Decizia civilă nr. 111/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 111/A
Ședința publică din 05 Decembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE M. H.
J. ecător V. F.
G. ier T. H.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de către apelanta-reclamantă
R. DE R., cu sediul în B., sector 1, str. G. B. nr. 60- 64 împotriva sentinței civile nr. 4727 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare, în contradictoriu intimata SC B. S., cu sediul în B. M., str. M. E. nr. 128, județul M., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată oipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Se constată că la data de 04 decembrie 2013 prin serviciul registratură al instanței s-au depus din partea intimatei SC B. S. concluzii scrise.
constată cauza lămurită, se declară închisă faza probatorie și instanța reține cauza în pronunțare.
T.
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele,
Prin sentința civilă nr. 7427/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr._ s-a respins cererea formulată de reclamanta S. R. De R. împotriva pârâtei SC B. S. .
Pentru a hotărî astfel, prima instanță reține în considerente următoarele:
Reclamanta S. R. de R. B. este, conform legii de organizare și funcționare, serviciu public autonom de interes național, independent editorial, rezultat prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
Potrivit art. 40 alin. 1 și 3-5 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune:
din:
Veniturile proprii ale Societății Române de R. provin, după caz,
sume încasate din realizarea obiectului de activitate;
taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;
penalități de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate;
sume încasate din publicitate;
sume încasate din amenzi și despăgubiri civile;
donații și sponsorizări;
alte venituri realizate potrivit legii.
Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravențiilor, aplicarea sancțiunilor și penalităților de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b) de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabilește prin hotărâre a Guvernului.
În baza textului legal precitat, a solicitat S. R. de R. a fi obligată societatea pârâtă la plata taxei pentru serviciul de radiodifuziune, dar din cuprinsul acestei reglementări rezultă, fără echivoc, că obligația achitării taxei pentru serviciul public de radiodifuziune revine persoanelor juridice cu sediul în România "în calitate de beneficiari"; ai acestui serviciu.
Reclamanta nu a făcut dovada că societatea pârâtă este beneficiar al serviciului de radiodifuziune și prin aceasta nu a dovedit nici creanța pretinsă, deși sarcina probei îi revine, conform art. 1169 C.civ.
A mai invocat reclamanta și disp. art. 5 alin 1 din HG nr. 977/2003, al căror cuprins este:
Taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art. 1 și 3, de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate.
Persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (1), precum și persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (2), care își asigură pe cont propriu energia
electrică și nu au contract de furnizare a energiei electrice, vor plăti taxa direct Societății Române de R. .
Condițiile de prestare a serviciilor prevăzute la alin. (1) vor fi stabilite prin contractul de mandat.
Împrejurarea că taxa de radiodifuziune, conform acestui text legal, se va încasa de la "plătitorii"; acesteia de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica"; - SA, prin filialele sale și în baza unui contract de mandat, nu este în măsură a conduce la o concluzie contrară celei reținute.
Astfel, prin înscrierea automată a taxei de radiodifuziune în facturile emise cu scopul de a se încasa prețul datorat de destinatarul facturii pentru serviciile de furnizare a energiei electrice, nu se face dovada calității de beneficiar al serviciului de radiodifuziune, fiind dovedită numai pretinderea acestei taxe de la cel care, conform interpretărilor reclamantei, este obligat la plata ei.
Instanța nu va primi interpretarea extensivă dată de S. R. de R. dispozițiilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, în însuși cuprinsul textului legal fiind cuprinsă condiția de exercitare a dreptului afirmat de reclamantă, anume cea constând în calitatea pretinsului obligat corelativ, de a fi beneficiar al serviciului pentru care se pretinde plata taxei, orice persoană fizică sau juridică putându-și manifesta liber dreptul de opțiune între a beneficia sau nu de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune.
Acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, deci, cu atât mai puțin vor putea fi instituite taxe obligatorii pentru serviciile de radiodifuziune, cu ignorarea împrejurării dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale, la care se referă și reclamanta în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, s-a reținut că nu sunt contrare Legii fundamentale prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune.
S-a relevat că, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face și obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Așadar, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu a fost reținută.
Cu privire la dispozițiile art. 3 din HG nr. 977/2003, astfel cum au fost modificate prin HG nr. 1012/2009, invocate de reclamantă în cuprinsul cererii sale, dar și al răspunsului la întâmpinare, instanța reține că nu vor putea primi o altă interpretare decât cea care rezultă din disp. art. 40 din Legea nr. 41/1994, întrucât Hotărârile Guvernului dau expresie unei competențe
originare a Guvernului, strict limitată și decurgând din însăși natura funcției pe care acesta o îndeplinește.
Legile sunt adoptate de către Parlament, iar Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară și a o aplica cât mai corect.
O hotărâre a Guvernului nu poate, deci, decât să organizeze și să asigure corecta aplicare a legilor, iar nu să creeze drept.
Conform disp. art. 3 din HG nr. 977/2003, astfel cum au fost modificate prin HG nr. 1012/2009:
Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale.
(1^1) Pentru a fi exceptate de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, persoanele juridice menționate la alin. (1) au obligația de a depune la sediul Societății Române de R. o cerere însoțită de certificatul constatator emis de Oficiul Național al Registrului Comerțului din care rezultă suspendarea activității.
(1^2) Pentru a putea beneficia în continuare de exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) au obligația de a depune o nouă cerere însoțită de actele doveditoare corespunzătoare, cu cel puțin 15 zile înainte de data expirării perioadei de exceptare de la plata taxei.
(1^3) În situația în care termenul prevăzut la alin. (1^2) este depășit, persoanele juridice în cauză sunt obligate la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, începând cu luna următoare celei în care expiră exceptarea, cu excepția cazului în care, după această perioadă, intervine dizolvarea.
Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune."
Față de conținutul art. 40 din Legea nr. 41/1994, instanța apreciază că textul art. 3 din HG nr. 977/2003, astfel cum a fost modificat prin HG nr. 1012/2009, nu poate constitui unic temei al cererii reclamantei, întrucât, prin prevederile sale, adaugă la lege, în același sens statuând Curtea de Apel B.
- Secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 3531 din 22 septembrie 2009, pronunțată în Dosar nr._, prin care a admis excepția și a constatat nelegalitatea, în întregul lor, a prevederilor art. 3 din HG nr.
977/2003, modificată și completată. Sentința a devenit irevocabilă prin Decizia ICCJ nr. 442 din 26 ianuarie 2011.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că noua reglementare a textului, astfel cum a fost dispusă prin H.G. nr. 1012/2009, contravine prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 cu modificările și completările ulterioare, prevederi care stabilesc obligativitatea plății taxei pentru serviciul public de radiodifuziune exclusiv în sarcina persoanelor juridice care beneficiază de acest serviciu.
În cauză, reclamanta nu a dovedit că societatea pârâtă este beneficiar al serviciului de radiodifuziune și, prin urmare, nu a dovedit nici creanța pretinsă.
Decizia nr. 1930/_ a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care se referă reclamanta în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, nu poate conduce la altă concluzie decât cea reținută, această decizie, prin care a fost respins recursul declarat împotriva Sentinței Civile nr. 767/2008 a Curții de Apel C. - Secția Comercială, de Contencios Administrativ și Fiscal, pronunțată în Dosar nr._, prin care s-a respins cererea de anulare a prevederilor art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/ 2003 și art. 3 alin. 1 din HG nr. 978/ 2003, fiind contrazisă de hotărâri judecătorești având aceeași forță prin calitatea emitentului, cum ar fi Decizia 607/_ a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins recursul declarat împotriva Sentinței Civile nr. 185/2010 a Curții de Apel C. - Secția Comercială, de Contencios Administrativ și Fiscal, pronunțată în Dosar nr._, prin sentința evocată fiind admisă cererea de anulare a prevederilor art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/ 2003 și art. 3 alin. 2 din HG nr. 978/ 2003.
Întrucât categoria persoanelor juridice la care se referă alin. 1 al art. 3 din HG nr. 977/2003, și anume cele care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, nu pot fi excluse din categoria persoanelor juridice la care se referă alin. 2 al aceluiași articol, astfel că instanța nu va putea da o interpretare contrară textelor legale invocate de reclamantă, fiind ținută de disp. art. 23 din Legea nr. 554/2004, conform cărora:
"Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat, în tot sau în parte, un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
În fine, cu privire la aceeași Decizie a nr. 1930/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se impune a fi evocată și Decizia nr. 2102/2009 a aceleiași instanțe, prin care s-a admis recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 712/2008 a Curții de Apel C. - Secția Comercială, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 691 din_ și s-a constatat nelegalitatea prevederilor art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, dispunându-se anularea acestora.
Raportat la considerentele expuse, în baza textelor legale precitate, instanța a respins cererea reclamantei, iar în baza art. 452-453 Cod procedură civilă, a respins ambele cereri având ca obiect cheltuieli de judecată.
Reclamanta S. R. de R. a formulat apel prin care a solicitat schimbarea sentinței și admiterea în tot a cererii
.
Prin motivele de apel sunt invocate următoarele critici:
Prima instanță a respins în mod eronat cererea fără să țină seama de prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 din care decurge în mod cert obligația pârâtei de plată a sumei reprezentând taxa pentru serviciu public de radiodifuziune, și nici de Decizia nr.297/2004 pronunțată de Curtea Constituțională. Apelanta mai invocă și jurisprudența stabilită în această materie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ . În motivarea căii de atac apelanta susține că potrivit art.1 din Legea nr.
41/1994 s-a înființat ca serviciu autonom public de interes național iar potrivit art.4 din aceeași lege are obligația de a îndeplini anumite obiective generale, respectiv de educație, informare și divertisment prin programele difuzate pe posturile de radio.
Întrucât în tot intervalul de timp pentru care s-a realizat facturarea, recurenta, ca și post public de radio, a funcționat și transmis programe de radio, rezultă în mod clar că a prestat efectiv servicii de radio.
Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei să plătească taxa pentru serviciul public de radiodifuziune potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 în conformitate cu care toate persoanele juridice inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3, iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional.
Apelanta mai face trimitere la jurisprudența stabilită în această materie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ și pe care prima instanță de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței. Se susține că prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 statuând următoarele:" În cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție, acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice.
Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat- o.";
În motivarea apelului se mai arată că rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care prima instanță trebuia
să țină seama a pronunțarea hotărârii, este aceea că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței recurentei, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art.
31 alin.5 din Constituția României, care stabilește printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. Alin. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit că serviciile publice de radio sunt autonome.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art.
56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
Nu s-au administrat probe noi în apel .
Analizând apelul potrivit art. 478 și art. 479 Cod procedură civilă, prin prisma motivelor pe care se întemeiază, T. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:
Obiectul apelului îl constituie în principal aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material pe care apelanta-reclamantă le-a ca și temei legal al cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
S-a invocat în mod expres prin cererea de chemare în judecată reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 și HG 977/2004.
Prima instanță a făcut o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită prin Decizia nr. 297/2004.
T. achiesează la concluzia primei instanțe, în sensul că din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la restituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public, numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Or, apelanta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă T. va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
RESPINGE
apelul declarat de reclamanta S. R. de R. cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 7427/2013 pronunțată de Judecătoria Baia Mare.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 05 decembrie 2013.
Președinte, J. ecător, G. ier,
M. H. V. F. T. H.
În concediu medical semnează grefier șef
Red.V.F.- _
Tred. A.H.-_ - 4 ex
J. ecător la fond: S. E. M.
| ← Încheierea civilă nr. 623/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Sentința civilă nr. 2974/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
