Decizia civilă nr. 1178/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
Dosar nr. _
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1178/R
Ședința publică din 22 Noiembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE V. I.
J. ecător S. O.
J. ecător A. C. O.
G. ier A. H.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă S.
DE R., cu sediul în B., sector 1, str. G. B., nr. 63-64, împotriva sentinței civile nr. 929 din_ a Judecătoriei S. M., jud. M.
, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. V. SRL, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care arată că la data de_, s-a depus la dosarul cauzei, răspuns la întâmpinare formulat de recurenta-reclamantă S. R. DE R. .
Instanța având în vedere actele și lucrările dosarului, precum și faptul că se solicită judecarea cauzei în lipsă, consideră cauza lămurită și o reține în pronunțare.
T.
Prin sentința civilă nr. 929 din_ Judecătoria Sighetu Marmației a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. de Radiofuziune, cu sediul în B., str. G. B., nr. 60-64, sector 1, RO8296093 în contradictoriu cu pârâta SC C. V. SRL, cu sediul în localitatea S. M.
, str. I. M. de A. nr. 2, județ M. .
In considerentele sentinței s-a reținut că relevante în soluționarea prezentei acțiuni sunt prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, cu modificările ulterioare, conform cărora, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Instanța a reținut că Legea nr. 500/2002 în art. 40 definește taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu
public.
Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale s-a statuat că prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plati, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.
S-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face si obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de catre subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". S-a considerat că, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reținută.
Incontestabil, rațiunea pretinderii contravalorii serviciului public de radiodifuziune este reprezentată de calitatea de beneficiar al unui astfel de serviciu, calitate ce se impune a fi probată.
Simpla existență a unei persoane juridice, prin legala sa constituire, nu o transformă automat, ope legis, în beneficiar al serviciului public de radiodifuziune.
Este de menționat că, nici unuia dintre înscrisurile atașate dosarului cauzei, nu îi revine rolul de a dovedi calitatea de beneficiar, ce constituie situația premisă și fundamentul emiterii pretențiilor materiale.
Facturilor fiscale emise de SC FFEE Electrica Furnizare Transilvania Nord SA, ce fac referiri, în detalierea componenței debitului, la taxa radio și penalizări taxă radio, nu le poate fi atribuită semnificație probantă sub aspectul calității de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune.
Pe de altă parte, nu există identitate între emitentul facturilor fiscale și reclamantă și nu s-a probat nici neachitarea contravalorii acestora de debitor în favoarea emitentului.
În speță nu s-a probat că, pârâta deține un receptor radio și pe cale de consecință calitatea de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune.
Fiecare persoană fizică sau juridică își poate manifesta dreptul de opțiune de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune, însă acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, cu atât mai mult instituirea și plata taxei acestor servicii nu pot fi obligatorii, indiferent dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
Nu este lipsit de relevanță că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2102 pronunțată la data de 9 aprilie 2009, a statuat că prevederile art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și ale art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau
nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește ierarhia actelor normative, stipulând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
S-a considerat de ICCJ că cele două hotărâri ale Guvernului, nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și, respectiv, nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care, face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
Plecând de la argumentele mai sus expuse, ICCJ, a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta
R. de R. B. solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii acțiunii pe care a formulat-o, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta a arătat că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care guvernează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea resurselor de finanțare a principalelor mijloace de informare, art. 31 din Constituție.
Dispozițiile art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 prevăd în mod legal faptul că "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune în calitate de beneficiari ai acestor servicii";.
Prin conținutul art. 40 alin. 3 legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
Prin urmare s-a arătat că toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile au prezumată calitatea de beneficiar conform art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 fără a se putea da o altă interpretare termenului de beneficiar, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional.
În drept au fost invocate prev.art. 304 ind.1 C.pr.civilă, art. 304 pct.9 C.pr.civilă.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate, a înscrisurilor de la dosar, tribunalul reține următoarele:
Dispozițiile art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 stabilesc obligativitatea plății serviciului public de radiodifuziune exclusiv în sarcina persoanelor juridice care beneficiază de acest serviciu.
În mod corect prima instanță a reținut că prin înscrierea automată a taxei de radiodifuziune în facturile emise cu scopul de a încasa prețul datorat de destinatarul facturii pentru serviciile de furnizare a energiei electrice nu se face dovada calității de beneficiar al serviciului de radiodifuziune.
Recurenta-reclamantă nu a dovedit că societatea pârâtă este beneficiar al serviciului de radiodifuziune și implicit nu a dovedit că are de recuperat o creanță de la aceasta.
Pentru aceste considerente tribunalul va înlătura criticile aduse hotărârii, apreciindu-le neîntemeiate și va menține această hotărâre ca fiind temeinică și legală.
În consecință, recursul va fi privit ca nefondat și respins ca atare potrivit art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. DE R.
, cu sediul în B., sector 1, str. G. Berthelor, nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr. 929 din_ a Judecătoriei S. M., jud. M. .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică de azi,_ .
Președinte,
J. ecător,
J. ecător,
V. I.
S.
O.
C.
O.
G. ier,
H.
Red. O.S. / Tred. A.H.
_ ex.2
J. ECĂTOR LA FOND P. M.
| ← Sentința civilă nr. 65/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 310/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
