Decizia civilă nr. 1121/2013. Acțiune în pretenții comerciale

R O M Â N I A

TRIBUNALUL MARAMUREȘ

cod operator 4204

SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr. _

DECIZIA CIVILĂ Nr. 1121/R

Ședința publică din 15 Noiembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE N. B.

J. ecător V. F.

J. ecător V. P.

G. ier T. H.

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursul formulat de către recurenta S.

R. DE R., cu sediul în B., str. G. Berthelot nr. 60-64, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 5798 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în contradictoriu cu intimata SC C. S., , cu sediul în B. M., str. T.

V. nr. 6, județul M., având ca obiect pretenții.

Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc în data de 01 noiembrie 2013, când s-a dispus amânarea cauzei în pronunțare la data de 08 noiembrie 2013, iar apoi la data de azi, după deliberare pronunțându-se hotărârea de mai jos.

T R I B U N A L U L

Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin Sentința Civilă nr. 5798 din_ pronunțată în dosarul_ al

Judecătoriei B. M., s-a respins cererea formulată de reclamanta S. R. de R., cu sediul în B., str. G. Berthelot nr. 60-64, sector 1 în contradictoriu cu pârâta SC C. S., cu sediul în B. M., str. T. V. nr. 6, jud. M. .

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanta S. R. DE R. B. este, conform legii de organizare și funcționare, serviciu public autonom de interes național, independent editorial, rezultat prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.

S. R. de R. are obligația să asigure, prin întreaga sa activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum și informarea corectă a opiniei publice.

În îndeplinirea atribuțiilor pe care le are, S. R. de R. trebuie să respecte principiile ordinii constituționale din România.

Potrivit art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";.

Din cuprinsul acestor reglementări s-a constatat, fără echivoc,că rezultă faptul că obligația achitării unei asemenea taxe revine doar acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari ai unui asemenea serviciu.

În speță, reclamantei, în temeiul art. 1169 Cod civil, se reține că îi revine obligația de a dovedi faptul că societatea pârâtă este beneficiar al serviciului de radiodifuziune, obligație pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o.

A invocat reclamanta disp. art. 5 alin 1 din HG nr. 977/2003, al căror cuprins este:

Taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art. 1 și 3, de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate.

Persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (1), precum și persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (2), care își asigură pe cont propriu energia electrică și nu au contract de furnizare a energiei electrice, vor plăti taxa direct Societății Române de R. .

Condițiile de prestare a serviciilor prevăzute la alin. (1) vor fi stabilite prin contractul de mandat.

Împrejurarea că taxa de radiodifuziune, conform acestui text legal, se va încasa de la "plătitorii"; acesteia de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica"; - SA, prin filialele sale și în baza unui contract de mandat, nu este în măsură a conduce la o concluzie contrară celei reținute.

Astfel, prin înscrierea automată a taxei de radiodifuziune în facturile emise cu scopul de a se încasa prețul datorat de destinatarul facturii pentru serviciile de furnizare a energiei electrice, nu se face dovada calității de beneficiar al serviciului de radiodifuziune, fiind dovedită numai pretinderea acestei taxe de la cel care, conform interpretărilor reclamantei, este obligat la plata ei.

Instanța nu a primit interpretarea extensivă data de S. R. de R. dispozițiilor art.40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, în însuși cuprinsul textului legal fiind cuprinsă condiția de exercitare a dreptului afirmat de reclamantă, anume cea constând în calitatea pretinsului obligat corelativ, de a fi beneficiar al serviciului pentru care se pretinde plata taxei, orice persoană fizică sau

juridică putându-și manifesta liber dreptul de opțiune între a beneficia sau nu de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune.

Acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, deci, cu atât mai puțin vor putea fi instituite taxe obligatorii pentru serviciile de radiodifuziune, cu ignorarea împrejurării dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.

Prin Decizia nr.297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale s-a reținut că nu sunt contrare Legii fundamentale prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune. S-a arătat că dispozițiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face și obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de

beneficiari ai acestor servicii"

.

Pentru a se decide astfel, s-a examinat constituționalitatea acestor prevederi statuând că ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietății, câtă vreme textul în discuție se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.

Noțiunea de "beneficiar" a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.

Așadar, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu a fost reținută.

Cu privire la dispozițiile art. 5 din HG nr. 977/2003, invocate de reclamantă, instanța a reținut că nu vor putea primi o altă interpretare, întrucât Hotărârile Guvernului dau expresie unei competențe originare a Guvernului, strict limitată și decurgând din însăși natura funcției pe care acesta o îndeplinește.

Legile sunt adoptate de către Parlament, iar Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară și a o aplica cât mai corect.

O hotărâre a Guvernului nu poate, deci, decât să precizeze și să asigure corecta aplicare a legilor, iar nu să creeze drept.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta S.

R. de R. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs s-a arătat că:

Potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

În ceea ce privește dovada calității de beneficiar a serviciilor de taxă radio, aceasta rezultă din conținutul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice. Obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune este o obligație legală, emiterea Hotărârii de Guvern nr. 977/2003 fiind justificată prin punerea în aplicare a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994.

Prin prezumția absolută prevăzută expres în dispoziția legală s-a stabilit astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși l-a considerat că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe. În acest sens existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune.

Aplicabilitatea prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 care menționează faptul că și pe care le reține și instanța de fond: "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune";.

Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art. 40 al legii nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV, prin Legea nr. 533/2003.

Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr. 297/2004, nr. 331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate.

De asemenea, în ceea ce privește sintagma de beneficiar al serviciului public de radio, trebuie avute în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.

297/2004, dar mai ales criticile invocate în textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.

Potrivit deciziei nr. 297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.

S-a arătat că "…obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, indiferent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare unele dintre acestea să nu dețină receptoare…";

În drept s-au invocat prevederile art. 299, art. 316, art. 304 indice 1 și art. 309 Cod procedură civilă.

Pârâta, deși legal citată nu și-a exprimat poziția procesuală cu privire la recursul declarat în cauză.

Analizând recursul prin prisma prevederilor art. 304 și art. 304 indice 1 Cod pr. civ., precum și în raport de motivele invocate, T. reține următoarele:

HG nr. 977/2004 a fost adoptată în scopul de a organiza punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994, așa cum se prevede în mod expres în art.II din Legea nr.41/1994 pentru a face legea cât mai clară și a o aplica cât mai corect. Textul art.3 din HG nr. 977/2004 reglementează obligația de plată a taxei de către persoanele juridice ,calitate pe care o are și intimata-pârâtă împotriva căreia recurenta și-a formulat pretențiile.

Intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse art.3 din HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.

Dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, au fost anulate prin Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea.

T. apreciază că art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu instituie o prezumție legală relativă și cu atât mai puțin absolută pentru toate categoriile de persoane juridice, ci are în vedere exclusiv pe beneficiarii reali ai acestui serviciu public.

Concluzia tribunalului este fundamentată pe următoarele argumente care impun o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită în această materie prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.

Din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la instituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.

Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.

O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).

Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.

Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.

Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.

În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.

Or recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de către reclamanta S. de R. cu sediul în B., str. G. Berthelot nr. 60-64, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 5798/_ a Judecătoriei B. M. .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de azi 15 Noiembrie 2013.

Președinte,

N. B.

J. ecător,

V. F.

J. ecător,

V. P.

G. ier,

T. H.

Red.V.P. / _

Tred. T.H. /_ - 2 ex

J. ecător la fond: M. E. M.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 1121/2013. Acțiune în pretenții comerciale