Decizia civilă nr. 10794/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR.10794/2013
Ședința publică din data de 11 noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: V. G.
JUDECĂTORI: S. L. RUS
R. -R. D. GREFIER: M. V. -G.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenții- pârâți C. M.
D., SC D. I. E. B. SRL împotriva deciziei civile nr.38 din_ și încheierii din_, pronunțate în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C., în contradictoriu cu intimatul- reclamant ENE C., având ca obiect pretenții.
Componența completului de judecată în prezentul dosar a fost modificat potrivit dispozițiilor art.98 alin. 6 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, conform procesului-verbal atașat la fila 24 din dosar.
La apelul nominal, făcut în cauză se prezintă reprezentantul recurenții- pârâți C. M. D., SC D. I. E. B. SRL, avocat M. Corina Liana din Baroul Cluj, cu delegație la dosar, lipsă fiind părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Cauza se află la primul termen de judecată în recurs. Procedura de citare este îndeplinită. Recursul este legal timbrat. Intimatul- reclamant Ene
C. a depus întâmpinare.
Curtea, din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 1591al. 4 C. pr.civ., raportat la art. 21 din Constituție, art. 10 al. 2 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 3 C. pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece cererea de recursul care este formulat în termen, motivat, comunicat și legal timbrat.
Curtea pune în discuție excepția de netimbrare invocată de intimatul- reclamant prin întâmpinare.
Reprezentantul recurenții- pârâți C. M. D., SC D. I. E.
B. SRL, avocat M. Corina Liana solicită respingerea excepției.
Curtea respinge excepția de netimbrare, având în vedere obiectul cauzei și existența unei cereri de reexaminare admise.
Curtea pune în discuție excepția de tardivitate invocată de intimatul- reclamant prin întâmpinare.
Reprezentantul recurenții- pârâți C. M. D., SC D. I. E.
B. SRL, avocat M. Corina Liana solicită respingerea excepției de tardivitate, întrucât recursul a fost formulat în a 14- a zi.
Curtea respinge excepția de tardivitate, recursul fiind formulat în termen.
Nefiind cereri de formulat și excepții de ridicat, Curtea în temeiul dispozițiilor art.150 Cod pr.civ., declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurenții- pârâți C. M. D., SC D. I. E.
B. SRL, avocat M. Corina Liana solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile nr.38/2013 și a încheierii f.n. din data de_, pronunțate de o instanță necompetentă material și trimiterea cauzei la Tribunalul Cluj- Secția Civilă, întrucât în speța de față este vorba de un litigiu civil și nu comercial.
Din actele dosarului rezultă că împrumutul a fost luat de pârâta C.
M. D. și a fost garantată restituirea cu imobilul aparținând societății. Împrumutul nu a fost luat de SC D. I. E. B. SRL aspect care rezultă și din declarația intimatului- reclamant Ene C. care a arătat în mod expres că a avut un raport juridic cu C. M. D. și nu și cu SC D.
I. E. B. SRL.
În concluzie, apreciază că Tribunalul Specializat C. nu a avut competența să soluționeze dosarul în apel, motiv pentru care solicită trimiterea cauzei la Tribunalul Cluj- Secția Civilă pentru competenta soluționare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 21710/7 noiembrie 2012 pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei C. -N. a fost respinsă acțiunea civilă precizată formulată de reclamantul Ene C. împotriva pârâtelor C. M.
D. și SC D. I. -E. B. SRL, având ca obiect restituire împrumut. A fost obligat reclamantul la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei C. M. D. și 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei SC D. I. -E. B. SRL.
Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reținut că la data de_ a fost emisă declarația pe proprie răspundere prin care pârâta C. M. D.
, în calitate de administrator și unic asociat al pârâtei SC D. I. E. B. SRL declara pe proprie răspundere că a primit suma de 100.000 euro de la reclamantul Ene C., cu titlu de împrumut fără dobândă pentru a credita societatea, sumă pe care se obliga să o restituie până cel mai târziu la data de_ . De asemenea, declara ca este de acord ca în caz de nerestituire a sumei până la data de_ să fie executat silit imobilul situat în B., str. V. Voiculescu, nr. 3 sector 3, sens în care pârâta SC
D. I. E. B. SRL se declara de acord cu emiterea somației de plată împotriva sa și cu notarea in CF a unui eventual asemenea litigiu, obligându-se a nu înstrăina acest imobil până la restituirea sumei de
100.000 euro.
Raportat la modalitatea de redactare a acestui înscris și la obligațiile asumate, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale a pârâtei SC
D. I. E. B. SRL la termenul din 6 iunie 2012.
În urma administrării interogatoriului celor 2 părți, precum și odată cu precizările date de către părți la solicitarea expresa a primei instanțe, a rezultat că intenția reală a părților a fost de încheiere a unui contract de împrumut între 2 persoane fizice, reclamantul și pârâta C., și nu un împrumut acordat persoanei juridice, sau atât persoanei fizice cât si persoanei juridice. În acest sens s-a precizat că nu a existat un mandat al reclamantului acordat pârâtei C. de creditare a societății cu suma de
100.000 euro, iar pârâta a arătat că banii nu au fost folosiți pentru creditarea societății, ci în interes personal, aceștia nefigurând în contabilitatea firmei. În același sens, pentru restituirea împrumutului, pârâta C. a contractat un credit de nevoi personale de la SC Credit Europe
Bank SA la data de 28 noiembrie 2007 (f.21-31), în sumă de 200.000 CHF, iar la data de 10 decembrie 2007, după schimbarea în euro, a ridicat în numerar suma de 107.900 euro.
În consecință, prima instanță a reținut că în cauză și-au găsit aplicarea dispozițiile art. 1138 alin. 1 C.civ. invocate de către pârâtă cu privire la plată. În acest sens, art. 1138 alin. 1 C.civ. reglementează faptul că atunci când creditorul a remis debitorului titlul constatator al creanței sale, care este un înscris sub semnătură privată, se prezumă ca debitorul a fost liberat prin plată sau remitere de datorie, această prezumție fiind absolută.
A mai reținut că chiar dacă pârâtele au invocat că declarația nu reprezintă un înscris suficient pentru dovedirea unui contract de împrumut și nu poate fi valorificat ca și înscris sub semnătură privată, rămânând un act sub semnătură privată, prima instanță a considerat că prin mărturisirea pârâtei C. la interogatoriu, care este o mărturisire complexă, aceasta a recunoscut existența împrumutului (indiferent că a fost de 10.000 euro, cum susține ea, sau de 100.000 euro, cum a susținut reclamantul, și cum de altfel și-a asumat și pârâta prin declarația dată "pe proprie răspundere, cunoscând sancțiunile legale pentru fals în declarații și înșelăciune"; și implicit valoarea de înscris, fiind completată de susținerea stingerii prin plată.
A mai reținut că susținerea reclamantului potrivit căreia nu a existat o înmânare benevolă a înscrisului, ci că acest înscris i-a fost sustras de către pârâta C., sens în care a formulat și plângere penală, nu a putut fi reținută ca întemeiată, întrucât, pe de o parte, plângerea penală formulata nu reclamă furtul înscrisului, ci o posibilă înșelăciune, în sensul că imobilul cu care s-a garantat restituirea împrumutului nu ar fi fost proprietatea persoanei juridice, iar pe de altă parte reclamantul nu a înțeles să atace rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 22 martie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București prin care, eventual, să arate că el ar fi reclamat și această faptă, care nu ar fi fost cercetată. Așadar, reclamantul nu și-a probat susținerea legată de sustragerea înscrisului original aflat în posesia sa, în timp ce pârâta a făcut dovada deținerii celor 2 exemplare originale ale înscrisului.
De asemenea, prima instanță a mai reținut că nu este relevanta invocarea de către reclamant a faptului că dacă împrumutul a fost condiționat de semnarea unui înscris doveditor, aceeași condiție s-ar fi impus și la restituirea sumei, pe considerentul că era necesară pentru stingerea dreptului cu privire la eventuale penalități de întârziere și stingerea obligației de a nu înstrăina bunul imobil, având în vedere că în cadrul contractului de împrumut nu se face nicio mențiune referitoare la vreo penalitate, ba, mai mult, se arată că împrumutul se acordă fără dobândă iar obligația de neînstrăinare a imobilului viza persoana juridică.
A mai reținut și faptul că simpla remitere a titlului constatator al creanței instituie prezumția absolută a efectuării plății, nemaifiind necesară efectuarea niciunei mențiuni de către creditor pe verso-ul actului, astfel cum a susținut reclamantul.
Având în vedere toate aceste aspecte, instanța a apreciat că reclamantul nu și-a dovedit pretențiile, acțiunea sa fiind neîntemeiată, sens în care a respins-o.
În temeiul art. 274 C.proc.civ. reținând culpa procesuala a reclamantului și faptul că a fost partea căzută în pretenții, l-a obligat la plata sumei de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocațial) în favoarea pârâtei C. M. D. și la plata sumei de 3000 lei
reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocațial) în favoarea pârâtei SC D. I. E. B. SRL.
Împotriva sentinței civile nr. 21710/7 noiembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, a declarat apel în termenul legal reclamantul Ene
C., prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile atacate, ca nelegală și netemeinică.
În motivare apelului a arătat că raportul juridic dedus judecății este cel ce rezultă din "Declarația pe proprie răspundere nr. 39/2 aprilie 2007";; nu declarațiile ulterioare ale părților sunt cele ce definesc și califică raportul juridic dedus judecății, ci actele juridice pe care acestea le-au încheiat mai înainte de apariția litigiului.
A mai arătat că din lecturarea înscrisului intitulat "Declarația pe proprie răspundere nr. 39/2 aprilie 2007";, rezultă fără putință de tăgadă faptul că raportul juridic este stabilit între el și persoana juridică SC D. I.
-E. B. SRL, reprezentantă prin administrator și unic asociat. A apreciat că în mod greșit instanța de fond a admis probe și contra și peste ceea ce înscrisul constată: împrumutul între o persoană fizică și o persoană juridică; a apreciat că el, la interogatoriu, ar fi dorit să dea împrumutul de
100.000 Euro persoanei fizice iar nu pârâtei D. I. E. B. SRL, neexistând niciun răspuns la interogatoriu prin care să fi recunoscut împrejurarea că împrumutul s-a realizat sau urma să se realizeze între el și pârâta C., persoane fizice.
A mai arătat că instanța de fond a încălcat principiul de drept român ce asigură stabilitatea circuitului juridic civil prin statuarea preeminenței voinței declarate (în înscris) față de voința internă a părților și, totodată, și-a încălcat propria-i hotărâre interlocutorie pronunțată la data de 6 iunie 2012. A mai susținut apelantul că instanța de fond a calificat în mod greșit raportul juridic dedus judecății, în realitate acesta a fost stabilit exclusiv între el, în calitate de împrumutător și împrumutata SC D. I. -E. B. SRL. A mai arătat că nu s-a probat niciodată de către pârâte și nici nu s-a susținut ori admis vreodată de către el faptul juridic al predării voluntare a titlului constatator al creanței de la el către oricare dintre pârâte, dimpotrivă a învederat instanței faptul că acesta i-a fost sustras, fără acordul său, din
posesia sa.
A mai arătat că ambele pârâte s-au apărat expressis verbis față de actualitatea și însăși existența obligației de restituire a împrumutului prin prezumția instituită de art. 1138 C.civ. susținând că prin faptul că acestea, împreună sau separat, dețin originalul titlului constatator al creanței, își dovedesc, prin prezumția legală, faptul achitării împrumutului.
A învederat că aceste apărări, respectiv faptul că s-a restituit împrumutul și faptul că dovedirea restituirii lui rezultă din deținerea de către pârâte a titlului constatator al creanței au fost formulate în cauză și acceptate de către instanța de judecată care, pentru aceste motive, i-a respins cererea de chemare în judecată. A apreciat că atât pârâtele cât și
instanța de judecată au dat o greșită interpretare și aplicare a instituției remiterii de datorie prevăzută de art. 1138 C.civ., respectiv faptul că prezumția instituită de această dispoziție legală, privind deținerea titlului de către debitoare, nu poate opera în sensul art. 1138 C.civ., ce exclude orice prestație pozitivă din partea debitoarei (exclude executarea obligației de restituire a împrumutului). Prin urmare, a apreciat că raționamentul juridic al primei instanțe este greșit și străin de faptele deduse judecății.
Apelul a fost motivat în drept prin indicarea motivelor de drept în cuprinsul motivelor de fapt.
Pentru dovedirea apelului, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, a probei cu interogatoriile pârâtelor și a unor probe testimoniale cu declarațiile unor martori neprecizați.
Prin întâmpinările formulate intimatele pârâte au solicitat respingerea apelului declarat de apelantul reclamant Ene C. ca neîntemeiat și obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare au arătat că în ceea ce privește afirmația reclamantului că instanța de fond ar fi dat o calificare greșită raportului juridic dedus judecății, respectiv ca fiind stabilit între două persoane fizice, iar nu între o persoană juridică și un comerciant, tot greșită ar fi și determinarea naturii raportului juridic (ca fiind unul civil, iar nu unul de drept comercial), aceste două motive ar determina din punctul de vedere al apelantului, necompetența materială a soluționa cauza ce face obiectul prezentului dosar de către Judecătoria Cluj-Napoca.
În ceea ce privește aceste prime motive de apel, în considerarea faptului că prin acestea se vrea în realitate invocarea unei excepții de necompetență materială a instanței care a pronunțat sentința apelată, intimatele au solicitat respingerea acestei excepții ca neîntemeiată, astfel: raportul juridic constând în împrumutul bănesc acordat a fost între două persoane fizice și nu unul acordat persoanei juridice sau atât persoanei fizice, cât și persoanei juridice, iar aceasta a rezultat în mod clar din probele administrate în fața instanței și cu precădere din răspunsul reclamantului la interogatoriu.
Contrar celor susținute de către apelant, instanța de fond, respectiv Judecătoria Cluj-Napoca, a determinat în mod corect faptul că este competentă teritorial și materiale să judece cauza ce face obiectul dosarului, astfel încât aceste motive de apel sunt neîntemeiate.
Referitor la critica apelantului referitoare la netemeinicia soluției și la greșita interpretare și aplicare de către instanța de fond a prevederilor art. 1138 C.civ., au arătat că, raportat la aplicabilitatea și interpretarea art. 1138 Cod civil, prima instanță a reținut în mod corect că sunt aplicabile dispozițiile art. 1138 C.civ., care prevăd că atunci când creditorul a remis debitorului titlul constatator al creanței sale, care este un înscris sub semnătură privată, se prezumă că debitorul a fost liberat prin plată sau remitere de datorie. Această prezumție este una absolută.
Au mai arătat că instanța de fond în mod corect a reținut că este vorba despre executarea unui contract prin plată, și nu despre liberarea debitorului de către creditor în mod gratuit.
Cât privește susținerile reclamantului apelant că nu a restituit intimata C. împrumutul, deoarece restituirea ar fi dovedită doar dacă ar fi semnat un înscris constatator, instanța de fond în mod corect a reținut în considerentele sentinței atacate că acest aspect este unul fără relevanță, atât timp cât i-a fost remis de către apelant singurul exemplar original pe care îl deținea, astfel cum știa și de la avocatul care l-a redactat. Instanța de fond a statuat că simpla remitere a titlului constatator instituie prezumția absolută a efectuării plății și că nu mai este necesară semnarea vreunui alt act.
Prin încheierea civilă nr. 31/A/22 ianuarie 2013, Tribunalul Cluj a dispus declinarea competenței de soluționare a apelului în favoarea Tribunalului Specializat C., apelul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat C. .
Prin încheierea civilă fn/11 martie 2013, instanța specializată a respins excepția propriei necompetențe materiale de soluționare a apelului.
Tribunalul Specializat C., ca instanță de apel, a încuviințat proba cu interogatoriul pârâtei SC D. I. E. B. SRL.
Tribunalul Specializat C., prin decizia civilă nr. 38/_, pronunțată în dosar nr._, a admis apelul declarat de reclamantul ENE C., în contradictoriu cu intimatele C. M. D. și SC D. I.
E. B. SRL, împotriva sentinței civile nr. 21710/_, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, care a fost anulată, cauza fiind reținută pentru judecată în primă instanță, dispunându-se repartizarea aleatorie a dosarului după expirarea termenului de recurs.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor intimatelor, precum și a dispozițiilor art. 294 și urm. C.proc.civ., tribunalul a reținut că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B. la data de 20 iulie 2010, această
instanță declinându-și competența în favoarea Judecătoriei C. -N., iar cauza are ca obiect pretenții derivate din raporturi juridice desfășurate între părți în anul 2007.
Prin raportare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți și la prevederile art. 6, alin. 2 și alin. 6 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv prin raportare la prevederile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, tribunalul a reținut că raporturile juridice dintre părți s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, iar efectele lor în curs de desfășurare nu se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 6 alin. 6 din Legea nr. 287/2009 și de art. 5 din Legea nr. 71/2011, pentru a le fi aplicabile dispozițiile Noului Cod civil. În consecință, legislația aplicabilă raporturilor juridice dintre părți este reprezentată de Codul comercial din 1887, ca lege specială și de Codul civil din 1864, ca lege generală.
Dispozițiile art. 294 C.proc.civ. din 1865, act normativ sub imperiul căruia a fost înregistrată cererea de chemare în judecată, impun instanței de apel obligația de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Conform aceluiași text de lege, motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.
Deși nu a indicat expres prin cererea de apel, apelantul Ene C. a arătat ulterior că prima instanță a pronunțat hotărârea cu încălcarea normelor privind competența materială.
Analizând cu prioritate acest motiv de apel, tribunalul a reținut că este fondat, apelul fiind admis pentru considerentele expuse în continuare.
Din susținerile reclamantului apelant și din actele dosarului rezultă că apelantul își întemeiază pretențiile pe înscrisul numit "Declarație pe proprie răspundere";, înscris care a fost certificat de d-l avocat Dan Turliu. Din acest înscris rezultă că apelantul reclamant ar fi acordat un împrumut intimatei pârâte C. M. D., în calitate de asociat unic și administrator al SC D.
I. E. B. SRL. Același înscris, aflat în copie la fila 3 din dosarul Judecătoriei Sectorului 3 B., relevă faptul că suma împrumutată de
100.00 euro nu a fost acordată intimatei pârâte C. M. D., ci intimatei SC D. I. E. B. SRL, aceasta din urmă acceptând, prin asociatul unic și administratorul său C. M. D. să promită garantarea restituirii împrumutului, făcând referire la un imobil din B. care era în proprietatea societății comerciale. De altfel, "Declarația pe proprie
răspundere"; a fost semnată de către intimata pârâtă C. M. D. în calitate de administrator al aceleiași societăți comerciale.
În acest context, tribunalul a reținut că este evident că împrumutul a fost acordat societății comerciale SC D. I. E. B. SRL, care era
reprezentată legal de către intimata pârâtă C. M. D., contractul de împrumut nefiind încheiat între doua persoane fizice, așa cum greșit a reținut Judecătoria Cluj-Napoca.
Tribunalul a reținut că nu are relevanță faptul că, în cursul judecării cauzei, pârâta intimata C. M. D. ar fi susținut că, în realitate, contractul ar fi fost încheiat între aceasta și reclamantul apelant (acesta din urmă afirmând în mod constant contrariul), art. 1191 din C.civ. din 1864, în vigoare atât la data încheierii contractului, cât și la data sesizării instanței de judecată, interzicând o astfel de interpretare, valoarea împrumutului fiind mult superioară sumei de 250 lei.
Lămurită fiind această împrejurare, rezultă, deci, că natura cauzei este comercială și nu civilă, astfel cum în mod eronat a reținut Judecătoria Cluj- Napoca, iar raportat la valoarea obiectului cererii, competența judecării în primă instanță revenea tribunalului, respectiv Tribunalului Specializat C., conform art. 2, pct.1, lit. a C.proc.civ. în forma în vigoare la data de 20 iulie 2010, coroborat cu art. 36 alin. 3 și art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la 20 iulie 2010.
Împotriva deciziei și a încheierii civile a Tribunalului, în temeiul art. 304 pct. 3 și pct.9 C.pr.civ., au declarat recurs pârâtele C. M. D. și SC D. I. E. B. SRL, solicitând admiterea recursului și în baza art. 312 al. 3 și 6 C.pr.civ., casarea deciziei atacate, ca pronunțată de o instanță necompetentă material a judeca prezenta cauză, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului de instanța competentă - Tribunalul Cluj Secția Civilă și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că prin încheierea F.N. pronunțată în data de_, Tribunalul Specializat C. a respins excepția necompetenței sale materiale invocate de către subscrisa de soluționare a apelului declarat de reclamantul apelant Ene C. împotriva Sentinței civile nr. 21710/2012 pronunțată de Judecătoria C. N. în Dosarul civil nr._, reținând faptul că pretențiile ce fac obiectul litigiului dedus
judecății se grefează pe înscrisul intitulat "declarație pe proprie răspundere" cu nr. 39/_, certificat de av. Dan Turliu. Din cuprinsul acestei declarații, instanța a reținut că pretinsul împrumut a fost acordat părții C. Mardcela D., în calitate de asociat unic și administrator al SC. D. I.
E. B. S.R.L., afectațiunea sumei în cuantum de 100.000 euro fiind în mod neechivoc prevăzută, conform celor declarate de împrumutat, ca fiind creditarea societății. In concluzie, Tribunalul Specializat arată în încheierea din_ că ceea ce este important în calificarea litigiului este afectațiunea acestui împrumut, aspecte pe care reclamantul le-a invocat în cuprinsul cererii cu care a fost investită inițial instanța.
Prin decizia civilă nr. 38/2013, Tribunalul Specializat C. a admis apelul declarat de reclamantul apelant Ene C. în contradictoriu cu subsemnata C. M. D. și subscrisa S.C. D. I. E. B. SRL.
împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond - Judecătoria C. N. - pe care a anulat-o, reținând cauza spre judecare în primă instanță.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Specializat a concluzionat că Judecătoria C. N. a reținut în mod greșit aspectul că declarația pe proprie răspundere a fost încheiată între două persoane fizice, și arată, că în realitate a fost încheiat un contract de împrumut între o persoană fizică și una juridică.
Tribunalul Specializat reține în considerentele deciziei recurate că nu are nicio relevanță faptul că apelantul Ene C. a susținut în fața
instanței de fond că raporturile juridice s-au realizat între dânsul și pârâta
C., iar nu între dânsul și societatea al cărei reprezentant sunt subsemnata C. M. D. .
Tocmai pentru a se lămuri cauza sub aspectul competenței materiale, Judecătoria C. N. a repus cauza pe rol, pentru a primi un răspuns explicit referitor la părțile între care au avut loc raporturile specifice împrumutului. Răspunsul a fost neechivoc și a condus instanța fondului la concluzia întemeiată că raporturile specifice împrumutului au fost realizate între două persoane fizice, respectiv între reclamant și pârâta C. M. D.
. Faptul că prin motivele de apel, apelantul susține că "nu confirm și nu ratific precizările avocatului meu, ulterioare repunerii pe rol a cauzei" această apărare nu poate fi primită, întrucât mandatul avocatului era unul valabil dat. Mai mult, în concluziile scrise de reclamant, se arată în mod explicit că suma a fost încasată de pârâta C. M. D. pentru a credita propria societate. Din punctul nostru de vedere nu este relevant ce a făcut
C. M. D. cu suma împrumutată, ci persoana fizică/juridică care se obligă la restituirea împrumutului.
In considerentele deciziei pronunțate de Tribunalul Specializat se regăsesc aspecte de greșită calificare a actului juridic civil și consecințele legale ale aplicării art. 1191 C.civ.. In acest sens, tribunalul specializat apreciază că nu are niciun fel de relevanță poziția părților arătată în fața instanței de fond (respectiv expunerea explicită a reclamantului că raporturile juridice s-au efectuat cu persoana fizică C., iar nu cu societatea), aceasta întrucât dispoziția legală mai sus menționată interzice dovada actelor juridice cu privire la o valoare peste 250 lei, cu alte mijloace de probă decât înscrisul autentic sau cel sub semnătură privată.
Instanța apelului califică în mod greșit înscrisul denumit declarație pe proprie răspundere drept un veritabil contract de împrumut. Acest înscris nu poate fi asimilat unui contract, act care implică esențialmente două părți, fiind în realitate vorba despre recunoașterea existenței debitului, cu alte cuvinte un simplu înscris care poate constitui un început de dovadă scrisă. Cunoscând regimul juridic în ceea ce privește probațiunea în situația începutului de dovadă scrisă, apare ca greșită interpretarea dată de tribunalul specializat cum că sunt irelevante alte aspecte decât conținutul
"contractului". De altfel, chiar dacă ar fi vorba despre un veritabil contract de împrumut, în conformitate cu art. 977 C.civ., "interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literar al termenilor". Ceea ce este clar, din interpretarea tuturor probelor administrate la instanța fondului, precum și din lămuririle date în nume propriu și prin reprezentanții părților din prezentul proces, rezultă că raportul juridic dedus judecății este de natură civilă, fiind vorba de un împrumut asumat în nume propriu de pârâta C. M. D. .
Instanța apelului trece cu vederea și aspectul ce rezultă clar din înscrisul de care reclamantul apelant se prevalează, respectiv cui aparținea obligația de restituire a împrumutului "subsemnata C. M. D. ...suma pe care mă oblig să o restitui", aspect care duce la aceeași concluzie pe care a adoptat-o instanța de fond.
La fel, aceeași instanță de apel ajunge la concluzia că afectațiunea împrumutului caracterizează raportul juridic dedus judecății și determină caracterul comercial al acestuia, prin aceea că subsemnata C. M. D. am calitatea de asociat unic al societății, omițând să analizeze că în contabilitatea societății nu a fost evidențiată această sumă de 100.000 euro, tocmai pentru logicul motiv că nu societatea era împrumutată și nu are niciun fel de relevanță afectațiunea pe care EU am dat-o împrumutului.
Susținerile reclamantului în apel s-au concretizat în invocarea de către acesta a excepției necompetenței materiale a soluționa în fond cauza ce face obiectul prezentului dosar de către Judecătoria C. N. .
Prin poziția procesuală arătată atât prin memoriile depuse la dosar, cât și oral prin reprezentantul meu, am arătat rațiunile, unele și aceleași, pentru care pe de o parte competența materială a judecării în primă instanță aparținea în mod legal Judecătoriei C. N., iar pe de altă parte competența materială a judecării apelului nu revenea Tribunalului Specializat, invocând excepția necompetenței materiale a acestuia. Excepția invocată de recurentă a fost respinsă prin încheierea F.N. din data de_, însă motivele expuse mai sus și menținute, respectiv:
Raportul juridic constând în împrumutul bănesc acordat a fost între două persoane fizice și nu unul acordat persoanei juridice sau atât persoanei fizice, cât și persoanei juridice, iar aceasta a rezultat în mod clar din probele administrate în fața instanței, precum și precizările ulterioare repunerii pe rol, astfel cum am arătat mai sus.
Competentă din punct de vedere material a judeca în primă instanță a fost judecătoria și pe cale de consecință Tribunalul Specializat nu este instanța competentă material a judeca apelul, acestea întrucât raportul juridic este unul civil, iar nu comercial. Reclamantul - apelant, pe întreg parcursul primului grad de jurisdicție a susținut că raporturile sale juridice au fost încheiate cu C. D. M. - persoană fizică, iar că societatea a cărei administrator este aceasta a fost doar un "garant coplătitor".
S-a arătat anterior că la ultimul termen de judecată în fața instanței de fond, după ce s-a solicitat de către aceasta din urmă în mod expres determinarea exactă a naturii raportului juridic dintre reclamant și pârâte, reclamantul a arătat în mod explicit că raportul juridic prin care părțile s-au obligat a fost între "recurenta și pârâta C. M. D. că acesta este determinat de faptul juridic al împrumutării sumei de bani, manifestare de voință recunoscută de pârâtă prin actul juridic semnat și atestat cu dată certă".
Din cuprinsul aceleiași precizări, depuse la termenul din_, reiese că "suma a fost contractată de pârâta C. M. D. [...] pentru a mă garanta cu privire la restituirea sumei, în calitate de administrator al SC. D.
I. E. S.R.L. este de acord să fie executat silit imobilul [...] în această situație, societatea S.C. D. I. E. S.R.L., devine garant co plătitor, alături de pârâta C. M. D. (s.n. împrumutat)." Mai mult, s-a probat faptul că recurenta, persoană fizică, a garantat cu propria locuința pentru a obține suma necesară restituirii împrumutului.
Că raportul dedus judecății este unul civil, nicidecum comercial, rezultă și din analiza obiectului său. Acesta nu este un fapt de comerț propriu-zis, accesoriu sau conex, ci unul care este prin natura lui unul cu caracter civil, existența sa nefiind legată de un fapt calificat de lege ca fiind comercial astfel încât să dobândească și el caracter comercial, potrivit principiului accesorium sequitur principale.
S-a mai arătat calitatea în care societatea SC. D. I. E. S.R.L. a fost folosită în declarația de împrumut și anume pentru că imobilul cu care a garantat restituirea aparținea societății. Suma pe care dorea să o împrumute nu a avut nicio legătură cu societatea, nu a fost folosită în interesul acesteia și nici nu s-a materializat într-un fapt comercial potrivit scopului/activității societății. Acesta este un aspect deosebit de important în calificarea regimului actului juridic.
Faptul că s-a garantat restituirea sumei cu un imobil proprietatea societății nu poate atrage întregul raport dedus judecății în sfera comercială, aceasta întrucât suma împrumutată nu a fost destinată sau folosită în interesul firmei, sau în scop comercial, ci în interes propriu astfel cum am arătat.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul Ene C. a solicitat respingerea recursului și trimiterea cauzei Ia Tribunalul specializat C. pentru judecarea cauzei, pe fondul ei, in prima instanța respectiv păstrând in tot Decizia civila nr. 38/2013.
Arată intimatul că raportul juridic dedus judecații este cel ce rezulta din instrumentum probationis "Declarația pe proprie răspundere nr. 39/_ " reținând faptul ca nu declarațiile ulterioare ale pârtilor sunt cele ce definesc și califica raportul juridic dedus judecații ci actele juridice pe care acestea le-au încheiat mai înainte de apariția litigiului.
Din lecturarea înscrisului intitulat "Declarație pe proprie răspundere nr. 39/_ " - rezulta fara putința de tăgada faptul ca raportul juridic este stabilit intre ENE C. si o persoana juridica, S.C. D. I. E. B. S.R.L, reprezentata prin administrator si unic asociat. Acest înscris poarta semnătura societara a administratorului si stampila societății comerciale parate.
Persoana fizica nu acționează in nume personal ci in calitate de administrator si unic asociat. Calitatea de împrumutata este asumata de către persoana juridica, S.C. D. I. E. B. S.R.L C. U M. D. acționează si este prezenta in cuprinsul actului ce constituie instrumentum probationis numai in calitate de reprezentant (administrator) si proprietar [asociat unic) al D. I. E. B. S.R.L
Aceasta, D. I. E. B. S.R.L, executa mai multe operațiuni juridice care o califica ca fiind parte contractanta la acest raport juridic, respectiv identificarea prin sediu, număr de înmatriculare si codul unic de înregistrare; aplicarea stampilei societare pe înscrisul constatator al operațiunii juridice; recunoașterea faptului ca suma este pentru creditarea sa, a societății comerciale (de asemenea rezulta si din interogatoriu faptul ca creditarea era necesara pentru achiziționarea unui imobil "pe firma"); promiterea constituirii unei garanții privind afectarea unui imobil proprietatea societății comerciale pentru o eventuala executare silita; formularea unei declarații de acceptare a procedurii somației de p/atacare era specifica exclusive societăților comerciale iar nu si persoanelor fizice; formularea unei declarații - acord privind notarea in cartea funciara a eventualului litigiu născut din nerespectarea acestui act juridic; formularea unei declarații - acord privind instituirea si notarea in CF a unei interdicții voluntare temporare de înstrăinare a imobilului afectat garanției proprietatea societății comerciale; asumarea obligației temporare de
inalienabilitate a bunului imobil afectat eventualei executări silite.
Prin încheierea interlocutorie din_, Judecătoria recunoaște calitatea procesuala-pasiva a paratei D. I. E. B. S.R.L iar aceasta parata ori parata persoana fizica nu contesta pe calea apelului împrejurarea constatata - aceea de parte in cauza a societății comerciale.
Tribunalul specializat C. a făcut o corectă determinare a naturii juridice a raportului juridic dedus judecații apreciind in mod temeinic si legal faptul ca natura juridica a pricinii este una comerciala iar nu civila astfel încât, in conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) Cod proc. civ. competenta judecării cauzei in prima instanța revine tribunalului.
Au fost invocate excepțiile insuficientei timbrări și tardivității cererii de recurs, respinse de Curte în ședința din 11 noiembrie 2013.
Analizând recursul declarat, Curtea reține următoarele:
Recursul are drept obiect competența materială de soluționare a apelului, în sensul că se contestă competență instanței care l-a soluționat, Tribunalul Specializat C., solicitându-se casarea deciziei de apel atacate, ca pronunțată de o instanță necompetentă material, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului de către Tribunalul Cluj Secția Civilă, instanță a cărei competență este alegată.
Litigiul este întemeiat în fapt pe înscrisul intitulat "Declarație pe proprie răspundere";, certificat de avocat, potrivit căruia reclamantul ar fi acordat un împrumut fără dobânda pârâtei C. M. D., în calitate de asociat unic și administrator al SC D. I. E. B. SRL, pentru a credita societatea, sumă pe care pârâta se obligă să o restituie.
Pârâta a declarat, în aceeași calitate de asociat unic și administrator al SC D. I. E. B. SRL, că este de acord ca în caz de nerestituire a sumei până la scadență să fie executat silit un imobil din B. al societății.
Tot prin declarație, societatea s-a declarat de acord cu emiterea somației de plată împotriva sa și cu notarea în cartea funciară a unui eventual astfel de litigiu și a declarat că nu va înstrăina imobilul până la restituirea sumei, declarația putând fi folosită pentru obținerea interdicției de vânzare.
Declarația a fost semnată de C. M. D. - administrator al SC D.
I. E. B. SRL, fiind aplicată ștampila societății.
Examinând elementele înscrisului declarație, Curtea constată că împrumutul a fost acordat societății comerciale SC D. I. E. B. SRL, reprezentată legal de către pârâta C. M. D. . Recurenta C. D.
M. susține că societatea a cărei administrator este a fost doar un "garant coplătitor";, noțiune care nu are însă o consacrare legală și nu este de natură să schimbe înțelesul înscrisului-declarație.
Acțiunea a fost inițial înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B. la data de 20 iulie 2010, cauza având ca obiect pretenții derivate din raporturi juridice desfășurate între părți în anul 2007. Prin raportare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți și la prevederile art. 6, alin. 2 și alin. 6 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv prin raportare la prevederile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, raporturile juridice dintre părți s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, iar efectele lor în curs de desfășurare nu se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 6 alin. 6 din Legea nr. 287/2009 și
de art. 5 din Legea nr. 71/2011, care ar atrage incidența Noului Cod civil. Prin urmare, legislația aplicabilă raporturilor juridice dintre părți este reprezentată de Codul comercial din 1887 și de Codul civil din 1864, acțiunea fiind astfel una comercială, nu civilă.
Din această perspectivă, competența judecării în primă instanță revenea Tribunalului Specializat C., conform art. 2, pct.1, lit. a C. pr. civ. în forma în vigoare la data de 20 iulie 2010, iar Tribunalul Cluj, a cărui competență de judecare în apel se alegă prin recurs, nu avea competență materială nici ca primă instanță, nici ca instanță de apel.
Față de cele de mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., Curtea urmează să respingă recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C. M. | D. | și SC D. I. E. | B. |
SRL, împotriva deciziei civile nr. 38 din _ | și încheierii din _ | , |
pronunțate în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C. pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
V. G. S. L. RUS R. -R. D.
GREFIER
M. V. -G.
Red.SLR/dact.MS 2 ex./_
Jud.fond: N.F.Bulieris Jud.apel: C.Cengher/F.I.Moțu
| ← Decizia civilă nr. 1386/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 532/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
