Decizia civilă nr. 1029/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1029/R
Ședința publică din 25 Octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE V. P.
J. ecător N. B.
J. ecător V. F.
G. ier T. H.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului formulat de către recurenta - reclamantă S. R. DE R., cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 1316 din 23 mai 2013 pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației în contradictoriu cu intimata S. L & S T.
SS, cu sediul în S. nr. 635 A, județul M., având ca obiect pretenții
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc în data de 04 octombrie 2013, când s-a dispus amânarea cauzei în pronunțare la data de 11 octombrie 2013 și 18 octombrie 2013, iar apoi la data de azi, după deliberare pronunțându-se hotărârea de mai jos.
T R I B U N A L U L
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1316 din 23 mai 2013 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei S. u Marmației, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. de R. în contradictoriu cu pârâta SC L&S T. SRL, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Relevante în soluționarea prezentei acțiuni sunt prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, cu modificările ulterioare, conform cărora, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul
public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Instanța a reținut că Legea nr. 500/2002 în art. 40 definește taxa ca fiind suma platită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public.
Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curtii Constitutionale s-a statuat că prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plati, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.
S-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, asa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face si obiectul exceptiei de neconstitutionalitate, taxele sunt datorate de catre subiectele de drept acolo mentionate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". S-a considerat că, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite m odalități, de serviciile publice respective
și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reținută.
Incontestabil, rațiunea pretinderii contravalorii serviciului public de radiodifuziune este reprezentată de calitatea de beneficiar al unui astfel de serviciu, calitate ce se impune a fi probată.
Simpla existență a unei persoane juridice, prin legala sa constituire, nu o transformă automat, ope legis, în beneficiar al serviciului public de radiodifuziune.
Este de menționat că, niciunuia dintre înscrisurile atașate dosarului cauzei, nu îi revine rolul de a dovedi calitatea de beneficiar, ce constituie situația premisă și fundamentul emiterii pretențiilor materiale.
Facturilor fiscale emise de SC FFEE Electrica Furnizare T. ilvania Nord SA, ce fac referiri, în detalierea componenței debitului, la taxa radio și penalizări taxă radio, nu le poate fi atribuită semnificație probantă sub aspectul calității de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune.
Pe de altă parte, nu există identitate între emitentul facturilor fiscale și reclamantă și nu s-a probat nici neachitarea contravalorii acestora de debitor în favoarea emitentului.
În speță nu s-a probat că, pârâta deține un receptor radio și pe cale de consecință calitatea de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune (deși reclamanta a fost în mod expres citată cu această mențiune).
Instanța a avut în vedere și prevederile art. 1169 cod civil, conform cărora, cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, exigențele acestor dispoziții legale, nefiind respectate în cauza dedusă judecății.
Fiecare persoană fizică sau juridică își poate manifesta dreptul de opțiune de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune, însă acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, cu atât mai mult instituirea și plata taxei acestor servicii nu pot fi obligatorii, indiferent dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
Nu este lipsit de relevanță că Inalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2102 pronunțată la data de 9 aprilie 2009, a statuat că prevederile art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și ale art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește ierarhia actelor normative, stipulând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
S-a considerat de ICCJ că cele două hotărâri ale Guvernului, nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și, respectiv, nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care, face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
Plecând de la argumentele mai sus expuse, ICCJ, a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta S.
R. de R. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că:
În ceea ce privește lipsa identității între emitentul facturilor fiscale (n.n.- Electrica SA) și reclamanta SRR, instanța de fond în mod concret, a analizat calitatea procesuală activă a Societății Române de R. .
Pe acest aspect, calitatea procesuală activă, presupune existența unei identități între titularul dreptului afirmat și persoana reclamantului. Premisa obligatorie pentru a exercita o acțiune în instanță, în vederea valorificării unui drept, o constituie legitimarea, justificarea calității procesuale pasive, care se află în legătură directă, intrinsecă cu justificarea unui interes legitim.
Calitatea procesuală nu poate fi privită pur și simplu ca titlu sub care o persoană figurează în proces, ci este puterea de a acționa în justiție, bazată pe un interes legal, personal și direct.
Conform art. 5 din HG nr. 977/2003, taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, se va încasa de la plătitorii acesteia S. Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica"; SA, prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice consumate. Persoanele juridice care nu au încheiate contracte de furnizare a energiei electrice încheiate cu societățile mandatate sau își asigură pe cont propriu energia electrică au obligația de a plăti taxa radio direct la S. R. de R.
.
În baza contractelor de mandat încheiate cu SRR fiecare dintre societățile de furnizare a energiei electrice rezultate în urma privatizării Electrica SA, încasează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și virează sumele încasate în contul SRR, fără ca mandatul să se întindă asupra formulării acțiunilor în justiție în executarea mandatului.
În baza Protocolului încheiat în conformitate cu dispozițiile cuprinse ă nart. 4 alin. IV 2.8. din Actul adițional nr. 3/_, la Contractul de mandat înregistrat la SC Electrica SA sub nr. 4172/_ și la S. R. de R. sub nr. 354/_, SC Electrica SA a predat către S. R. de R. creanțele neîncasate de către aceasta odată cu încasarea contravalorii energiei electrice și care au ca obiect doar taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și/sau penalitățile aferente.
SRR a formulat acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, în vederea obligării pârâtei la plata sumei reprezentând taxă radio și penalități de întârziere potrivit dispozițiilor Legii nr. 41/1994 republicată privind organizarea și funcționarea SRR și SRTv.
Referitor la faptul că nu s-a probat nici neachitarea contravalorii facturilor fiscale de debitoarea SC L&S T. SRL în favoarea emitentului (n.n.- Electrica SA) solicită a se avea în vedere faptul că, potrivit e-mailului din data de_ trimis de către reprezentantul SC Electrica Furnizare SA și înregistrat la Serviciul Juridic - SRR sub nr. R/C/14930/_, societatea pârâtă nu a achitat taxa radio aferentă perioadei ianuarie 2010-decembrie 2011 prin intermediul SC Electrica Furnizare SA, iar aceste creanțe au fost predate către SRR, fiind scoase din evidențele contabile ale SC Electrica Furnizare SA.
Prin Decizia civilă nr. 2102/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Contencios Administrativ și Fiscal, instanța a anulat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003. Ulterior, decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 691/_
Potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004 "hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau după caz, în monitoarele oficiale ale județelor or al municipiului B., fiind scutite de plata taxelor de publicare";.
Având în vedere decizia instanței de judecată pronunțată în legătură cu art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, precum și publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, dar și efectele publicării lor, Guvernul României a emis o nouă hotărâre având numărul 1012/_ (publicată în Monitorul Oficial nr. 695/_ ).
Prin H.G. nr. 1012/_, legiuitorul a modificat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, iar articolul respectiv a devenit următorul (forma care se păstrează și în prezent):
"Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale";.
Potrivit art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.
Având în vedere art. 3 alin. 1 și 2 din HG nr. 977/2003 - în forma sa actuală - dar și prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 rezultă indubitabil obligația legală a societății pârâte de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
În ceea ce privește calitatea societății pârâte de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune, a susținut că, dovada calității pârâtei de beneficiar a serviciilor de taxă radio, rezultă din conținutul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice.
Prin prezumția absolută prevăzută expres în dispoziția legală s-a stabilit astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși l-a considerat că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe.
Potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
În ceea ce privește dovada calității de beneficiar a serviciilor de taxă radio, aceasta rezultă din conținutul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice. Obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune este o obligație legală, emiterea Hotărârii de Guvern nr. 977/2003 fiind justificată prin punerea în aplicare a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994.
Astfel, anularea dispozițiilor cuprinse în art. 3 din hotărârea de guvern nu poate avea ca efect anularea obligației de plată a taxei radio de către toate persoanele juridice cu sediul în România, având în vedere că actul normativ ce reglementează această obligație, respectiv Legea nr. 41/1994 republicată, este în vigoare.
Pârâta a depus note de ședință prin care își exprimă poziția față de motivele de recurs formulate de recurenta SRR, solicitând respingerea recursului și menținerea în întregime a sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică.
Analizând recursul prin prisma prevederilor art. 304 și art. 304 indice 1 Cod pr. civ., precum și în raport de motivele invocate, T. reține următoarele:
HG nr. 977/2004 a fost adoptată în scopul de a organiza punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994, așa cum se prevede în mod expres în art.II din Legea nr.41/1994 pentru a face legea cât mai clară și a o aplica cât mai corect. Textul art.3 din HG nr. 977/2004 reglementează obligația de plată a taxei de către persoanele juridice ,calitate pe care o are și intimata-pârâtă împotriva căreia recurenta și-a formulat pretențiile.
Intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse art.3 din HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată
în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.
Dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, au fost anulate prin Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea.
T. apreciază că art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu instituie o prezumție legală relativă și cu atât mai puțin absolută pentru toate categoriile de persoane juridice, ci are în vedere exclusiv pe beneficiarii reali ai acestui serviciu public.
Concluzia tribunalului este fundamentată pe următoarele argumente care impun o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită în această materie prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.
Din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la instituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Or recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de R.
, cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 1316 din_ pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației.
IREVOCABILĂ
Pronunțată în ședința publică azi, 25 Octombrie 2013.
Președinte, V. P. | J. ecător, N. B. | J. ecător, V. F. |
G. ier, T. H. |
Red.N.B./_
Tred. T.H. /_ - 2 ex
J. ecător la fond:P. M. R.
| ← Decizia civilă nr. 728/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 274/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
