argumentele mai sus expuse, ICCJ, a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Față de considerentele de fapt și de drept în precedent expuse, instanța urmează să respingă cererea de chemare în judecată, considerând-o neîntemeiată.";
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Apelanta a arătat că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care guvernează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea resurselor de finanțare a principalelor mijloace de informare, art. 31 din Constituție.
Dispozițiile art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 prevăd în mod legal faptul că "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune în calitate de beneficiari ai acestor servicii";.
Prin conținutul art. 40 alin. 3 legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
Prin urmare s-a arătat că toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile au prezumată calitatea de beneficiar conform art. 40 alin.3
din Legea nr. 41/1994 fără a se putea da o altă interpretare termenului de beneficiar, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional.
În drept au fost invocate prev. art. 480 C.pr.civilă.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate, a înscrisurilor de la dosar, tribunalul reține următoarele:
Dispozițiile art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 stabilesc obligativitatea plății serviciului public de radiodifuziune exclusiv în sarcina persoanelor juridice care beneficiază de acest serviciu.
În mod corect prima instanță a reținut că prin înscrierea automată a taxei de radiodifuziune în facturile emise cu scopul de a încasa prețul datorat de destinatarul facturii pentru serviciile de furnizare a energiei electrice nu se face dovada calității de beneficiar al serviciului de radiodifuziune.
Apelanta-reclamantă nu a dovedit că societatea pârâtă este beneficiar al serviciului de radiodifuziune și implicit nu a dovedit că are de recuperat o creanță de la aceasta.
Astfel, prin decizia ICCJ nr. 2102/2009 s-a stabilit că "Problema care se pune în speță este de a stabili cum a reglementat legiuitorul român acest domeniu, respectiv dacă a intenționat să instituie taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune în sarcina tuturor persoanelor juridice, indiferent de calitatea lor de beneficiare ale serviciilor, sau, dimpotrivă, legiuitorul a înțeles să stabilească această taxă doar ca o contraprestație pentru serviciile furnizate de aceste instituții doar persoanelor juridice care dețin aparate radio/TV, beneficiind în acest fel de aceste servicii.(…)
În concluzie, având în vedere aceste considerente, precum și faptul că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, rezultă faptul că cele două hotărâri ale Guvernului, nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și, respectiv, nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care, așa cum s-a menționat, face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
A interpreta în sens contrar, fără a se face această distincție, înseamnă a impune plata acestor taxe, spre exemplu, și persoanelor juridice cărora legiuitorul le recunoaște dreptul de a-și suspenda temporar activitatea sau de a declara că nu desfășoară activitate la sediul social, or, acest lucru nu este posibil, aducându-se prejudicii acestor persoane juridice, acestea fiind vătămate practic în drepturile lor.";
Pentru aceste considerente tribunalul va înlătura criticile aduse hotărârii, apreciindu-le neîntemeiate și va menține această hotărâre ca fiind temeinică și legală.
În consecință, apelul este nefondat și va fi respins ca atare potrivit art.
480 C.pr.civilă, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta S. R. DE R.
, cu sediul în B., str. G. B., nr. 60-64, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1155 din_, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi,_ .
Președinte, J. ecător,
V. P. C. O.
G. ier,
H.
Red. / Tred. O.C._ ex.
J. ECĂTOR LA FOND P. M.
| ← Decizia civilă nr. 1384/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 225/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
